DE PE TIMPUL COZILOR DUPĂ SALAM

Pagini de jurnal

18.VII.1980

              Coadă mare după salam. Chişinău parcă ar fi un oraş de tineret, însă, observă, când e vorba de ceva hrană la magazin – bătrânii apar roiuri, nu alta. Fireşte, trebuie să le arăţi respect, să le permiţi să ia peste rând. Conflictul dintre generaţii ba izbucneşte, ba se stinge (din precauţie). Ideea de a li se deschide bătrânilor magazine aparte...

22.VIII.1980

               Tribunii călimărilor roşii – la naftalina istoriei.

Există un gen de indiferenţă ce reiese din înţelepciune: răbdare, aşteptare şi seninătate sufletească, la gândul că lucrurile au un anumit curs, că timpul orânduieşte totul. Alt soi de impasibilitate – parazitară, ca amestec de lenevie, laşitate şi tâmpenie.

21.II.1983

                   Pe când Ion Podoleanu era director la Teatrul „Luceafărul”, avea în repertoriu două spectacole de-ale sale, pe care, vara, în deplasări, le jucau trei echipe de actori. Ce de-a sate, ce de-a venit! Precum se ştie, la ţară, mai multe spectacole se joacă sub cerul liber. De aia, când ieşea la balconu-i chişinăuian şi vedea ce vedea, soţia dramaturgului ofta cu adâncă tristeţe: „Plouă… Ah, Ioane, iarăşi nu se vor juca trei spectacole…”

În vecinătatea acestui subiect, dar autoironizând, Aureliu Busuioc zice că, pe când la „Luceafărul” i se juca piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, el venea seară de seară la spectacol, să sporească numărul spectatorilor.

23.XII.1983

            Iulian Nicuţă reproduce un caz relatat de cineva din vechii colaboratori ai „Culturii”. Lui Vais-curierul i s-a înmânat un editorial, pe care să-l ducă la tipografie. Ajungând la Piaţa Ilie, împuternicitul trage câteva pahare de vin, pierde editorialul, ajunge la tipografie, unde-i cere redactorului cap limpede… editorialul… să-l ducă la redacţie! Bietul şi beatul de Vais confundase totul, noţiunile, direcţiile. Alarmă! Numărul hebdomadarului e ca şi încheiat, însă lipseşte editorialul! Vine Iosif Balţan, autorul respectivului articol, pe care îl reproduce din memorie, dictându-i-l direct linotipistei – curgător, bine articulat stilistic. Vais e salvat, jură că nu mai dă pe la Piaţa Ilie.

24.XII.1983

            Ieri îl întreb pe Valeriu Babanschi cum a decurs seara de creaţie a lui Nicolai Costenco (70 de ani) la US. Îmi răspunde descumpănit, aproape indignat de puţinătatea asistenţei. Diriguitorii unor instituţii, care promiseseră că vor asigura prezenţa interesaţilor, n-au făcut decât să mintă. Inclusiv, fostul meu coleg Gorincioi de la ziaristică. „Naiba ştie ce se întâmplă cu scriitorii noştri… Chiar şi atunci când pur şi simplu se salută cu cineva, se uită cu teamă prin părţi, să nu-l vadă vreun confrate, care nu-l agreează pe cel salutat…”, mai zice Babanschi. Aici îmi vine sub peniţă cazul lui Saint-Simon tatăl: în timp ce-i scria unui amic exilat, este surprins de regele Ludovic al XIII-lea. „Ce scrieţi acolo?”, întreabă suveranul. „O scrisoare, sire”. „Să văd”. Regele citeşte mesajul, după care face: „E foarte bine, însă trebuie să i te adresezi cu Monseniore. Ai s-o rescrii, punând Monseniore…” Amicul fusese exilat din ordinul regelui…

26.XII.1983

             Dumitru Trifan, pictorul săptămânalului „LA”, povesteşte că are un vecin care cam îi dă cu paharul şi, fireşte, nu e totdeauna în bani, – vine să împrumute. Şi vine cam des, deranjându-l pe Trifan de două ori: când împrumută şi când întoarce împrumutul. Odată însă, pictorul îi spune să ia banii (10 ruble) de colea, de pe un dulapul de lângă uşa atelierului, precizând: „Când îi întorci, tot acolo îi pui”. Într-adevăr, după aceea vecinul se întreţinea foarte puţin: lua banii sau îi aducea, punându-i la loc, şi tot aşa. Odată însă vecinul dă iar glas, că a venit să împrumute, că… „Bine, ia banii de pe dulap”, face Trifan, aplecat peste ilustraţiile pe care le pregătea pentru „L.A.”. „Dar acolo, pe dulap… banii nu-s…”, face timid, sotto voce, vecinul. „De unde să fie, dacă nu i-ai pus la locul lor?”, întreabă calm creditorul. Resemnat, vecinul sâcâitor se retrage…

7.I.1984

          Iulian Nicuţă îl întreabă pe T.:

– Înveţi la cursurile superioare de literatură de la Moscova?

– Nu. Nu m-au luat, – răspunde T.

– Nu ai trecut la examene?

– Acolo nu sunt examene…

Atunci eu zic.

– Vezi, pe liber – şi nu ai trecut, dar să mai fi fost şi examene…

11.I.1984

          În troleibuz – un bărbat tip-actorul Oleg Iankovski din filmele lui Tarkovski, dar nu prea îngrijit în toate ale lui. Are tatuat pe mână numele: Lucica. E împreună cu o femeie grăsuleană-bondoacă, din cele cărora le place să se reţină la bucătărie nu doar pentru a pregăti bucatele. Buzele date cu ruj extras parcă din miez de harbuz răscopt, bărbie dublă cu văluriri în relief. Nu cred să fi fost ea… Lucica…

15.I.1984

          Ieri – călătorie la Odessa, ocazie oferită de deplasarea echipei de fotbal „Nistru” pentru două meciuri amicale cu „Cernomoreţ”. Eu şi cu Hari Moraru – cu gândul la librăria „Drujba”. Pavel Ciobanu, căpitanul echipei chişinăuiene, e la tratament la un sanatoriu din Odessa. El ne-a dus cu automobilul la librărie, dar cu fel de fel de peripeţii – prinse a circula pe strada Deribasovskaia, care e doar pietonală! Ba chiar încetinea printre lume şi noi întrebam prin portiera întredeschisă unde ar fi librăria „Drujba”. Un om binevoitor, dar foarte surprins de situaţie, face:  «Тікайте,  хлопці, а то міліція не прощає!» (Ştergeţi-o de aici, băieţi, că miliţia nu iartă!).

          Anatol Borş, antrenorul echipei „Nistru”, povesteşte cum Vladimir Curbet, maestru-coregraf, îi spunea: „Tov. Anatol, să te gândeşti bine cum iei băieţii, dacă vrei să faci fotbal adevărat. Ascultă ’ncoa, ce-am observat eu la ansamblul de dansuri „Joc”. Uite, ca mâine-poimâine avem un concert de mare responsabilitate. Şi eu vin în faţa colectivului, vorbindu-le încet, gospodăreşte despre faptul că trebuie să facem tot posibilul ca să iasă bine. Şi ce crezi că se întâmplă? La concert ei dansează în felul cum le-am vorbit eu – domol, încet, fără mari eforturi şi emoţii artistice. Însă atunci când îi iau din scurt, mai ridic vocea, mă aricesc spre ei – băieţii din „Joc!” dansează foc! Aşa că vezi mata – cum ai să vorbeşti cu ei, aşa au să-ţi joace fotbal”.

16.I.1984

       Vestea că a decedat Simion S. Cibotaru, zis, simplu, S.S.

           Anumitor tipi din Orient li se pare deja depăşită formula: omul pentru om este lup. Aduc în prim-plan constatarea că în fiecare om sălăşluieşte… un rechin. De unde vine? Din remarca din manualele de biologie ce spun că, la 3 săptămâni, embrionul uman este foarte asemănător cu embrionul de 3 săptămâni al rechinului, venindu-i greu să le deosebească până şi unui specialist experimentat. Joc pervers de asociaţii?...

21.VII.1984

          Pe când editura „Cartea moldovenească” era încă la Botanica, în curtea ei prea se înmulţiseră diverse prăsile de câini (cam pe când Paul Mihnea scrisese cartea de poeme „Hingher şi Demiurg”). Într-o zi, telefonează Vasile Coroban. Zice: „Tovarăşi, câinii ceia ai dumneavoastră nu dau voie să intre în editura tuturor scriitorilor sau numai criticilor?” Vorba e că V. Coroban într-adevăr fusese atacat de potăi, după care a renunţat să mai intre în editură, întorcându-se acasă. Dar, paradoxal, până atunci, potăile nu puseseră pe fugă pe niciun alt autor. Astfel că viaţa jucă o festă cu alegoriile despre situaţia criticilor literari.

               Ieri am făcut cunoştinţă cu Victor Bahcevan. Nu pot spune ce fel de pictor este, încă nu i-am văzut lucrările. Dar pot să-mi fac o impresie despre caracterul său – sensibil la mutaţiile psihologice din firea tineretului contemporan (el are 29 de ani); informat, în stare de judecăţi estetice. Profesează yoga, îşi pune serios la încercare voinţa. Cunoscător al zodiacului, dar, pare-se, prea se lasă încătuşat de prejudecăţi când trage concluzii despre anumiţi oameni.  Calculând după zodiac, e foarte uşor să pui lumea în scheme. Psihologia e, totuşi, mai mobilă, mai imprevizibilă.