sâmbătă, 20 august 2011

AUGUST 1991 - AUGUST 2011: 20 DE ANI DE LA -- "OLE, OLE! URSS NU MAI E!!!"



 


CURVA

–... şi în genere
ţineţi-vă limba după dinţi!
– E prea târziu...
– Ce ai în vedere?
– Am în vedere că nu mai am dinţi –                         
mi i-ai dezbătut tu
curvă de putere sovietcă ce eşti
astfel că
nu-mi pot ţine limba după dinţi
spunându-ţi precum ţi-am spus
curvă de putere sovietică ce eşti tu...


Căderea idolilor: oribilul Dzerjinski!

URME PRIN MONGOLIA


1

în imensitatea stepei
în apa unui lac nămolos
am aruncat o monedă
cu gând de-a reveni
totuşi
după o mie de kilometri
peste nisipul pustiului Gobi
am aruncat o bancnotă
cu gândul de-a nu reveni

2

cândva cuiva
moneda i-ar putea mărturisi
despre un imperiu care – slavă Domnului –
nu mai există                       
iar bancnota cu chipul comunismului pe ea
o luase vântul
ducând-o aiurea peste dune –
sub arşiţa soarelui
nu cred să fi putut supravieţui
chipul lui Lenin de pe
bancnotă de 10 ruble...


Extragerea din viziunea vizuinei 


 "Învingătorii" se predau

VEZI ŞI DISTRIBUIE ÎN CONTINUARE! 
            GAUDEAMUS IGITUR!

O ÎNTÂLNIRE (Jurnal)



Ieri, 19 august, am vizitat o tabără de copii aflaţi la odihnă. Împreună cu colegii Aurelia Borzin şi Grigore Chiper. Tabăra se află pe malul Nistrului, în apropierea comunei Slobozia-Duşca, şi se numeşte „Cristiano”. Acest „O” de final nu e de la Cristiano Ronaldo, ci de la Ogor, numele patronului. Pentru că tabăra e una privată, destinată a primi peste 300 de copii pe schimb (10 zile). Bine amenajată, cu două ştranduri şi cu teren de sport cu gazon artificial. Are şi un teren de fotbal cu gazon natural.
Am citit versuri, am răspuns la întrebări, eu unul bucurându-mă că o adolescentă s-a interesat (şi) de când sunt/ mă ştiu… interesat de avangarda  europeană. Le-am vorbit şi despre o carte de interviuri/ dialoguri, „Spunerea de sine” (o aveam la îndemână), pe care le-am realizat la începutul anilor ’90 de la sfârşitul secolului/ mileniului trecut. Aceasta – pentru a ne aminti cu pietate de mari autori ai literaturii române, numele cărora dau fildeşul de cuprins al volumului, pentru că, între timp, unii dintre ei au plecat spre tărâmurile stelare. Acum circa două decenii, conversam – precum mărturiseşte „Spunerea de sine”, pe care am publicat-o în 1994, – cu Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Serafim Saka, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, George Ţărnea… – suflete şi umbre călătorite spre pulberea celestă. E bine să ştie de ei cei pe care i-am avut în faţă, copii de la 7 la 16 ani. Altor protagonişti ai acestui volum le-am urat viaţă lungă în continuare, fiind vorba de Dimitrie Vatamaniuc, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Aureliu Busuioc, Andrei Pleşu, Mircea Tomuş, Ion Miloş, Mihai Cimpoi, Anatol Ciocanu, Arcadie Suceveanu…

Iar întâlnirea noastră s-a ţinut în cadrul unui program special de lecturi publice la sate, organizat de Uniunea Scriitorilor şi susţinut cu generozitate de Compania „Moldcell”, precum se vede şi de pe bannerul din imaginile surprinse de artistul-fotograf Nicolae Răileanu pe care, l-a rândul meu, l-am imortalizat în epicentrul juneţii la ea acasă, în tabăra „Cristiano” de pe malul Nistrului, din preajma comunei Slobozia-Duşca.
P.S. S-ar putea spune că, într-un fel, manifestarea a fost susţinută şi de elevii, liceenii cu care ne-am întâlnit, deoarece mulţi din ei aveau la îndemână telefoane mobile (bineînţeles, închise pe durata dialogului nostru), unele conectate la „Moldcell”… Asta e: reciprocitatea augmentează capacitatea… 


Cei trei în epicentrul juneţii

marți, 16 august 2011

O nuvelă din "Contrafort", 7-8 / 2011

         
Leo BUTNARU
NAVETA

Încolonaţi, flancaţi de santinele – blânde, dar totuşi santinele, – eram mânaţi (poate că doar însoţiţi, însă, gravitatea situaţiei ca finalitate mă făcea să mă gândesc că eram mânaţi) spre iad. Ştiam acest lucru. Făceam drumul primilor izgoniţi din rai şi noi, de asemenea izgoniţi din paradis. Numai că din alte motive decât cele care le-au fost imputate pionierilor excomunicării de la sânul Domnului. Mai bine zis, din alte cauze, dar, în cazul unora din noi, deloc exclus că anume din acelaşi motiv primar al căderii în păcat.
Adevărul crud era că noi, poeţii, încolonaţi, flancaţi de îngerii-santinele, eram mânaţi sau, poate, doar însoţiţi dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. De la poezia pe care o compuneam, o scriam, ne-o citeam înde noi la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieţii, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autorităţile paradisului au găsit că, de la o vreme încoace (şi încolo), versurile noastre se abăteau de la etica general acceptată în acest loc sacru. Metaforele noastre vorbeau de dragoste, de îmbrăţişări, de sărutări, iar în cazul unora, precum am lăsat să se înţeleagă deja, şi despre căderea în păcatul adam-evic sau ev-mediu/ mediatic, cu sau (încă) fără restricţii, inchiziţii, execuţii... Şi atâtea altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.
Astfel că, încolonaţi, flancaţi de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgeţile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toţii sau cel puţin unii din noi potenţialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renaşterii, eram însoţiţi până la un anumit punct din apropierea iadului, de unde ne vor prelua autorităţile acestuia, aşa, cum suntem, încolonaţi, flancaţi, deja de santinele tuciurii, încornorate. Adică, făceam calea de la sandale îngereşti la copite diavoleşti...
Iată, colo, înainte, în coloana noastră, am impresia că merg alături Marina Ţvetaeva cu Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lor, la două-trei perechi de escortaţi, de (de)căzuţi în dizgraţie, după ce s-au prăbuşit în păcatul poeziei („necorespunzătoare codului...”), – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte ruseşti stâlcite de impecabila-i pronunţie românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr – colegului dinaintea sa. Probabil, îi spune cum a scris el Ordinea cuvintelor  şi dezordinea tăcerii. Înaintaşul întoarce capul, din care dă aprobator: îl recunosc, e Velimir Hlebnikov... Da, exact: e chiar Hlebnikov, cel care, împreună cu un alt verbocreator celebru, Aleksei Krucionâh, au scris zvâcnitorul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”... Mda, cum se spune acolo, în poem?

,,Dar ei aleg o altă soartă:
Cea a răscoalei prin detunet,
A tablei legilor – sfărâmată
Şi-a zborului în stranii vise!”

Unde o fi Krucionâh, mă întrebaţi?... Păi, din câte ştiu eu, la momentul de faţă el ar trebui să se afle în iad... Aveţi puţintică răbdare şi, la momentul potrivit, veţi înţelege ce şi cum...
Bănăţeanul Ştefan Foarţă îi spune ceva – ba în sârbeşte, ba în româneşte – lui Vasko Popa... Şi atâtea alte dialoguri între atâtea alte feţe cunoscute de poeţi încadraţi de santinele, pentru că au scris poeme ce frizau sau doar, abia-abia, atingeau păcatul... Un gen anume de păcat... Ca o dezavuare de pact cu autorităţile raiului... „Dezavuare unilaterală şi cinică”, precum era subliniat în sentinţa generală a poeţilor (con)damnaţi.
Însă, dimpreună cu ceilalţi, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, la hurtă, sunt escortat spre Infern. Pentru că ştim noi ce ştim, am mai trecut şi altă dată prin astfel de experienţe şi – exact – pe acelaşi drum pe care îl avem acum sub tălpi. Iar la scurt timp şi spaţiu (ca traiect parcurs), şi de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniştiţi şi nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească deja a mia oară că: „Magiştrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă şi pe acest macadam al nostru... Remarcaţi, de 365 de ori, câte zile într-un an...” Eu reţin noţiunea „macadam” şi vreau să mă joc niţel, între rai şi iad, verbocreând: mac de la Adam, mac-macul răţoiului Adam...
Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de şah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine şi el întru fortificarea speranţei, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în ruseşte, traducătorul ieşean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”, pentru că ruşii nu obişnuiesc să folosească o expresie echivalentă cu: „Sus inimile!”, ci doar una afină: „Nu vă pierdeţi cu firea!”
Oricum, spuneam că, în baza experienţelor anterioare, nimeni dintre noi nu îşi pierde speranţa, mai ales că deja la orizont se arată, se ridică un nouraş de praf, iar curând prinde a se vedea tot mai desluşit şi o pată neagră, apoi, din aproape în aproape înaintând, ne convingem că e anume ceea ce presupuneam: în întâmpinare ne vin alţi colegi, confraţi, poeţi, – însă dânşii sunt neîncolonaţi, ne-flancaţi de santinele – fac drum invers, dinspre iad spre rai. Ca şi cum, în dezordinea libertăţii, ei ar fi şuvoiul, puhoiul, iar noi, „ordonaţii”, flancaţii, – convoiul...
Adevărat, aşa e: acum un timp (greu de aproximat cam cât, în eternitatea aceasta otova, unde nu există nici clepsidre, nici ceasornice, ornice, orologii...), făcuseră şi ei drumul în sensul în care mergem noi acum, dinspre paradis spre infern. De asemenea încolonaţi, flancaţi de îngerii santinele, mânaţi sau poate doar însoţiţi spre iad (oricum, altă ieşire din situaţie nu există)... Iar faptul că acum – iată-i, tot mai aproape de noi – fac drumul invers, dinspre iad spre rai, constituie dovada că dânşii au păcătuit şi de data aceasta, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeţii, colegii şi prietenii noştri, au prins a scrie frumos despre dragostea nemărginită, despre lumina cerească, despre umanism, despre  fericirea de a iubi şi de a dărui, despre îngerii fără sex, despre cât de bine şi de minunat (le) era (este!) în rai, despre flori albastre şi albine harnice, despre... Gata, până aici! – mai departe în iad nu se poate! Afară cu poeţii-demenţii care scriu poeme despre aşa ceva – morală, onestitate, fraternitate, echitate umană sau îngerească! Afară cu cei care le scriu celor rămaşi în rai despre dragostea prin care ei, muritorii, vor deveni vecinici şi prin care vor păstra pentru totdeauna roadele îmbelşugate ale plantei etern înflorite: iubirea. Afară cu poeţii, să nu ne pângărească iadul! [Aici este necesară o paranteză: unii din cei care au nimerit (şi) în iad nu scriu aşa ceva şi rămân în continuare lângă cazanele cu smoală, semn că le place priveliştea, le prieşte atmosfera îmbâcsită cu pucioasă şi clăbuci de tabac, le convin scenariile diabolice. Precum, de asemenea adevărat e că unii poeţi ajunşi în rai nu se abat de la cerinţele Codului Civil al locului, acolo/ aici şi rămânând, în paradis, de vis şi de poezie-minunăţie...]
Şi iată-i pe unii confraţi de-ai noştri întorcându-se, ca să se reaclimatizeze în rai. Noi – în locul lor, ca într-un schimb de la santinele în sandale – la tuciurii... copitaţi!
Printre cei care se reîntorc la precedentul loc de reşedinţă este, bineînţeles, şi prietenul apropiat al lui Hlebnikov – Aleksei Krucionâh; ei în doi, vă spuneam, au scris celebrul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”, dar, iată, pe o vreme, căile li s-au răzleţit. Peste un timp, ar putea să se re-împreuneze şi – cine ştie? – poate mai dau şi alte poeme la două stilouri, la două computere...
Prin urmare, dânşii se întorc, iar noi, pe o durată anume de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana! Unde, bineînţeles, pe o habă (pe o... haraba! pe o... halbă!) de vreme ne vom modifica ideile, viziunea, sentimentele, vom scrie altfel de poezie-erezie, vom...
Asta-i regula jocului. Şi locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai şi iad, iad şi rai, în alternanţă de destin şi de creaţie, aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, confraţii, cei alungaţi, eliberaţi din iad – cu cei încolonaţi, flancaţi de santinele, mânaţi sau doar însoţiţi spre nesuferitul, dar ispititorul iad, unde, bineînţeles, nu avem de gând să ne reţinem prea mult, pentru că nu suntem tâmpiţi, etcetera.

vineri, 12 august 2011

Remember Mircea Ivănescu (20 de zile de la plecare)


După ce am publicat aici (pe 28 iulie) tristele imagini de la petrecerea spre cele veşnice a Poetului şi Traducătorului Mircea Ivănescu din restrânsul caleidoscop al cărora se vedea marea singurătate în care se afla în ultimele sale clipe pământeşti marele scriitor, prietenul şi colegul Vasile Gârneţ a comentat astfel: „Tristeţe... L-am preţuit enorm pentru poezia şi traducerile sale. Un mare creator, cum n-au existat prea mulţi în literatura româna. A suferit şi a plecat discret – fotografiile tale, Leo, stau mărturie şi fac şi mai dureros momentul acestei despărţiri. Doar versificatorii au parte de doliu naţional în România şi... Basarabia. Odihneăscă-se în pace!” 


Îi răspundeam-confirmam colegului că, da, toate s-au petrecut într-o discreţie dureroasă, dacă ne gândim că nici autorităţile locale, sibiene, nu au fost prezente la funeralii, neavând un cuvânt de adio pentru marele dispărut... Nici editorii pe care i-a răsfăţat cu inegalabilele sale traduceri Mircea Ivănescu, nici bibliotecarii, nici profesorii universitari sau de liceu, cu o excepţie-două... În fine, nici liceenii... 


Prea nedreaptă acea „discreţie” aplicată unui mare creator, confirmată, iată, şi de poetul Lucian Vasilescu cu care, acum câteva luni, prin satul Dâşcova din judeţul Orhei, îi căutam urmele sale basarabene, localitate de pe pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise Cea care i-a dat viaţă …În „Ziarul de Duminică” Lucian publică următorul text, la realitatea pe care o reflectă el fiind şi eu prezent, fiind în ea, acolo, în grădina din care era pe cale să plece Poetul Mircea Ivănescu: 

      POSTERITATEA? – „O FRAZĂ DE DÂNŞII INVENTATĂ”

 La amiază, vremea era minunată. Cerul limpede, fără arşiţă. Casa era, de fapt, o căsuţă patriarhală, modestă, puţin ponosită, cu obloane (parcă verzi) la ferestre. În spate, la intrare, era un soi de verandă. Curtea potrivită, nici mare, nici mică, era locuită de flori comune, vesele, sănătoase, frumoase. La stradă era un gard de plasă de sârmă aşa, ca să nu se spună despre ograda cu pricina că n-are şi ea gard. Oameni, cât să-i numeri pe degetele de la cele două mâini, nu mai mulţi. Şi încă, dintre aceia, o bună parte se găseau acolo pentru că se întâmplase să fie în oraş din alte pricini. Slujba a început în curte, printre flori, cum spuneam, albine şi fluturi. Peste nici un ceas, totul avea să se termine. O fotografie de la acea amiază, când vremea la Sibiu era minunată, când cerul era limpede, fără arşiţă, ar putea ilustra Dicţionarul Explicativ al Limbii Române în dreptul cuvântului "singurătate". Şi în dreptul altor cuvinte, ale căror antonime sunt solidaritate, recunoştinţă, preţuire, respect, prietenie, admiraţie, compasiune şi încă...
În timpul vieţii sale, mai multe "instituţii", "organizaţii" şi "foruri" l-au onorat pe locatarul de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, lustruindu-se, de fapt, pe sine. La capătul vieţii amintitului locatar nu s-a mai înghesuit mai nimeni să facă măcar act de prezenţă.
Pentru mine (aflat întâmplător la Sibiu, pentru câteva zile) a fost singura dată când i-am stat în preajmă lui Mircea Ivănescu, în chiar ultimele clipe în care a mai zăbovit pe Pământ.
Iar în timpul acela scurt am priceput că posteritatea e doar "o frază de dânşii inventată".

                       
                         Printre cei prezenţi: George Precup, Anca Mizumschi, Ioan Moldovan, Al. Cistelecan.

Imagini: L.B

marți, 9 august 2011

Se poate trai din scris?


 CHESTIONAR:


Liviu ANTONESEI

 Sigur, răspunsul nu e simplu şi depinde enorm de categoria de „trăitori din scris” la care ne referim. Dacă este vorba despre jurnaliştii ca atare, pare limpede că ei trăiesc din scris şi, din informaţiile din mediu, acum, trăiesc mai prost decât înainte de începerea crizei. Şi este vorba despre cei care n-au căzut victime şomajului, pentru că au dispărut publicaţii, altele şi-au restrâns activitatea şi capacitatea de acoperire, în fine, nu puţine s-au mutat cu totul pe internet, formă de editare care are nevoie de mai puţin personal. Dacă ne referim la scriitori şi autori din domeniile conexe, de bună seamă că un număr foarte mic ar putea trai „din scris”, dar puţini trăiesc exclusiv din asta. Să ne gândim la d-nii Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi câţiva. Poate că dumnealor ar putea trai numai din scris, dacă ne gândim la tirajele vândute şi nivelul drepturilor de autor, însa cu siguranţă că mai prost decât trăiesc acum, când beneficiază şi de venituri salariale, de la stat sau din domeniul privat etc., uneori multiple.
               Dar să nu vorbesc în general şi referindu-mă numai la alţii. Cred că din cele patru colaborări pe săptămâna, alta lunară şi destule întâmplătoare, aş putea trăi numai din scris. Însa, fără îndoială, că destul de prost, ar trebuie să-mi limitez cheltuielile pentru o mulţime de lucruri care îmi fac viaţa plăcută, de la cărţi şi CD-DVD-uri la ţigări şi călătorii sau sticla de whisky de calitate care e mereu în casă, chiar dacă îi scot dopul o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-mi turna un deget.
Când ai atât de mult de lucru, de buna seamă nu mai poţi face partide de băut ca pe vremea studenţiei, însa, pentru a-mi putea permite aceste mici plăceri, pe lângă ceea ce câştig „cu scrisul” – nu cu literatura ca atare, ci mai mult cu publicistica generală sau culturală! – , am nevoie şi de veniturile care-mi vin din cariera de profesor la Universitate, care, chiar reduse de eminentul guvern Boc la jumătate, au nu doar constanţă, ci şi – încă! – o oarecare consistenţă.
            Prin urmare, nu cred că se poate trăi din scris, din păcate, cel puţin nu doar din scris, cel puţin nu toată lumea care scrie! A bon entendeur, salut!

                                                 *               *             *

Leo BUTNARU

SE CAM CUNOAŞTE RĂSPUNSUL…

A trăi din scris?... Întrebarea e, bineînţeles, una repetitivă, care începe să devină, sau poate a şi devenit deja, uşor agasantă. Cam toţi ştim acest lucru, dar e a mirării de ce, totuşi, reapare interogaţia în cauză, pentru că, în arealul panromânesc, se cam cunoaşte răspunsul ca şi invariabil: în 99 din 100 de cazuri el va fi negativ – nu se poate (numai din scris). Iar întrebarea deja uşor sâcâitoare revine, cred, din simplul motiv că parcă nu ar fi rău să fie bine, adică – să se  poată trăi, totuşi, din munca scrisului şi pe aici pe la noi. Mă rog, e la mijloc iluzia necesară... Ei bine, ar exista 2-3, sau poate 4 excepţii, când s-ar putea spune că tot atâţia autori pot trăi din ceea ce câştigă din literatură (dar nici ei: nu totdeauna din literatură… pură, pentru că trebuie să mai facă şi altceva – mici sinecuri, traduceri, eseistică, ici o bursă, colo un premiu sau o sponsorizare etc.) Dar, în mare, în România… mică sau… mare (cu componenta ei virtuală Prutonistreană), nu se poate pune problema de a trăi, ci de a… supravieţui din scris. Iar a supra-vieţui nu înseamnă nicidecum acelaşi lucru cu a… supra-trăi! (din scris…) Însă, dacă aspiri să trăieşti întru libertatea şi prin libertatea scrisului, aşa ceva ar fi imposibil, de nu ai avea şi o vocaţie scriitoricească sui generis pe care să ştii, la modul profesionist, să o exersezi/ exploatezi, să o aplici pe un registru cât mai amplu (spuneam de traduceri, publicistică etc…). Pentru că ar fi absurd ca un poet „pur”, chiar şi genial, să poată trăi din ceea ce Eminescu spunea (şi spus a rămas!) că e – sărăcie, adică – din poezie. Iar din proză par să izbutească a trăi nu mai mult de 4-5 autori. Poate că 1-2 din ei chiar… supra-trăiesc, judecând după onorariile pe care le-ar primit, făcute publice (cu estimări foarte aproximative) de nu mai ţin minte ce revistă.
Cu alte cuvinte (relativ triste şi ele), chiar dacă nu pot trăi din scris, majoritatea scriitorilor trăieşte, totuşi, pentru scris…
Cam atât. Admiţând că, cel puţin, la acest moment, întrebarea cu trăitul din scris încă nu e compromisă definitiv. Deoarece, imediat după aceasta, trebuie trecută necondiţionat la: Déjà vu déjà  entendu déjà dit – déjà vécu

A întrebat: Ion Fercu 
(9.VIII.2011)

sâmbătă, 6 august 2011

UN POET DIN LITUANIA

Vladas BRAZIŪNAS 

 S-a născut în Pasvalys, nordul Lituaniei (1954). Licienţiat al Universităţii dn Vilnius (jurnalism şi filologie). În 1984 i se acordă premiul pentru cel mai bun debut. În 1999 – Premiul Salomėja Nėris. Stimulentul poeziei sale îl consideră spiritul baltic. A publicat cărţi în Bulgaria, Slovacia şi Franţa. În mai multe limbi a fost inclus în antologii. La rândul său, traduce mult din poezia lumii. A fost cadru universitar, a activat în mai multe redacţii literare. Din anul 1996 este liber creator, preocupat exclusiv de literartură.


ÎNLUMINARE

aici dormitează ornicele inutile
pe nevăzute te loveşti de timpul
infailibil şi orb
în rătăcirile tale fatale
atingând îndărătnic pragul
pentru a-ţi lăsa capul pe piatră

Jos la picioare Nemanul curge lin
plescăitul nu i-ar fi otrăvit de minciună
iar brâul forjat din alamă
n-ar fi uitat sub Grunwaldul lărmuitor
şi ar fi să auzim cum în preajma casei
neghina acoperă colinele

în vrăjita memorie tulbure
răsare tihnita dimineaţă

dinspre heleşteu răsună chemare sonoră
lungi prelungi sunt trâmbiţele lituaniene


IERI ESTE MÂINE

în cealaltă viaţă cabalină eu
am fost armăsar de curse
la străvechi parastase prusace în timpuriul ev mediu
am fost gonit până la istov, de viu
dat în groapă în bot, picioarele din faţă
îndoite, trase sub piept, plesnite fiindu-mi
prima şi a doua vertebră a şirei spinării, ochii duşi
în direcţia soarelui târziu, dincolo de mare, la suedezi
fundul stându-mi ridicat;
în cealaltă viaţă de cal
eu spetisem într-o mină germană din Banská Štiavnica
în bezna şobolanilor, iar de la o vreme
am orbit definitiv, m-au dus la iesle, apoi cu încetul
odată cu sporul lunii noi, au început să mă-nhame
în schimbul de noapte, tot mai mult obişnuindu-mă
cu altfel de viaţă de cal
abia de-l adusesem pe  Mickiewicz din Nowogródek
şi am început să rătăcesc aiurea pe străzi
purtând coturni de lemn
ţinând urma morţii – pe acelaşi meleag natal
şi drag, iar în Vilnius acum îmi imaginez că aş fi
pe colinele Belmontas
sau pe lângă parcul Sereikiškės
mă feresc de hoţi şi de maşini
pe greabăn ducând vreun poliţist
spre culorile pădurii depărtate

în cealaltă viaţă de pasăre eu slujeam de privighetoare
într-un orăşel montan de lângă Dunăre, înrămat
de păduri, crânguri şi ogoare; în Lituania
trezeam cosaşii
în cealaltă viaţă de pasăre
în noaptea prea scurtă din mai până-n iunie
mi se tulburau minţile, întreaga noapte din Bratislava
luându-mă la-ntrecere întâi cu păsările înserării
apoi cu cele a crăpatului de zori, pe toate
întrecându-le în triluiri, iar dimineaţa cucul înnebunit
găsea poetul pe vechi – lefter, cu doar
câţiva eurocenţi în buzunar, iar buzunarul – în altă odaia aflându-se
de nu mai rămân decât moartea şi recruţii încât
mai de-ţi venea să cucuieşti tu însuţi

într-o altă viaţă de poet
eu am remarcat nu o dată că, pe când zburăm, zburăm
sau călătorim pe pământ, franţuzoaicele toate
mă cam dau spre somn, alături stând
pentru ca să nu vorbească, să discute cu
limba şi cu mâinile, sau cu pernuţele
degetelor înfierbântate, sau cu vârful buzelor
în dungă, astfel că eu văd un vis în spaţiul zăvorât

2003

Traducere de
                    Leo Butnaru

 Vezi grupajul integral în revista „Argeş”, nr. 7:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4112&Itemid=104