joi, 31 iulie 2014
miercuri, 30 iulie 2014
NE-A PĂRĂSIT UN COLEG UCRAINEAN, PRIETEN AL LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE
VIKTOR BARANOV
(14.XI.1950 - 30.VII.2014)
Astăzi, a decedat Viktor Baranov, preşedintele Uniunii
Scriitorilor din Ucrauna. Avea doar 63 de ani, însă o boală îndelungată l-a
urmărit necruţătoare. O ştiam de la prietenii noştri din Kiev, din Luţk, din
Koktebelul din Crimeea. Pe lângă propria sa operă, a tradus din literaturile
altor ţări, inclusiv din cea română. Era vice-preşedintele societăţii de
prietenie „Ucraina-România.
Cu Viktor Baranov am avut o singură convorbire telefonică. Eram la Luţk , în regiunea Volînia, şi
iată ce am reţinut în jurnalul meu de călătorie, pe data de 29 septembrie 2012:
„Din ce ne mai spune Vasil Prostopciuk, reţin că noul lor preşedinte al Uniunii
Scriitorilor din Ucraina, Viktor Baranov, nu doar că: «Este prietenul meu
personal, dar vă este şi vouă mare prieten, pentru că el vorbeşte limba română»,
face uşor entuziasmat volîneanul, continuând: „Uite, Leo, îl telefonez acum, îi
spun ce şi cum, te prezint şi vei putea vorbi cu el”. Asta e minunea secolului:
preiau celularul de la
Prostociuk şi, de hăt de departe, îl aud pe preşedintele
scriitorilor ucraineni salutându-mă, într-adevăr, româneşte. Viktor se află în
capitala Crimeii, Simferopol, adică de
unde m-am întors eu acum două săptămâni. Ce face acolo? S-a retras pe vreo zece
zile din forfota Kievului, să-şi mai vadă de scris. Convenim să încercăm a face
legături de colaborare între uniunile scriitoriceşti – din Bucureşti, Chişinău
şi Kiev. În breasla colegilor ucraineni lucrurile sunt destul de agitate: după
ce, la sfârşitul anului trecut, preşedintele nou ales a declarat că Uniunea Scriitorilor
va trebui să colaboreze cu puterea oficială în scop reciproc avantajos, unii
condeieri au taxat asta drept colaboraţionism pe faţă, iar alţii chiar au
ameninţat că îşi vor depune carnetele de membru. Dar, din câte ştiu, Uniunea Scriitorilor
de la Kiev s-a
unit contra legii promulgate de Ianukovici, conform căreia limba rusă devine
regională. Cum spunea poetul, toate sunt încâlcite ca un vapor în ceaţă…”
Iar pe şapte mai a anului în cure, am primit din partea lui Viktor Baranov,
preşedintele US din Ucraina, invitaţia de a participa a Zilele Taras Şevcenko (200
de ani de la naşterea Poetului), care aveau să se ţină în regiunea Cerkasî. Însă
evenimentul a coincis cu festivalul „Primăvara Europeană a Poeţilor”, care avea
loc la Chişinău
şi la care, printre oaspeţi-participanţi, le-am avut pe poetele din Ucraina
Galina Tarasiuk şi Teodozia Zarivna. Astfel că nu mi-a fost dat să mă întâlnesc
cu acest minunat coleg. Ne-a plecat un prieten, un cunoscător al limbii române,
un traducător din literatura noastră. Fie-i pulberea stelelor uşoară, umbra
luminoasă în perindarea generaţiilor.
DESPRE INSPIRAŢIE - A INFINITA OARĂ
Un scurt eseu al colegului Valeriu Gherghel, preluat pe blogul său de prietenul Vasile Gogea, mă face să re-dau la lumină un text al meu de acum 15 ani, care tratează (sau... este tratat de!) aceeaşi temă: MĂRIA SA INSPIRAŢIA.
Leo BUTNARU
CA O LEGE A ACŢIUNII,
INSPIRAŢIA
Ştiu că inspiraţia există. Dar nu ştiu de unde vine. Poate vine din
memorie, poate de la un agent necunoscut. Dar există şi toţi poeţii ştiu asta.
La fel cum ştiu că există experienţa iubirii, tot aşa există şi experienţa
inspiraţiei.
Jorge Luis Borges
Inspiraţia...
Una dintre cele mai nelămurite probleme ale vieţii psihice a artistului...
Subiect osândit la interminabile discuţii. Perpetuum-ul
mobile al incertitudinilor,
aproximaţiilor şi contradicţiilor. Sisif-icitatea
strădaniilor, uneori, râsu’-plânsu’. Un singur lacăt şi o mulţime de chei, pe
care lumea încearcă să le tot potrivească pentru el.
Nenumărate
ipoteze referitoare la însuşirile imperceptibile, de adâncă taină ale harului
de creator al omului... E numai de la om verbul ales, ori este şi apanaj al vocilor
profetice, oraculare? Frumuseţea izvodită în ariile artelor poate fi atribuită
pe de-a-ntregul drept merit al omului sau e ceva de dincolo de măsura umană,
din paradisiacele grădini ale spiritului divin?
În
genere, în ce măsură inspiraţia ţine de zona şi starea incontrolabilă a
conştiinţei şi intelectului artistic, ca dat, programare sau spontaneitate
imprevizibilă? Ar fi adevărat că inspiraţia se revelează ca o stare de graţie,
ce propune o idee sau câteva idei; o stare instantanee care, parcă, nu ar
presupune şi o gestaţie prealabilă sau prezentă/ curentă, concomitentă cu
izbucnirea ei, ca mobil artistic, drept eveniment absolut, nesupus vreunei
explicaţii exegetice cât de cât explicite? Sau, dacă nu e aşa, în ce măsură se
lasă depistată ca fenomenologie, proces creator, afirmare?
Cu
titlu de prim răspuns, să începem cu o... concluzie (perspicace): „Orice
claritate asupra acestor probleme rămâne individuală, este permisă cea mai mare
contrarietate în opinii şi există exemple ilustre şi experienţe greu de
contestat” (Paul Valéry).
Prin
urmare, ne vom baza, cu adevărat, pe exemple ilustre şi experienţe, însă nu şi
obligatoriu de necontestat. Pentru că ne situăm, apriori, în domeniul
fascinantului subiectivism (inspirator, creator şi el!) al subconştientului,
intuiţiei, animat de şi, la rândul său, animând procesele indiscernabilei
receptivităţi trecute pe undele introvertitului, aţintirii, cât mai acut şi
atent posibil, spre cuprinsul intimităţii, acolo unde obiectul observaţiei parcă
ar trebui să devină însăşi observaţia (asupra poeziei, să zicem, în stare maieutică,
născândă...).
Iar
primul exemplu ar fi cel din romanul Moartea
la Veneţia ,
în care Heinrich Mann se întreba: „Cine poate tălmăci esenţa şi
caracteristicile firii artistului? Cine înţelege profunda contopire a celor
două instincte, al disciplinei şi al dionisiacului, de care depinde această
fire?” Interogaţii similare a cunoscut încă adânca antichitate, creatorii şi
filozofii încercând să ajungă la anumite elucidări. În principiu, cei mai de
demult lăsau prea puţine pe seama artistului, rodul creaţiei atribuindu-l
zeilor stăpânitori de ceruri şi suflete, lucru evident şi în cele spuse de Socrate
lui Ion (Platon, Ion): „Talentul tău
de a vorbi cu îndemânare despre Omer nu e o artă... ci o putere divină care te
pune în mişcare, o putere la fel cu ceea din piatra pe care Euripide o numeşte
magnesiană, iar poporul – heracleiană. Piatra aceasta nu numai că atrage inele
de fier, dar şi le dă acestora de a face, la rândul lor, acelaşi lucru ca şi magnetul...
Tot astfel şi Muza insuflă unora entuziasm şi de aceşti inspiraţi atârnă lanţul
din ceilalţi entuziaşti, căci toţi poeţii buni îşi fac poemele frumoase nu prin
ajutorul artei, ci în prada inspiraţiei şi stăpâniţi oarecum de o putere divină
(...) Căci ne spun poeţii că dânşii ne aduc cântecele lor culegându-le din
fântânile pline de miere şi din grădinile şi dumbrăvile Muzelor, ca şi albinele,
zburând ca şi ele. Şi spun adevărat, căci poetul e o fiinţă uşurică, zburătoare
şi sacră şi nu este în stare să creeze ceva până nu e cuprins de inspiraţie,
şi-şi iese din fire, astfel ca mintea sa să nu mai locuiască într-însul... ei
produc operele lor... nu datorită meşteşugului, ci inspiraţiei divine, şi
fiecare e în stare să creeze o operă frumoasă numai în direcţia în care îl
inspiră Muza: unul ditirambi, alţii encomioane, altul texte pentru pantomime şi
iarăşi altul epopei sau satire (...) poeţii nu-s decât nişte tălmaci ai zeilor,
fiecare posedat de zeul care îl stăpâneşte”.
Aşadar,
până la îndoielile, divizările noţionale sau confuziile din timpurile relativ
noi, a predominat neclintita şi cam generalizata certitudine a anticilor care
credeau că prin medierea muzelor purtătoare de liră sufletul creator al omului
vine de la zei, precum spune şi Ovidiu în poemul autobiografic Tristele: „O, şi
era într-un timp când erau onoraţi toţi poeţii/ şi toţi poeţii credeau că-s
învestiţi de la zei”. În raport cu Platon, sigur că Ovidiu merge spre o mai
severă ordonare şi disciplinare a actului creator, pentru că zeii n-ar accepta
incontrolabilul definitiv, cum se spune în acelaşi dialog platonician: „La fel
cum cei cuprinşi de frenezia corybantică nu sunt în minţile lor când dansează,
tot aşa şi poeţii lirici nu sunt în minţile lor când alcătuiesc frumoasele lor
cânturi”. Acest mod de ieşire din minţi ca efervescenţă creatoare, ce-i poate
împinge pe unii spre limitele tragicului, pierzaniei, merită, pe cât e posibil,
înţelegere, însă, uneori, el dă motiv pentru frondă şi zeflemea, nu numaidecât
rafinate, ce-i vizează pe cei care ajung, să zicem, de la abordarea inspiraţiei
ca extaz la inspiraţie ca... orgasm artistic. (Croce ironiza şi la adresa
portretelor idealizate ale poetaştrilor ce vor „să fie înfăţişaţi cu plete
bogate şi cu ochii spre cer, primind inspiraţia”...)
Însă
precauţia faţă de predicatorii rolului decisiv în declanşarea experienţei
creatoare a demenţei, deci a cazului psihic de şoc, sau faţă de cei care susţin
originea divină a artei, o atestăm deja la Cicero , care scria: „Nimeni nu poate fi poet
adevărat fără o ardoare sufletească şi fără oarecare inspiraţie – un fel de
nebunie... Acelaşi lucru îl spun Democrit şi Platon”. (La cei doi predecesori
elini ai ilustrului orator latin nu se întâlnesc şovăielnice atenuări de genul
„oarecare inspiraţie” sau „un fel de nebunie”, în problema dată grecii vechi
fiind categoric afirmativi.) O asemănătoare precauţie „ciceroniană” pare a fi
caracteristică şi yoginilor hinduşi care, în definirea experienţelor limită cu
care ies din profunzimile contemplaţiei în uitare de sine, revenind la
realitate, folosesc paradoxala învecinare dintre devastator şi tihnă: „O,
Nirvana, distrugere, calm minunat, poartă de salvare!”
Numai
că anticii nu au făcut decât să emită primele presupuneri referitoare la
inspiraţia care, de atunci, în continuitatea timpului, a fost să fie unul din
aspectele cele mai abordate, ca problemă cri(p)tică, a creaţiei artistice,
concomitent rămânând cel mai puţin explicat, din motivul că o cercetare la
obiect este imposibilă, în consecinţă lansându-se noi şi noi ipoteze.
luni, 28 iulie 2014
O CARTE DESPRE POEZIA RUSĂ - ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Evgheni Stepanov – filolog, lingvist şi poet,
popularizator al poeziei ruse. Preşedinte al Uniunii Internaţionale a
Scriitorilor „Secolul XXI” (Federaţia Rusă).
S-a născut în anul 1964 la Moscova. Licenţiat
al Facultăţii de Limbi Străine a Institutului Pedagogic din Tambov (1986), specializare
– limbile franceză şi germană. A studiat la Universitatea de
Educaţie Creştină din Geneva (1992), iar în 2004 îşi încheie aspirantura la Universitatea de
Stat din Moscova. Este doctor habilitat în ştiinţe filologice. Din 2006, membru
al PEN Centrului Rus. Distins cu blazonul „Părintele Futurismului Rus D. D.
Burliuk”. I s-au acordat premiile „Anton Delvig” (Moscova) şi „Primăvara
poeţilor” (Chişinău). În anul 2008, Fundaţia V. P. Astafiev (Krasnoiarsk) l-a
inclus printre cei mai buni 11 scriitori ruşi contemporani. E autorul mai
multor cărţi editate în Rusia, SUA, Bulgaria. În limba română a publicat
volumul de versuri „Istoriograf mie însumi” (Fundaţia Culturală Poezia, Iaşi,
2010).
Traducere: Leo Butnaru |
Vă propun un capitol din această carte
MONOSTIHUL RUS CONTEMPORAN ŞI
POEMUL DINTR-UN SINGUR VERS
Monostihul
rus contemporan reprezintă un fenomen contradictoriu care şi astăzi mai trezeşte
discuţii filologice. Totuşi, el ar ţine de poezie sau de proză?
În prezent,
nu este cunoscut un răspuns exact la această întrebare. Precum nu există un
răspuns definitiv referitor la deosebirile principiale dintre vers şi proză.
Cei mai importanţi filologi din trecut şi din timpurile noastre (Iu. Tînianov,
Gh. Şengheli, M. Gasparov, Iu. Lotman, B. Tomaşevski, Iu. Orliţki, T.
Skulaciova, M. Şapiro, S. Kormilov, S. Biriukov, alţii) i-au dedicat problemei
date o multitudine de studii, însă întrebarea aţâţă în continuare conştiinţa
exegeţilor. Iar monostihul, în acest caz, ar putea servi drept hârtia de
turnesol, care cu timpul ar putea sugera răspunsul. (Conform DEX-ului, monostihul este o poezie sau o strofă alcătuită
dintr-un singur vers. Astfel că, în cazul când va fi să delimităm un poem din,
eminamente, un singur vers, vom folosi noţiunea monostih. – L.B.)
Nu sunt prea
numeroşi filologii preocupaţi, sistematic, de monostih. Şi nici articole despre
acest gen poetic nu au apărut prea multe. Înainte de toate, trebuie să amintim
studiile semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov, D. Kuzmin, T.
Bonci-Osmolovski.
Istoria
monostihului în Rusia este tema analizată temeinic în lucrările lui S. Biriukov1
şi D. Kuzmin2.
Chintesenţa
stării generale a gândirii ştiinţifice contemporane referitoare la problema în
cauză a focusat-o reuşit V. Burici, care a propus să numim monostihul udeteron (din greceşte: nici una, nici alta).
O astfel de
formulă au acceptat-o M. Gasparov, Iu. Orliţki şi alţi savanţi.
În prezent,
definiţiile monostihului sunt mai multe decât s-ar crede. În această privinţă
au opinat şi filologii, şi poeţii. Spre exemplu, în revista „Deti Ra” au fost
publicate definiţiile propuse de Iu. Belikov, T. Vinogradova, E. Kaţiuba, K.
Kedrov, S. Biriukov, B. Grinberg, Iu. Milorava, O. Logoş, D. Ţeselciuk3.
Definiţia cea
mai cunoscută şi frecvent invocată a lansat-o A. Kviatkovski4.
„MONOSTIH
(din grecescul μόνοζ – unu şi στίχοζ
– vers/ stih) – un singur vers încheiat sub aspect semantic, sintactic şi prin
structura sa metrică. De obicei, pentru M. este aleasă o frază lungă, ce se
înscrie într-o metrică adecvată, cum ar fi hexametrul sau versul alexandrin.
Exemple de M.:
În tinereţe eu eram asemenea defileurilor munţilor abrupţi.
(Arhiloh)
Romă de aur,
lăcaş al zeilor, dominând printre oraşele toate.
(Avsoniu)
Odihneşte-te, pulbere dragă, până în zorii
bucuriei.
(N. Karamzin)
În poezia
rusă, Monostihul ca formă prozodică nu a prins”.
Până aici
totul este adevărat, cu o singură excepţie. Din contră, monostihul a prins, s-a
răspândit în poezia rusă. Până în prezent, au fost publicate sute de mostre ale
genului în cauză. Bazându-se pe tradiţiile folclorice străvechi (zicători,
proverbe, frământări de limbă, vorbe de duh, ghicitori etc.), monostihul pur şi
simplu nu a putut să nu cunoască o largă răspândire.
Actualmente,
sunt atestate câteva specii de monostih.
Clasificarea
lor este analizată în lucrările semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov
şi D. Kuzmin. Nu voi repeta lucruri bine cunoscute. Voi remarca doar că, fără
excepţie, toate speciile de monostih sunt create prin analogie directă cu
modelele folclorice, multe dintre care rămân neîntrecute.
Şi aici e
momentul să remarcăm în mod special monostihul rimat, care are evidente
trăsături tipologice comune cu proverbul. Acesta e un vers necomplicat, uşor de
memorizat, aforistic.
Să comparăm
unele proverbe populare ruseşti cu anumite monostihuri contemporane rimate:
Proverbe:
Sau mied
mi-or da de băut, sau voi fi bătut5.
De ai în
pungă, nimeni nu te-alungă6.
Monostihuri contemporane:
Pe cine-l
premiază – îl şi incinerează7.
(Pavel
Baikov)
N-a ajuns
Casanova – brăcinarul nu-l ţinea8.
(Efim Gammer)
duminică, 27 iulie 2014
MARINA ŢVETAEVA: "CEASUL SUFLETULUI"
S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De
la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză,
finlandeză. Învaţă la Moscova ,
apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică
atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte
cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind
nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina
Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme.
În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939,
se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul,
acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste
16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La
începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu
are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani
mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910),
„Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După
Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul
sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de
bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre
avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste
tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau
enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât
teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară,
curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau
doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii
(anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii,
constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii,
„Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” –
Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara
grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori,
ci şi pictori, compozitori, sculptori etc.
Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate
unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost
prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste?
Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă
din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată
din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea,
permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia
din cele mai mari poetese ale lumii.
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare,
Abia glasul nostru
până la urlet e înălţat,
Că îndată gâtlejul
ni l-a şi înşfăcat
Mănuşa de fier a
legii necruţătoare.
Adună lacrimile-n
ochi, apele-n ruptură –
În maluri,
blestemele – în gâtlej – nod.
Şi libertatea de
fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul,
fragilă făptură.
Şi pe piept ne
adăposteşte vuiete şi gemete
Se lasă o aripă de
fier, acvilină.
Numai în cercul unei
legi enorme
Mă simt în largu-mi
– calmă – în lumină.
25.VII.1917
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare;
Iar peste geamăt –
somn
Al tuturor
tronurilor – tron,
Al tuturor legilor –
ucaz legal.
După paragină – lan
de secară,
Râuri cu sinilie
apă...
Iar tu, tinere
bărbat,
Lasă-ţi pleoapă pe
pleoapă!
În vene – mierea.
Cine vine?
Este – el, somn –
de-nnoptare –
El
va potoli, el va stinge
Pătimaşa, mortala
sudoare.
24.IV.1918
vineri, 25 iulie 2014
PORŢILE IADULUI
Porţile dimpotrivă
La „Porţile
iadului” de Auguste Rodin
Şi el a ajuns la iad.
Predestinat.
Însă până să intre
a îngăduit o vreme
decorându-i porţile.
Lui Dumnezeu I-a plăcut rodul muncii
arta cu care a sculptat porţile ditamai
şi l-a iertat
mai gândindu-se puţin
după care-l îndreptă spre rai.
Din păcate
cu porţile acestuia Rodin
nu a fost la fel de inspirat
distrugându-şi nemulţumit schiţele
proiectele toate
rămânând ca şi cum
la jumătate de drum.
De mai multă vreme
nu mai parvin ştiri despre el
încât nu se ştie
unde s-ar afla acum…
25.VII.2014
luni, 21 iulie 2014
CINE, DE UNDE ACCESEAZĂ ACEST BLOG?
Spre exemplu, statistica accesării acestui blog în una din zile e următoarea:
Sigur că eşti curios: cine o fi cei 133 de americani sau de români americani, care au accesat blogul tău? Dar cei 51 din Germania, 13 din Slovacia etc.? Nu cred că la mijloc ar fi doar curiozitatea. Sunt sigur că e şi solidaritatea. Vă salut, prieteni de departe!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)