Memorii estivale

     
                 CU PREŞEDINŢII
      ULICI ŞI CONSTANTINESCU
   LA VILELE STANCU ŞI NUFĂRUL*

                                 (Fragment)

În dimineaţa zilei de 11 august 2000, sosiserăm, împreună cu soţia, de la Chişinău, autocarul care îşi avea staţia terminus la Mangalia lăsându-ne la intersecţia de unde mai sunt 2 kilometri  până la Neptun, pe care îi străbaţi prin pădurea numită Komarovo (în traducere din slavonă: Ţânţăteasca). Iar „ritualul” de la Vila Stancu e cunoscut: intrarea în cameră a celor sosiţi într-un nou schimb se face după ora 12, astfel că, luându-ţi costumul de baie, lăsând bagajele la recepţie, pleci la plajă, părpălindu-te cam periculos câteva ore la dogoarea soarelui. Dar, de cum am revenit de la plajă ca să iau în primire camera 19 (rezervată basarabenilor), constat că ordinea de zi, firească, ritualică, avea să ne fie modificată… radical, dat fiind că Laurenţiu Ulici, preşedintele USR şi prietenul incontestabil al prutonistrenilor, îmi zice: „Adu-te în bună ordine, pentru că vine basarabeanul tău”. Eu – ochi mari, a interogaţie. „Emil Constantinescu… Ne vine preşedintele în ospeţie… Eu merg la vila Nufărul să-l preiau”, mă lămuri Laurenţiu şi plecă.

          Într-adevăr, aflat la sfârşit de mandat, dl Constantinescu şi-o fi zis să se aibă de bine şi cu literaţii, unde mai pui că vilele noastre, Stancu – scriitoricească şi Nufărul  – prezidenţială, se află doar la vreo două-trei sute de metri depărtare una de cealaltă. A venit, ne-a saluta, s-a plimbat ce s-a plimbat prin curtea cu peri, meri şi un brad, după care cei care eram acolo am intrat (unii au refuzat întâlnirea) în sala de şedinţe, să zicem, unde e televizorul, masa rotundă. Nu mai are rost să reamintesc ce s-a vorbi atunci, la un pahar de whisky înfăţişat poporului de către domnul preşedinte al URS, precum se vede şi din imaginea imediat următoare.

Leo Butnaru, Emil Constantinescu, Laurenţiu Ulici, 11.VIII.2000

La rândul său, domnul preşedinte al Ţării ne invită, pentru a doua zi, la vila Nufărul la o agapă de răspuns, ceea ce iarăşi a împărţit opţiunile scriitoriceşti: câţiva colegi declarând că nu vor merge în vizită la Emil Constantinescu…

(Nu e sigur că, până în anul 2000 şi după aceea, pe la vila scriitorilor ar fi dat vreun alt preşedinte al ţării. Doar un prim-ministru, Ion Maurer, a locuit – se presupune, dar nu e sigur –  aici, dat fiind că lui, cică, îi şi fusese repartizată respectiva reşedinţă guvernamentală, de protocol, pe care ar fi trebuit, reiese, să o părăsească, pe când ea devenea deja a scriitorilor. Iar până în acest an România Populară nici nu avusese preşedinte, postul acesta fiind instituit abia în 1974 şi ocupându-l, precum se ştie, Ceauşescu care, sigur, ca preşedinte, nu a dat pe la „vecinii” săi, scriitorii; fusese la vilă doar în postură de prim-secretar al partidului, pe 4 august 1971, spunând verzi şi uscate…)

Iar a doua zi, pe 12 august, se întâmplase tragicul accident cu submarinul rusesc Kursk ce se scufundase în marea Barents. Discuţia acestui subiect am întrerupt-o odată intraţi pe teritoriul Vilei Nufărul, unde ne aştepta domnul preşedinte Constantinescu şi cu un ghid-doi care să ne însoţească prin spaţiul acelei reşedinţe, arătându-ne camera Lui, adică a lui Ceauşescu, camera Ei, a Elenei, cea a lui Nicu (care ni s-a părut oarecum deocheată, oarecum… arlechinească) etc. Recepţia dată de domnul preşedinte al Ţării bineînţeles că a fost faină, pe alocuri agreabilă, cam zebrată, dungată, adică – în atmosferă pluteau mai multe nuanţe de dispoziţie, emoţie sau de lipsă a acestora, iar când subiectele se menţineau predilect în sfera politicului (dl Constantinescu spune multe despre planurile sale de viitor, arătându-se destul de… auto-optimist, pedalând pe elita aia de „300, 350 de specialişti excepţionali” pe care o va organiza dânsul pentru ca să modifice spre foarte bine România, la acea vreme – ideea fixă şi cam lăudăroasă a domniei sale), unii dintre noi prindeau să se plictisească şi o luau aiurea prin parc sau spre plajă, aceasta, acolo, bineînţeles – împrejmuită şi păzită. Prin preajmă, inclusiv dinspre Hotelul „Ambasador”, răsunau ţipetele mieunate ale păunilor, de ţi se părea că ele ar răzbate până hăt la mijlocul mării, ciocnindu-se acolo înde ele ca o curată nedumerire peste jocul delfinilor…

Printre cei care a refuzat „să primească” şi „să-i întoarcă” vizita preşedintelui a fost şi poetul Ion Drăgănoiu. Îl amintesc în mod special şi din următorul considerent: atunci dânsul ne dezvălui idee că ar fi necesar ca la Vila Stancu să existe şi un bust al scriitorului-preşedinte Zaharia Stancu care, o recunoaşte obştea, a făcut multe lucruri bune pentru muncitorii condeiului. Poetul nu şi-a uitat ideea, astfel că deja prin anul 2002, văzând că, între timp, ea „nu luase foc” şi la nivelul oficial, şi-a zis să deschidă o listă a celor ce doresc să contribuie la colectarea fondurilor băneşti pentru un bust al lui Zaharia Stancu, care să fie amplasat în micul scuar de la intrarea pe teritoriul „nostru”, dinspre piaţeta ce ne desparte (unindu-ne!) de celebra locandă Cireşica, pe atunci – modestă la înfăţişare, însă foarte atractivă şi ospitalieră pentru cei care ţineau să-şi ducă discuţiile hăt peste miezul nopţii. Ţin minte că lista contribuabililor o deschidea însuşi Ion Drăgănoiu, urmat de Ioana Crăciunescu, printre primii prenumărându-se şi subsemnatul. Din păcate, curând prietenul nostru Ion Drăgănoiu avea să se stingă (2003) şi ideea cu bustul a rămas una volantă în continuare… 

P.S. Fiind un matinal, totdeauna eram pe ţărm înainte pe primele raze de soare, în jur de ora cinci. Astfel că adunam şi scoicile aruncate, noaptea, de valuri, pe care le aduceam la vilă, o parte păstrându-le, altele dăruindu-le colegilor, cunoscuţilor. Când plecam după cele zece zile petrecute la vilă, aveam impresia că, dacă aş lipi urechea de geamandanul de călătorie cu care urcam în autocarul Mangalia-Chişinău, aş fi auzit o întreagă simfonie marină ce ar fi răzbătut din ghiocurile scoicilor dinăuntru.

 __________

*Fragment. Textul integral: revista "Discobolul", aprilie-iunie 2011.