O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS

CE VĂ AMUZĂ?

Jurnal de Chişinău: – Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la „Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua, sa râdem măcar un pic.

Leo Butnaru: – De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare, are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un şeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Iţic care a fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen…

Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină şi o maşina luxoasă.

După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de mulţumire.

Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor, nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oameni cu inimă mare.

DACĂ VA FI O NOAPTE SENINĂ, PRIVIŢI BOLTA CEREASCĂ. SIGUR, DE MULTĂ VREME NU AŢI VĂZUT CLIPOCITUL STELELOR...

CALMAŢI-VĂ, MÂNGÂIND...

FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...

                                                                                                            Constantin Stamati

 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele”), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.

Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен), de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.

Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?

SCRIITORI LA COTROCENI

7.VII.1995

Trec pe la spitalul municipal nr. 2 să o vizitez pe Zinovia. Urc la etajul 3, la Ludmila Vieru. În hol, îl întâlnesc pe medicul Viorel Botnaru, cu care am făcut cunoştinţă la incredibila plecare dincolo a lui Nicolae Vieru. Dar vine vorba de o altă dramă cumplită. Viorel mă întreabă:

–  Îl cunoşti pe Stihi? 

–  Ilarion, regizorul de teatru?

–  Da.

–  Fireşte, îl cunosc.

–  Chiar în aceste clipe moare aici, la noi…

–  Doamne, păzeşte! Ce are?

–  Insuficienţă renală. Blocajul rinichilor care nu mai funcţionează…

La Ludmila în birou intră o doamnă blondă, plânsă. Mi se spune că e soţia lui Ilarion. Fosta. Divorţaseră. Va veni şi o altă fiinţă feminină? Nu, nu se ştie dacă a mai fost căsătorit. Doamna vorbeşte ruseşte. Ludmila o sfătuieşte să-i telefoneze fiului, să vină, poate că-şi prinde tatăl încă în viaţă. Aflu că fiul lor, al divorţaţilor, îşi face studiile la Bucureşti.

Pe Ilarion Stihi l-am cunoscut mai îndeaproape după ce a montat spectacolul „Pepi Cioraplung”. Ne vedeam serile la Teatrul Naţional. Discutam, ne împărtăşeam necazurile. Probabil şi bucuriile. Era un om foarte liniştit, de un bun simţ evident… Dumnezeu să-l salveze sau să-l ierte.

De la Neptun, de la întrunirea scriitorilor, cu invitaţii personale, din  partea Preşedintelui, tipărite „tipicar” şi caligrafiate cu gravitate în partea numelui şi prenumelui, preîntâmpinaţi că trebuie să ne prezentăm în ţinută sobră, îmbarcaţi în două autocare, suntem transportaţi la Cotroceni la recepţia oferită de dl Ion Ilescu.

Cu două zile înainte, în autocarul ce ne ducea spre Deltă, Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag atinseseră problema prezentării-neprezentării la Preşedinte şi ce ar fi cazul să-i spună, ba chiar anumite lucruri să i le ceară în mod imperativ; primul zicea că va merge, al doilea – că nu, şi nici nu a venit la Cotroceni.  

Ei bine, l-am invocat pe dl Nicolae Breban, deoarece, după multe minute de când a apărut în incintă şi dl Ion Iliescu, întâlnindu-se scriitorul cu politicianul, s-au prins într-un dialog aproape grav, din când în când „haşurat” pe orizontală de zâmbetul, totdeauna larg, al preşedintelui şi echilibrat de puţin hirsuta expresie de pe chipul prozatorului. Eu, Serafim Saka – eram la doi-trei paşi distanţă de convorbitorii amintiţi, mai spre trepte, ba chiar lângă treptele ce duc în sala de concert. Mihai Cimpoi mă prezintă doamnei Dorli Blaga. Printre literaţii în aşteptare zig-za-ga un cameraman TV, apoi un fotograf sau doi, dar, ca din senin, în faţa mea, la doi-trei paşi distanţă, se postează drept şi cu aer de expresie abătută spre scârbit lunganul Florin Iaru, adresându-mi-se cu voce tare, care întoarse spre noi mai multe capete: „Leo, noi nu putem rămâne aici!” Privesc la el şi văd că la cămaşa sa albă nu are cravată şi, naivul de mine, îmi spun că, vede-se, nu putea rămâne la recepţie din cauza ţinutei sale „ne-sobre”. Bine, dar eu? Eu sunt la cravată cu ac şi lănţişor. Chiar dacă nu port sacou, pentru că e prea cald,  arăt – mi-a spus chiar Val. Tăzlăuanu – destul de „sobru-oficial”. Aşadar, niţel cam bleg, mai privesc spre Florin, mai fac ochii roată în jur, până văd că spre preşedinte se îndreaptă cam obezul, cam transpiratul poet israelian de expresie română Shaul Carmel, care a vorbit atât de solemn-expresiv-emotiv despre semnificaţia cuvântului românesc păsure… Ce mai, avea simpatia noastră colegul din Tel-Aviv care, în acele clipe, s-a apropiat la doi paşi de dl Iliescu şi, exaltat, emoţionat, i-a spus: „Domnule preşedinte, noi nu vrem să jignim România, noi respectăm şi iubim această ţară, dar nu putem rămâne aici”. Preşedintele ridică ochii oarecum peste capetele noastre, privind… da, întorc şi eu capul, pentru ca, la spatele meu, pe scări, să-l văd pe C. V. Tudor, în costum alb, cu ochelari negri, cu mâinile la spate, într-o poză de aşteptare a ceea ce ar putea urma. Shaul cu Florin îi mai spun ceva preşedintelui, din care înţeleg că dânşii protestează contra prezenţei  „antisemitului CVT”, iar acesta coboară de pe scări, la un pas de mine, se opreşte la un pas în spatele lui Carmel, aşteptând ca acesta să-şi termine tirada. Preşedintele îi spune oaspetelui israelit că dl CVT e senator şi el nu-i poate interzice accesul la Cotroceni. Dar nu mai mult. Preşedintele nu vrea să spună şi alte cuvinte. Shaul cu Florin se retrag, în timp ce CVT zice: „Ce s-a întâmplat, dle preşedinte? Din contra, eu am crezut să-i întind o mână, că poate facem o punte de legătură…” Preşedintele tace. Uimitor, dar tace şi arogantul CVT. Shaul, Florin, Ulici şi încă cineva – se retrag.

Noi asistăm la un concert de scurtă durată, dar de înaltă calitate. Apoi – sala de recepţie. Peste vreo oră, sau poate ceva mai puţin, reapar Ulici, Iaru, Carmel cu soţia sa născută la Riga. Înţelegem că între timp au tratat cu preşedintele. CVT plecase. Noi profităm de generozitatea culinară a Palatului de la Cotroceni. Sigur, dl Iliescu n-a prea fost cavaler, invitând scriitori care nu prea sunt înghiţiţi de alţi scriitori… Ion Brad, Mihai Ungheanu, Emanuel Valeriu, Tatulici, alţii… Cine poate şti cum s-a făcut regia prealabilă, de protocol în culisele recepţiei?… Dar…

În fine, peste vreo două ore, aflăm că CVT a fugit repejor la televiziune şi i-a batjocorit pe neptunişti… În zilele următoare, urmează un scandal în presa culturală. Uniunea Scriitorilor l-a acţionat pe CVT în judecată, pentru injurii, calomnii etc. Aşa a fost…

(Aha, sau – încă ceva: dl Iliescu, însoţit de Mărgineanu, noul ministru al culturii, s-a întreţinut ceva timp în anturajul grupului pruto-nistrean…)

Intenţionam să-i iau un interviu Ninei Cassian. Dar, a doua zi după călătoria în Deltă, poeta… nu mai are voce! „Mi s-a  rupt”, zice abia auzit. O rog ca, atunci când îi revine glasul, să-mi spună. Însă la recepţia de la preşedinţie dânsa mă mustră: „Ai zis că-mi iei un interviu, dar nu te-ai ţinut de cuvânt”. Eu: „Doamnă Cassian, Doamne fereşte, parcă era problema lipsei de voce, vă rugasem, dacă vă revine…” Etc. Rămânem neclarificaţi. Iar când l-am solicitat pe Dumitru Ţepeneag, a acceptat, dar să-i dau chestionarul scris. N-am reuşit să-l elaborez… Ocrotit de soţie, Nicolae Balotă aşa şi nu a găsit timpul necesar şi potrivit ca să discutăm, cum ne propusesem.

Ei bine, am două dialoguri consistente cu Nicolae Breban şi Adam Puslojić. Plus volubilul, pigmentatul cu umor interviu cu maestrul fotograf Vasile Blendea. 

SUNTEŢI CURIOŞI CE VĂ AŞTEAPTĂ MÂINE DIMINEAŢĂ?

GHEORGHE CRĂCIUN - 8 ANI DE LA PLECAREA SA PE TĂRÂMUL LUMINOASELOR UMBRE

Acum 20 de ani, în septembrie, dialogam cu Gheorghe Crăciun. Reproduc acea convorbire acum, când se împlinesc 8 ani din ziua în care umbra sa a început să hălăduiască în stele, printre stele...

L.B.

Gheorghe CRĂCIUN    

 (8.V.1950 – 30.I 2007) 

OSTENTAŢIILE MELE VIN DIN VOINŢA DE A CONCILIA TRUPUL

CU LIMBAJUL

– Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea prin a ne adresa nouă înşine îndemnul „Non abiate paura!... Spolancare le porte!” (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).

– De acord. Să le deschidem.

– Eşti antrenat în manifestările din cadrul Festivalului Internaţional de poezie tânără de la Chişinău. Nu te simţi singur printre poeţi?

– Sigur, întrebarea ta are în vedere identitatea mea, în primul rând, recunoscută public, aceea de prozator. Cred totuşi că prietenii de la Chişinău m-au chemat aici ţinând seama şi de aplecarea mea spre estetică, de interesul teoretic, în special, pe care-l port poeziei tinere şi din Ţară şi din Basarabia. Dincolo de aceasta mai există un amănunt: Gheorghe Crăciun a început ca poet, având şi în momentul de faţă două-trei volume rămase în manuscris şi care poate cândva vor fi publicate.

– „Dicţionarul scriitorilor români” apărut acum câteva luni nu menţionează  şi ipostaza ta de poet. Într-un fel, deci, contribuim şi noi la completarea acestei valoroase opere.

 – Nu menţionează şi din motivul că mie condiţia de poet mi se pare în momentul de faţă depăşită. Ea ţine de păcatele tinereţilor, ca să-l citez pe Negruzzi. Însă, fireşte, este o dimensiune a unei vârste prin care am trecut şi la care ţin.

 – În una din maximele sale (uneori... maximaliste) La Rochefoucauld susţinea că mai toţi tinerii cred că sunt naturali, când nu sunt decât neciopliţi şi grosolani. Să se refere aceasta şi la tinerii scriitori?

– Mie mi se pare că tinerii scriitori nu sunt atât de insolenţi pe cât ar trebui. În momentul de faţă, în ciuda unei efervescenţe juvenile admirabile, lipseşte o componentă violentă de afirmare a creaţiei de tip avangardist. Eu consider că avangardismul este o dimensiune perpetuă a unei literaturi, că avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de insolenţa tinerilor pe care eu unul o aştept.

 – Starea de avangardism ar contrasta oarecum cu cea de postmodernism, de care se vorbeşte atât de frecvent?

– Postmodernismul, dacă este să reprezinte ceva, intră în categoria mişcărilor manieriste, alexandrine. Deci, postmodernismul în viziunea mea este un curent care încearcă să reunească tehnici, retorici, teme, subiecte care ţin deja de istoria literaturii, care au fost deja clasicizate. Să ne gândim şi la faptul că există o clasificare a modernismului. Astfel, toate elementele anterioare, care au constituit curente – simbolismul, realismul, inclusiv avangardismul, modernismul – nu se întâlnesc în postmodernism, care este un curent totalizant, recuperator, dar care nu reprezintă o mişcare cu o ideologie unitară şi foarte bine conturată. E vorba de un melanj şi de stiluri, şi de tehnici, şi de subiecte. Un tip de melanj specific unui final de secol, de mileniu şi poate chiar a unui model de civilizaţie.

– Să ne mai menţinem în preajma juneţilor. De unde, de când porneşte prima amintire despre prezenţa ta în literatură?

– Toţi avem o preistorie a istoriei scrisului nostru, care merge până în copilărie. Sigur că trebuie să-mi aduc aminte cum înainte de adolescenţă, deci înainte de 14 ani, am încercat şi eu să versific pe modele ilustre, de la Eminescu la Topârceanu, trecând şi prin Alecsandri. Mai târziu, în liceu, tot ca poet, l-am avut de model pe Nichita Stănescu. Am trecut şi printr-o fază Ioan-alexandrinistă. Prin urmare, am parcurs – nu e nicio ruşine să recunoaştem lucrul acesta – o perioadă pregătitoare a propriei mele identităţi absolut normală, care este una mimetică, fireşte epigonică şi care de fapt nu reprezintă altceva decât o formă de învăţare a scrisului, a ideii de vers, de literatură. Cred că despre scriitorul din mine, cel cu care sunt de acord în momentul de faţă, se poate deja vorbi de prin anii şaptezeci. Ceva din programul meu actual era de pe atunci conturat, încă în acele versuri despre care spuneam că n-au fost publicate până în prezent, deşi unele dintre ele se constituie într-un capitol al ultimului meu roman „Frumoasa fără corp”.

– Nu aş vrea să te surprind cu această întrebare, căci, cine ştie, ai putea fi nepregătit pentru ea şi, totuşi, mă interesez dacă îţi găseşti undeva locul. Vagă, dar asta e întrebarea: îţi găseşti undeva locul?

– În literatura română?

– Şi în literatură şi altundeva...

 – Dacă e vorba de locul meu de scriitor, cred că pot să răspund cu mai multă siguranţă, decât dacă mă gândesc la fiinţa, la omul, la persoana Gheorghe Crăciun. Consider că scriitorul îşi găseşte firesc locul într-o istorie a prozei noastre care începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, după părerea mea, „Iluzii pierdute, un întâi amor”, care este (folosesc un termen care mie nu-mi place, dar cu care mereu am fost etichetat), deci care este o nuvelă textualistă, o scriere care, povestind un subiect, povesteşte în acelaşi timp şi problemele pe care le ridică scrierea subiectului. Chiar cred că la prozatorii noştri paşoptişti apare această componentă care şi pe mine mă preocupă foarte mult. Trebuie să spun că este obsesia  scrisului meu această condiţionare a subiectului de către o retorică, de către un limbaj pe care-l construieşte pe măsură ce vorbeşti de realitatea aleasă. Pentru că am amintit de istorie, vreau să menţionez că există o serie de prozatori care îmi sunt apropiaţi şi pe care îi iubesc foarte mult, cu care cred că am afinităţi. E vorba de autentiştii noştri interbelici, de Mircea Eliade, cel din romanul „Adolescentul miop”, din „Gaudeamus”, din „Maitreyi”, din „Huliganii”. Apoi e vorba de Camil Petrescu, de Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de câţiva interbelici minori, pe care cred că noi ar trebui să-i recuperăm cu mai multă hotărâre. Mă gândesc la Blecher care, sigur, nu intră în categoria minorilor, dar care nu este suficient valorizat în momentul de faţă, însă şi la autori cum ar fi Mircea Gesticone sau H. Bonciu sau Constantin Fântâneru, prozatori despre care Mircea Zaciu, într-un articol de acum un deceniu, făcea observaţia că sunt mai aproape  de generaţia ’80 decât marii interbelici. În continuare, normal, am urmărit autorii din şcoala de la Târgovişte. Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu pentru mine înseamnă foarte mult. Chiar aş putea spune că de la ei am învăţat extrem de multe lucruri. Dar nu numai de la ei, ci şi de la Creangă care este un autor absolut uluitor şi poate că percepţia noastră asupra experimentelor de limbaj pe care le face Creangă în „Amintiri din copilărie” sau în „Povestea lui Harap Alb” este încă obliterată de sumedenia de interpretări de care s-a bucurat opera lui. Consider că ar trebui să avem curajul să ne apropiem de Creangă dintr-o perspectivă lingvistică semiotică, textualistă şi textuală. Şi vom trăi revelaţia unui nou Creangă.

– Dar să transferăm întrebarea din literatură în destinul cotidian. Îţi găseşti undeva locul?

 – Eu sunt un om născut la ţară şi care a copilărit la ţară. După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o fiinţă telurică, un om de pământ. Într-un capitol confesiv din „Frumoasa fără corp” chiar încercam să-mi analizez aprehensiunile, fricile, complexele şi cu acea ocazie dându-mi seama că sunt un om care nu prea iubeşte aerul şi drumul cu avionul. Nici apa. Mă atrage în mod irezistibil ceea ce ţine de pământ. Îmi place foarte mult satul. Deşi sunt un om obligat să trăiască la oraş, aproape că nu există sfârşit de săptămână în care să nu merg la Tohanu Vechi, unde trăiesc părinţii mei, sau într-o zonă superbă care este Poiana Mărului, o comună aflată la vreo 7 kilometri de Tohanu Vechi şi care este celebră în artele plastice româneşti prin faptul că aici a fost creată o şcoală de pictură compusă din Horia Bernea, Ioan Dimitriu, Teodor Rusu, Teodor Moraru, Şerban Iepure. Deci iată că am un peisaj emblematic. Dar, de asemenea, dacă-i vorba de plăceri peisagistice, iubesc foarte mult Bucovina, Maramureşul şi Apusenii.