SCRIITORII ŞI BĂTRÂNA MOAŞĂ A SPIRITULUI

Pagini de jurnal

28.VII.1984

                Sosit-am la Negureni, să reparăm casa părintească. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag. Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, pe 12 iulie, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor depresii, care au şi fost ultimele.

            Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare. Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.

           Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei. Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un ceai. Foarte dulce. Burac zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. David răspunde că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936, lângă Chişinău. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.

          Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele rămase în atelier în urma lui David? Greu de pus…

Socrate

          Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.

23.VIII.1984

Ieri – deplasare la Bălţi, să oglindesc pentru „LA” manifestările din cadrul zilelor lit. sovietice. În grup – Ghevorg Emin (Armenia), Oljas Suleimenov (Kazahstan), Veaceslav Kuprianov, David Samoilov (Rusia), Siranuş Ahmed-Zade, Muhammad Ali (Uzbekistan), alţii. De la noi – Ion C. Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc.

Într-un fel, ne-am împrietenit cu Kuprianov. Am luat de la el câteva poeme pentru eventuale traduceri. Îi vine greu – versul liber încă nu are libertate în poezia rusă contemporană, cu toate că a fost cultivat de avangardiştii ruşi. Mi-a dăruit cu autograf cartea pe care a tradus-o din creaţia lituanianului Vytautas Karalius.

La librăria „Prometeu”, cineva procură un exemplar din volumul lui Nichita Stănescu, tradus în ruseşte. Ghevorg Emin se întristează – nu găseşte şi el unul. Zice că traduce din poezia lui Nichita, pe care îl numeşte „derviş falnic”. Ţin minte că s-au cunoscut în 1976, la precedentele zile ale lit. sovietice în Moldova.

Reveniţi la Chişinău, dimineaţă îi telefonez de la recepţia hotelului „Codru”, spunându-i că i-am adus exemplarul dorit, ce se afla în biblioteca mea. Îmi mulţumeşte, dăruindu-mi la rându-i cărţulia sa de versuri, apărută în ’77 în colecţia [revistei] „Ogoniok” (…)

Da, un detaliu de ieri: la Bălţi, Emin cântă, face o mică slujbă religioasă în fosta biserică armeană, actualmente – sală de expoziţii. Siranuş repetă des că Busuioc trebuia să se facă actor de cinema, iar Emin – slujitor al bisericii. Iar mie îmi vine să-i spun colegului asiat: Siranuş de Bergerac.

Oljas Suleimenov – discret, sobru, dar, se simte, neliniştit, oarecum agresiv, însă relativ bine camuflat. Nu pare a fi din cei predispuşi prieteniilor. (Autograful lui Emin e următorul: „Lui Leo Butnaru – această carte în schimbul unui cărţi bune de Stănescu. 1984.VIII.23, Chişinău”.)

Ion C. Ciobanu e necruţător faţă de poeţii din conducerea Uniunii Scriitorilor. Îmi încredinţează unele confesiuni despre greaua muncă a prozatorului.

15.IX.1984

Cineva din scriitorii noştri spunea: „Cel mai mare bine e când nu mi se face rău”. Eu aş mai zice: „Nu e obligatoriu să-i faci omului bine, însă nu-l împiedica să facă el altora bine".

Acum câteva săptămâni, am avut o întâlnire cu Grigore Vieru. Din una în alta, parcă nitam-nisam, mă asigură că este complet sănătos psihic, dar s-a gândit să-şi scrie şi chiar şi-a scris epitaful. La Pererita, lângă mormântul mamei sale, a îngrădit un loc şi pentru ultimul său refugiu. S-a gândit ce să pună pe mormântul mamei şi pe al său. – O lespede pe care să fie cioplit conturul unei porţi ţărăneşti, închise, iar în loc de zăvor – o crenguţă, precum se obişnuieşte în sat. Epitaful comun: „Nimic n-am dorit/ De la această viaţă,/ Decât acest pământ/ Cu liniştea pe faţă”. Poartă cu el fila cu epitaful, cu toate că-l ştie pe dinafară.

Tot Gr. Vieru povesteşte o întâmplare amuzantă. Era împreună cu pictorul Igor Vieru, când se duseseră la CC, la Eremei, să rezolve anumite probleme. Se cam fâstâcesc pe coridor, căutând uşa necesară. La un moment dat, se opreşte un bărbat, îi cunoaşte, dar îi întreabă dacă le este el cunoscut. Gr. Vieru îl priveşte îndelung, rugându-l să nu se prezinte, pentru că iată-iată îşi va aminti. Zadarnic! Atunci bărbatul chiar se prezintă: Pascari – preşedintele Sovietului Miniştrilor. Vieru parcă s-ar fâstâci şi mai tare, dar îi vine în minte o ieşire frumoasă din situaţie. Se apropie de omul de stat, zicându-i confidenţial. „Vedeţi ce se întâmplă, dacă vă vedem doar la televizor?” Cinovnicul râde.

2.X.

Nic Popa despre interviul cu Sică Romanciuc: „Chiar m-am mirat, văzând ziarul, – ce poate spune Romanciuc pe mai bine de jumătate de pagină?!” Fireşte, mulţi credeau la fel, pentru că Sică e tăcut, retras, închis în sine.

Serafim Saka despre V-dă: „periuţă”, îi zice. Cam pricep de ce.

Din jurnalul lui Vsevolod Ivanov: „Nu trebuie să te consideri mare. De te consideri mare, lucrezi mai puţin”.

Prezint la revista „Moldova” trei pagini despre Gh. Vodă. La telefon, An. Ciocanu îmi spune: „La rubrica O carte pe lună”. Ironizez puţin, întrebându-l: „De ce nu la rubrica O carte pe… pământ?”

Chişinăul – un amestec de sat (fără nuanţe folclorice) şi dorinţa de mare civilizaţie (nu e chiar puţin şi acest lucru).

3.X.1984

Argumente pentru jurnal. A ţine un jurnal din dorinţa de a gândi mai bine, de a-ţi dezvolta simţul de observaţie. Dar şi opţiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reţii doar esenţialul din cele ce te privesc pe tine sau îi privesc pe alţii. Ca stimulator al interesului faţă de propria-ţi autoperfecţionare. Interes faţă de viaţă, amici, cunoscuţi, lume. Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăţi cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relaţiilor cu oamenii şi, după ce te spovedeşti în faţa paginilor, te reîntorci la oameni cu o şi mai mare dorinţă de a afla lucruri demne de atenţie.

5.X.

Alaltăieri, la adunarea de la US, Bogdan Istru se referă elogios, cald, mărinimos la activitatea secţiei de poezie a săptămânalului nostru. Cei ce nu ştiu, sau se fac a nu şti, cer să li se spună numele responsabilului cu poezia. Mai multe voci îmi rostesc numele.

Concomitent, Beşleagă ponegreşte proza ce se publică. Dar ce a prezentat el? Alţii? În genere, proza trece printr-un mare impas şi, precum zicea Cimpoi ieri, are de gând să scrie un articol, în care să întrebe – unde e nuvela contemporană? V. Z. îi trimite lui Beşleagă un bileţel, în care-i explică situaţia: publicăm, reieşind din ce avem. Atunci, făţarnicul Beşleagă îi scrie: „Vladule! Tu eşti la proză? Mă iartă, nu am ştiut. Sunt convins că, odată cu venirea ta, lucrurile se vor schimba spre bine”. Ha, ha! Vrut-a să lovească în altcineva, dar…  

Liviu Damian i se plânge lui Mihai Cimpoi că „LA” este unica publicaţie, care îşi critică un membru al colegiului de redacţie. De fapt, Senic îi demonstrase că şi în alte organe de presă se spun lucruri principiale despre acei, care sunt în grupul diriguitor. Cum iese, dacă e membru în colegiu – este invulnerabil, impecabil? …Apoi îl îndeamnă pe Cimpoi să nu colaboreze cu „LA”. Acesta îi răspunde: „Însă pe când eram eu în dizgraţie tu publicai, nu?”

18.X.1984

Ieri a decedat Emilian Bucov. Va rămâne în memoria urmaşilor? Parcă a avut şi trăsături de adevărată personalitate. Fie şi inegale, însă mereu combatante.

În L'Humanité, într-o recenzie, Socrate e numit le vieil accoucheur des esprits.  Pre limba noastră – bătrână moaşă a spiritului (spiritualităţii filosofice). Sună.

21.X.1984

Alaltăieri a decedat Vasile Coroban. Om în caracterul căruia se contopeau osebitor blândeţea cu ironia calmă, sentimentalismul (îl ţin minte cum cobora odată de la tribună plângând…) cu luciditatea exegetului. Om doldora de informaţie. A lăsat dorinţa de a fi înhumat la ţară, în satu-i de baştină, Camenca din raionul Glodeni.