SCRIITORII ŞI BĂTRÂNA MOAŞĂ A SPIRITULUI

Pagini de jurnal

28.VII.1984

                Sosit-am la Negureni, să reparăm casa părintească. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag. Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, pe 12 iulie, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor depresii, care au şi fost ultimele.

            Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare. Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.

           Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei. Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un ceai. Foarte dulce. Burac zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. David răspunde că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936, lângă Chişinău. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.

          Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele rămase în atelier în urma lui David? Greu de pus…

Socrate

          Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.

23.VIII.1984

Ieri – deplasare la Bălţi, să oglindesc pentru „LA” manifestările din cadrul zilelor lit. sovietice. În grup – Ghevorg Emin (Armenia), Oljas Suleimenov (Kazahstan), Veaceslav Kuprianov, David Samoilov (Rusia), Siranuş Ahmed-Zade, Muhammad Ali (Uzbekistan), alţii. De la noi – Ion C. Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc.

Într-un fel, ne-am împrietenit cu Kuprianov. Am luat de la el câteva poeme pentru eventuale traduceri. Îi vine greu – versul liber încă nu are libertate în poezia rusă contemporană, cu toate că a fost cultivat de avangardiştii ruşi. Mi-a dăruit cu autograf cartea pe care a tradus-o din creaţia lituanianului Vytautas Karalius.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE

UN EUROPEAN ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Leo Butnaru,  În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov, poeme, Chişinău, Ed. Lumina, 2012.

Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculţi şi agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noştri de cultură, de la care am avea de învăţat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist şi traducător de elită, originar din Republica Moldova (s-a născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni din judeţul Orhei). Studiile sale despre avangarda rusă şi ucraineană, traducerile din mari poeţi ruşi ca Velimir Hlebnikov, Marina Ţvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca şi din mulţi alţii din spaţiul slav, propriile lui cărţi de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităţilor limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Civilizat şi surâzător, Leo Butnaru este şi o prezenţă cuceritoare în societate. La discuţiile cu alţi scriitori,  la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte ţări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi şi prin eleganţa atitudinii.

Cea mai recentă carte de versuri a sa, „În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov” ne oferă prilejul de a-i mai admira o dată inteligenţa artistică şi originalitatea. În mod special, poemele interogative sunt impresionante. Reproduc, pentru exemplificare, scurtul poem „Protograffiti”:

„Zicea-scria apostolul Ioan:/ «...Iar Isus,/ plecându-Se în jos,/ scria cu degetul pe pământ»... −// aceasta îţi vine în gând/ în timp ce-ţi contempli urmele din praful drumului...// Parcă tu nu ai putea fi/ un simplu vreasc cu care mai scrie ceva/ Dumnezeu?...”

 Poetul – un vreasc cu care Dumnezeu scrie ceva în praful drumului – iată o definiţie greu de uitat dintre numeroasele definiţii greu de uitat din această carte.

În: Evenimentul zilei, 14 august 2012

DE PE TIMPUL COZILOR DUPĂ SALAM

Pagini de jurnal

18.VII.1980

              Coadă mare după salam. Chişinău parcă ar fi un oraş de tineret, însă, observă, când e vorba de ceva hrană la magazin – bătrânii apar roiuri, nu alta. Fireşte, trebuie să le arăţi respect, să le permiţi să ia peste rând. Conflictul dintre generaţii ba izbucneşte, ba se stinge (din precauţie). Ideea de a li se deschide bătrânilor magazine aparte...

22.VIII.1980

               Tribunii călimărilor roşii – la naftalina istoriei.

Există un gen de indiferenţă ce reiese din înţelepciune: răbdare, aşteptare şi seninătate sufletească, la gândul că lucrurile au un anumit curs, că timpul orânduieşte totul. Alt soi de impasibilitate – parazitară, ca amestec de lenevie, laşitate şi tâmpenie.

21.II.1983

                   Pe când Ion Podoleanu era director la Teatrul „Luceafărul”, avea în repertoriu două spectacole de-ale sale, pe care, vara, în deplasări, le jucau trei echipe de actori. Ce de-a sate, ce de-a venit! Precum se ştie, la ţară, mai multe spectacole se joacă sub cerul liber. De aia, când ieşea la balconu-i chişinăuian şi vedea ce vedea, soţia dramaturgului ofta cu adâncă tristeţe: „Plouă… Ah, Ioane, iarăşi nu se vor juca trei spectacole…”

În vecinătatea acestui subiect, dar autoironizând, Aureliu Busuioc zice că, pe când la „Luceafărul” i se juca piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, el venea seară de seară la spectacol, să sporească numărul spectatorilor.

OFICIUL CREIERILOR DE MUNCĂ

DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”

(în curs de pregătire la Editura „Prut Internaţional”)

Una din revelaţiile de o permanentă... primordialitate... personală, de o nediminuată „funcţionalitate”, valabilitate: pe Nietzsche îl citesc ca pe un Dostoievski al filosofiei, pe Dostoievski – ca pe un Nietzsche al literaturii.

Este necesar să se vorbească şi despre ceea ce trebuie să se tacă, pentru a se şti, a se preciza ce anume trebuie trecut sub tăcere. Şi ce trebuie totuşi tăcut? – ei bine, iată anume cu această întrebare începe marea vorbărie a pseudofilosofiei (sau: palavrosofiei).

Cactusul este un trandafir-rebut: la crearea lui, s-a greşit proporţia dintre spini şi flori.

Caviar: icre gastro(g)nomice.

În fiziologia melcilor creşterea capului este exclusă: un melc căpos nu s-ar putea retrage în cochilie.

Ministerul de Interne(t).

Geniul? Un exces de sine.

Drumul crucii nu e pentru navetişti.

Numărul oamenilor demni şi fericiţi e cu mult mai mic decât al oamenilor doar fericiţi.

Dat fiind că s-a cam uitat ce a însemnat totuşi Secolul Luminilor, el poate fi confundat cu, pur şi simplu, timpul când a apărut electricitatea...

La o adică, şi spiţele sunt beţe în roate...

Deci, ce mai fac textualiştii? Ia, mai stau şi ei la o partidă de text în grup...

În România nu e nevoie doar de oficiul braţelor de muncă, ci – mai important! – de oficiul creierilor şi conştiinţelor de muncă.

În apele Stixului nu are nicio importanţă că ai fost campion mondial la înot.

Nu încape îndoială că din propunerile de a vizita un om viu (un filosof, să zicem) şi o mumie, miile de turişti ar alege mumia.

Internetist de o prostie enciclopedică.

(Despre un imitator.) În mările literaturii, ăsta n-ar fi decât un sub-Marin Sorescu...

Debutantul şi-a scris întâiul cu-cu-rri-cu!-lum vitae.

Dat fiind că scriitorii în vârstă sau foarte în vârstă, ca să nu zic senili, de mulţi ani nu mai frecventează circul, câte unuia din ei i se face favoarea de-a fi invitat la Stokholm, la decernarea Premiului Nobel.

Pornind de la cam confuzele experienţe pe care le ai cu aproapele tău, te gândeşti că biblica zicere ar trebui să sune astfel: „Să iubeşti pe îndepărtatul tău ca pe tine însuţi”. Amin.

Proust post-mortem? În căutarea căutărilor pierdute...

Avut-am o misiunea grea: să-l conving că pop-cultura nu înseamnă cultura popilor.

Totdeauna a fost şi este atât de uşor (şi la modă, parcă) să fii pesimist în România, încât nu mai e interesant să fii pesimist...

Trebuie să (ne) recunoaştem că încă nu am reuşit să depăşim viteza luminii. Dar nici pe cea a... întunericului.

Deşertăciunea... deşteptăciunilor, deşteptăciunea... deşertăciunilor... – cam aceasta e „filosofia” existenţei biblico-umane.

DESPRE TRADUCERE

                            ("Jurnal de Chişinău", 31 iulie 2012)

– Stimate Leo Butnaru, juriul USM v-a acordat Premiul pentru traducere pe 2011 pentru volumele „Avangarda. Jertfa gulagului” (antologie, traducere, prefaţă şi note) şi „Avangarda rusă. Dramaturgie” (selecţie, traducere, prefaţă şi note). Cum aţi reuşit să editaţi două volume într-un singur an? Aţi tradus non-stop?

– În realitate, este rezultatul plural nu al traducerii non-stop, ci al unei preocupări permanente, statornice faţă de fascinanta fenomenologie a avangardismului, în general, şi mai specializat, să zic, faţă de cel rus în întregul lui spectru de manifestări – genuri, curente, şcoli, metode, declaraţii, particularităţi, provocări, stimulente întru reînnoirea stilistică, semantică, plastică a artelor. Precum alte antologii de poezie – cea intitulată chiar „Avangarda rusă. Poezie” sau „100 de poeţi ai avangardei ruse”, editate, respectiv, la Iaşi şi Constanţa, şi „Avangarda – jertfa Gulagului” a apărut ca proiect, ca viziune în amplul proces de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, care va include circa 230 de autori. Iar florilegiul sau, dacă vreţi, crestomaţia de dramaturgie vine în contextul altor antologii pe care le-am publicat – cea de proză/ teatru şi cea de manifeste avangardiste, aceasta apărând chiar anul acesta, la editura „Tracus Arte” din Bucureşti.

– Limbile rusă şi română fac parte din două grupuri lingvistice diferite, slavă şi romanică. Cum aţi depăşit diferenţele?

– Chiar prin traducere care, se ştie, are legităţile ei, necesitând dotări psiho-creatorii, alias har, pe potriva operei modelate în original. La baza acestei preocupări stau de asemenea studiul lingvistic, în nuanţe, pasiunea, şi chiar inspiraţia. Bineînţeles, astea şi altele, în plus sau în minus, depind în exclusivitate de personalitatea traducătorului.

– Aţi avut de tradus şi cuvinte intraductibile. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Ce echivalente în română le-aţi găsit?

– Mi-ar fi greu să le rechem din miile de pagini pe care le-am românizat, în volume colective sau de autor, însă unele îmi vin în minte fără efort. Spre exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionâh a izvodit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea românească de „verbocreaţie”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată şi de DEX. Tot Krucionâh zice într-un poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înţelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînţeles, de multe ori recurg la parafrază sau explicaţii de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arşiţei./  Învăzată cu palmieri.), dar şi cu explicaţia că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefeţe sau postfeţe, i-am dedicat verbocreţiei pasaje ample, nişte subcapitole.

PORUMB ÎN LAPTE

                                                     Pagini de jurnal

7.VIII.1995

Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin adâncul porilor, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.

SIBIU, PIAŢA MARE (2011-2012): APROAPE UN DEZASTRU



Astfel se oglinea - veneţian! - în iulie 2011 Piaţa Mare în propriul caldarâm...



...Dar, revăzând Sibiul în iulie anul acesta, am trăit o mare dezamăgire, o tristeţe, o nedumerire: Piaţa Mare era ca şi cum profanată de o aglomerare a automobilelor de cursă, unele destul de deocheate, însoţite de personal tehnic ce se adăpostea în corturi unde erau adunate alandala alte obiecte de tot soiul care, chiar dacă păreau de înaltă probă şi de standard la zi, aminteau totuşi – pardon! – … gunoiul. În centrul unui oraş vechi, fragil, delicat, armonios, să ticseşti atâta tehnică ce deteriorează, ruinează, molcum, dar sigur?! Dar nu a fost barem expoziţie, ci o competiţie, zisă: Raliul de la Sibiu, etapă dublă IRC şi CNR. Etape-oroare! Agresive, supărătoare! Cred că decizia autorităţilor de a băga pe acolo harmăsarii (sau: mârţoagele)-putere ai/ ale vehiculelor de cursă a fost o adevărată inepţie.

Ei bine, spuneam că eu ţin minte Sibiul din iulie 2012. Aceasta era.

Dar iată cum arăta Piaţa Mare care, în iulie 2012, ca şi cum desfiinţată în nobleţe urbană şi atracţie…

       În ce priveşte bieţii porumbei, pe care îi vedeţi în imaginile din iulie 2011, în anul acesta ei stăteau pripăşiţi, speriaţi pe sub cornişele clădirilor din perimetrul frumoasei, minunatei, dar nenorocoasei Pieţe Mari a Sibiului...