GHEORGHE CRĂCIUN - 8 ANI DE LA PLECAREA SA PE TĂRÂMUL LUMINOASELOR UMBRE

Acum 20 de ani, în septembrie, dialogam cu Gheorghe Crăciun. Reproduc acea convorbire acum, când se împlinesc 8 ani din ziua în care umbra sa a început să hălăduiască în stele, printre stele...

L.B.

Gheorghe CRĂCIUN    

 (8.V.1950 – 30.I 2007) 

OSTENTAŢIILE MELE VIN DIN VOINŢA DE A CONCILIA TRUPUL

CU LIMBAJUL

– Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea prin a ne adresa nouă înşine îndemnul „Non abiate paura!... Spolancare le porte!” (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).

– De acord. Să le deschidem.

– Eşti antrenat în manifestările din cadrul Festivalului Internaţional de poezie tânără de la Chişinău. Nu te simţi singur printre poeţi?

– Sigur, întrebarea ta are în vedere identitatea mea, în primul rând, recunoscută public, aceea de prozator. Cred totuşi că prietenii de la Chişinău m-au chemat aici ţinând seama şi de aplecarea mea spre estetică, de interesul teoretic, în special, pe care-l port poeziei tinere şi din Ţară şi din Basarabia. Dincolo de aceasta mai există un amănunt: Gheorghe Crăciun a început ca poet, având şi în momentul de faţă două-trei volume rămase în manuscris şi care poate cândva vor fi publicate.

– „Dicţionarul scriitorilor români” apărut acum câteva luni nu menţionează  şi ipostaza ta de poet. Într-un fel, deci, contribuim şi noi la completarea acestei valoroase opere.

 – Nu menţionează şi din motivul că mie condiţia de poet mi se pare în momentul de faţă depăşită. Ea ţine de păcatele tinereţilor, ca să-l citez pe Negruzzi. Însă, fireşte, este o dimensiune a unei vârste prin care am trecut şi la care ţin.

 – În una din maximele sale (uneori... maximaliste) La Rochefoucauld susţinea că mai toţi tinerii cred că sunt naturali, când nu sunt decât neciopliţi şi grosolani. Să se refere aceasta şi la tinerii scriitori?

– Mie mi se pare că tinerii scriitori nu sunt atât de insolenţi pe cât ar trebui. În momentul de faţă, în ciuda unei efervescenţe juvenile admirabile, lipseşte o componentă violentă de afirmare a creaţiei de tip avangardist. Eu consider că avangardismul este o dimensiune perpetuă a unei literaturi, că avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de insolenţa tinerilor pe care eu unul o aştept.

 – Starea de avangardism ar contrasta oarecum cu cea de postmodernism, de care se vorbeşte atât de frecvent?

– Postmodernismul, dacă este să reprezinte ceva, intră în categoria mişcărilor manieriste, alexandrine. Deci, postmodernismul în viziunea mea este un curent care încearcă să reunească tehnici, retorici, teme, subiecte care ţin deja de istoria literaturii, care au fost deja clasicizate. Să ne gândim şi la faptul că există o clasificare a modernismului. Astfel, toate elementele anterioare, care au constituit curente – simbolismul, realismul, inclusiv avangardismul, modernismul – nu se întâlnesc în postmodernism, care este un curent totalizant, recuperator, dar care nu reprezintă o mişcare cu o ideologie unitară şi foarte bine conturată. E vorba de un melanj şi de stiluri, şi de tehnici, şi de subiecte. Un tip de melanj specific unui final de secol, de mileniu şi poate chiar a unui model de civilizaţie.

– Să ne mai menţinem în preajma juneţilor. De unde, de când porneşte prima amintire despre prezenţa ta în literatură?

– Toţi avem o preistorie a istoriei scrisului nostru, care merge până în copilărie. Sigur că trebuie să-mi aduc aminte cum înainte de adolescenţă, deci înainte de 14 ani, am încercat şi eu să versific pe modele ilustre, de la Eminescu la Topârceanu, trecând şi prin Alecsandri. Mai târziu, în liceu, tot ca poet, l-am avut de model pe Nichita Stănescu. Am trecut şi printr-o fază Ioan-alexandrinistă. Prin urmare, am parcurs – nu e nicio ruşine să recunoaştem lucrul acesta – o perioadă pregătitoare a propriei mele identităţi absolut normală, care este una mimetică, fireşte epigonică şi care de fapt nu reprezintă altceva decât o formă de învăţare a scrisului, a ideii de vers, de literatură. Cred că despre scriitorul din mine, cel cu care sunt de acord în momentul de faţă, se poate deja vorbi de prin anii şaptezeci. Ceva din programul meu actual era de pe atunci conturat, încă în acele versuri despre care spuneam că n-au fost publicate până în prezent, deşi unele dintre ele se constituie într-un capitol al ultimului meu roman „Frumoasa fără corp”.

– Nu aş vrea să te surprind cu această întrebare, căci, cine ştie, ai putea fi nepregătit pentru ea şi, totuşi, mă interesez dacă îţi găseşti undeva locul. Vagă, dar asta e întrebarea: îţi găseşti undeva locul?

– În literatura română?

– Şi în literatură şi altundeva...

 – Dacă e vorba de locul meu de scriitor, cred că pot să răspund cu mai multă siguranţă, decât dacă mă gândesc la fiinţa, la omul, la persoana Gheorghe Crăciun. Consider că scriitorul îşi găseşte firesc locul într-o istorie a prozei noastre care începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, după părerea mea, „Iluzii pierdute, un întâi amor”, care este (folosesc un termen care mie nu-mi place, dar cu care mereu am fost etichetat), deci care este o nuvelă textualistă, o scriere care, povestind un subiect, povesteşte în acelaşi timp şi problemele pe care le ridică scrierea subiectului. Chiar cred că la prozatorii noştri paşoptişti apare această componentă care şi pe mine mă preocupă foarte mult. Trebuie să spun că este obsesia  scrisului meu această condiţionare a subiectului de către o retorică, de către un limbaj pe care-l construieşte pe măsură ce vorbeşti de realitatea aleasă. Pentru că am amintit de istorie, vreau să menţionez că există o serie de prozatori care îmi sunt apropiaţi şi pe care îi iubesc foarte mult, cu care cred că am afinităţi. E vorba de autentiştii noştri interbelici, de Mircea Eliade, cel din romanul „Adolescentul miop”, din „Gaudeamus”, din „Maitreyi”, din „Huliganii”. Apoi e vorba de Camil Petrescu, de Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de câţiva interbelici minori, pe care cred că noi ar trebui să-i recuperăm cu mai multă hotărâre. Mă gândesc la Blecher care, sigur, nu intră în categoria minorilor, dar care nu este suficient valorizat în momentul de faţă, însă şi la autori cum ar fi Mircea Gesticone sau H. Bonciu sau Constantin Fântâneru, prozatori despre care Mircea Zaciu, într-un articol de acum un deceniu, făcea observaţia că sunt mai aproape  de generaţia ’80 decât marii interbelici. În continuare, normal, am urmărit autorii din şcoala de la Târgovişte. Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu pentru mine înseamnă foarte mult. Chiar aş putea spune că de la ei am învăţat extrem de multe lucruri. Dar nu numai de la ei, ci şi de la Creangă care este un autor absolut uluitor şi poate că percepţia noastră asupra experimentelor de limbaj pe care le face Creangă în „Amintiri din copilărie” sau în „Povestea lui Harap Alb” este încă obliterată de sumedenia de interpretări de care s-a bucurat opera lui. Consider că ar trebui să avem curajul să ne apropiem de Creangă dintr-o perspectivă lingvistică semiotică, textualistă şi textuală. Şi vom trăi revelaţia unui nou Creangă.

– Dar să transferăm întrebarea din literatură în destinul cotidian. Îţi găseşti undeva locul?

 – Eu sunt un om născut la ţară şi care a copilărit la ţară. După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o fiinţă telurică, un om de pământ. Într-un capitol confesiv din „Frumoasa fără corp” chiar încercam să-mi analizez aprehensiunile, fricile, complexele şi cu acea ocazie dându-mi seama că sunt un om care nu prea iubeşte aerul şi drumul cu avionul. Nici apa. Mă atrage în mod irezistibil ceea ce ţine de pământ. Îmi place foarte mult satul. Deşi sunt un om obligat să trăiască la oraş, aproape că nu există sfârşit de săptămână în care să nu merg la Tohanu Vechi, unde trăiesc părinţii mei, sau într-o zonă superbă care este Poiana Mărului, o comună aflată la vreo 7 kilometri de Tohanu Vechi şi care este celebră în artele plastice româneşti prin faptul că aici a fost creată o şcoală de pictură compusă din Horia Bernea, Ioan Dimitriu, Teodor Rusu, Teodor Moraru, Şerban Iepure. Deci iată că am un peisaj emblematic. Dar, de asemenea, dacă-i vorba de plăceri peisagistice, iubesc foarte mult Bucovina, Maramureşul şi Apusenii.

– Hai să-ţi pun o întrebare deocheată, sperând că răspunsul tău va fi unul normal. Dar, mă rog, poţi da şi tu un răspuns pe potriva întrebării. Deci: dacă, să zicem (imaginează-ţi!), după apariţia volumului tău de debut „Acte originale. Copii legalizate” ţi s-ar fi acordat Premiul Nobel, ce-ai fi făcut tu?

– Ar fi fost cu neputinţă, pentru că (convorbitorul meu râde degajat)... Da, scuză-mi orgoliul, pentru că volumul acesta, observ eu, pe măsură ce trece timpul, mie însumi îmi devine tot mai ilizibil. Este cartea mea cea mai experimentalistă, realmente greu de citit. Aşa că n-are cum să fie un volum de succes. Eventual putea să fie perceput şi a şi fost perceput ca un manual cu privire la posibilităţile şi imposibilităţile scriiturii.

– Şi totuşi, imaginează-ţi cum te-ai fi simţit tu, un debutant, laureat al Premiului Nobel.

– E bine să te fereşti cât poţi de binefacerile gloriei. În ce mă priveşte, eu fiind o natură destul de inhibată şi de întoarsă înăuntru, constat că faptul  că am devenit o persoană publică îmi pune mari probleme de adaptare la realitate, căreia încerc să-i fac faţă cât mai bine. Dar remarc că nu sunt un tip de societate, pe cât s-ar părea. Şi cred că în general succesul este dăunător pentru autenticitatea scrisului unui autor.

 – Îţi adresez o întrebare nu că pretenţioasă, cred, ci oarecum lipsită de plasticitate: ai vreun crez estetic?

 – Nu sunt un avangardist. Nu cred că sunt un postmodernist în sensul curent al cuvântului. Sigur, există în literatura mea o foarte accentuată componentă experimentală. Există în mine fascinaţia căutării unei alte puteri şi posibilităţi de a pune lumea în termeni. Experimentalismul meu este unul care totuşi, nu se reduce la limbaj, cum uneori s-a spus despre mine. El vine din senzaţia, din conştiinţa că limbajul nostru natural, retoricele pe care literatura ni le pune la dispoziţie sunt insuficiente în raport cu multiplicitatea, bogăţia şi diversitatea realului. Este o voinţă de căutare în limbajul care vrea să surprindă totalitatea şi bogăţia lumii. În sensul acesta nu cred că fac avangardă, pentru că nu vreau să scriu o literatură care să şocheze neapărat, ostentativă, deşi mi s-au reproşat lucrurile acestea. Ostentaţiile mele din voinţa de a concilia trupul cu limbajul, cu alfabetul.

– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?

– Pământul Făgăduinţei?...

– ... artistice.

– Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură. Cel puţin pentru mine, literatura este ceva care mă ajută să supravieţuiesc, ceva ce mă înlocuieşte. Este un spaţiu alternativ în care mă simt bine, în care fug de mine şi în care încerc de asemenea să mă caut. Dar nu cred că prin literatură voi ajunge în altă parte sau altceva, decât un om obişnuit care are o viaţă obişnuită şi care-şi face alternativa la realitate dintr-o altă valoare. Nu cred în acest Pământ al Făgăduinţei artistice.

– Vorbeai de acea deriziune pură care ar putea sta la capătul drumului... Cam în acelaşi sens, oare munca acaparatoare, obositoare, munca şi suferinţa de singuratic pe care i-o cere, să zicem, scrierea unui roman nu-i poate trezi artistului sentimentul că, un anumit timp, el ar trece pe lângă propria sa viaţă?

– Fireşte că este aşa. Şi trebuie să mărturisesc că pe măsură ce trece timpul şi eu îmbătrânesc, mi-e tot mai greu să scriu, pentru că am aceeaşi senzaţie că viaţa trece pe lângă mine, că poate că ar trebui să stau şi să privesc viaţa şi să mă apropii în cât mai mare măsură de tăcere.

– N-am putea vorbi de momentele în care, în mod surprinzător, scriitorului i se dezvăluie resursele misterioase ale subconştientului său? Ai avut atare întâmplări neordinare?

 – Eu scriu într-o stare de luciditate pe care aş numi-o (poate părea foarte pretenţios ceea ce spun acuma) cerebralitate a corporalităţii. Da, apelez în mare măsură la ceea ce este ascuns, dar nu în conştiinţa mea, ci în trupul meu. Deci n-aş folosi noţiunea de subconştient. Eu cred destul de puţin în psihanaliză, pentru că psihanaliza, dacă e să fie o ştiinţă, trebuie să fie o ştiinţă a trupului în întregimea lui şi nu doar a unei componente ascunse a propriei noastre conştiinţe. Ceea ce mă interesează e să sondez în senzaţie, în amintirea percepţiei, în sensibilitate, chiar în visceralitatea fiinţei mele, pentru că am observat că memoria mea este una marcat afectivă şi totodată mă preocupă zonele de indeterminare care-şi caută modul de a se exprima, care-şi caută limbajul. Încercând să-i dau o replică lui Valéry, – spuneam chiar într-un articol care a fost publicat în revista „Basarabia”, – că scriitorul nu este o maşină de cuvinte, ci este un organism de cuvinte. Şi-mi permit să citez, dacă tot am adus în discuţie acest subiect: „Maşina există şi ea, sunt de fapt mecanismele sintaxei. Asta nu e însă suficient. Gura noastră vorbitoare este o maşină fono-acustică de serie, logica alcătuirii propoziţiilor e un program de lucru. Dar cuvintele, sensul vin din trup. Limba literaturii n-ar fi nimic fără organicitatea semanticii sale”. Şi-ntr-adevăr (fac acum o paranteză, nu mai citez), mă interesează să ajung la o semantică a organicităţii. Cuvintele, chiar ale tuturor, nu sunt nicio clipă în afara noastră, ci în interior. Ele sunt secreţia propriei noastre fiziologii. Chiar şi atunci când caut un cuvânt într-un dicţionar (şi aici mărturisesc că chiar aşa mi se întâmplă), nu-l găsesc acolo, în pagină, ci tot în mine. Chiar şi atunci când nu-i cunosc sensul, cuvântul îmi aparţine. Eu nu-l aleg atât pentru sensul lui net, cât pentru sugestia lui reieşită din contextul corporal care l-a făcut posibil şi din contextul lingvistic în care l-am plasat. Şi aş mai avea ceva de adăugat. Am încercat odată să fac un fel de glosar de cuvinte mitice, cuvinte ale copilăriei mele în care există o investiţie afectivă extraordinară. Dau câteva exemple: cheptar, lădoi, cojoc, pleavă, urluială... – multe din ele regionale. Sunt cuvintele folosite de părinţii mei, de bunicii mei şi pe care eu le-am auzit de la cea mai fragedă vârstă. Ei bine, aceste cuvinte sunt universuri fabuloase. Numai gândindu-mă la ele, am senzaţia unei lumi depozitate în trupul meu şi, pentru a încheia cu o concluzie la întrebarea ta care mi-a plăcut foarte mult, – de fapt asta este scrisul: o căutare a cunoscutului necunoscut din noi. Fireşte, acest necunoscut ţine de vârsta de aur, de copilărie, de edenul lipsei noastre de conştiinţă. De fapt, cred că acolo vrem să ajungem: în spaţiul de dinainte de conştiinţă.

– Ca artist, eşti original. Dar în comportamentul cotidian? Eşti original, eşti altfel şi în modul de conduită? Ai gesturi, ciudăţenii, tabieturi, mofturi şi marafeturi?

– Cred că sunt un individ destul de sec, aşa, ca om care ţine de o colectivitate, de o societate. Sunt un ins destul de tăcut. Mă aprind foarte tare atunci când se discută idei, literatură. Sunt un om fără plăceri care să devină obsesii. Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea) materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul.

– Am presupus oarecum această pasiune a ta pentru material ca organicitate cosmică încă ieri, când vorbeai cu netăinuită uimire despre farmecul acestor zile de toamnă.

– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...

– Dar şi a unei naţiuni...

– Da, cu mare părere de rău. Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...

– În sens sadoveanian ar fi, totuşi, ceva...

– Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europeană aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă.

– Chiar dacă pledezi pentru o accentuată componentă experimentală în proză, ţin să-ţi adresez o foarte veche întrebare despre măsura în care literatura trebuie să se manifeste ca un principiu al ordinii estetice, al sensului limpede şi al cât mai deplinei comunicabilităţi.

– Fireşte că şi în mine, în ciuda componentei experimentale care, spuneam, cred că va rămâne pentru totdeauna, există o fascinaţie a clasicităţii, există o fascinaţie a echilibrului, a armoniei, a simetriei. Eu însă plasez punctul de incidenţă al acestei fascinaţii în locul unde vorbirea se întâlneşte cu materia, unde trupul se întâlneşte cu conştiinţa, unde cultura se întâlneşte cu natura. Astfel, în măsura în care vreau să fac din scrisul meu un echilibru, acest echilibru e unul care s-ar vrea situat pe creasta valului, care separă contrariile şi prin care contrariile de fapt şi fuzionează. Nu ştiu în ce măsură din articolele mele mai programatice s-a înţeles lucrul acesta, dar totuşi eu sunt conştient de faptul că echilibrul respectiv este foarte greu de atins, precum spuneam chiar în prima mea carte, că totdeauna trupul ştie mai mult decât noi.

– Din cele mărturisite ad hoc, ar fi de presupus că uneori te afli în contradicţie cu sine?

– Da. Dar mie mi se pare că această contradicţie este motorul existenţei noastre. Scriitorul din mine există, pentru că el intră în contradicţie cu profesorul.

– Şi profesorul îşi are identitatea lui, pentru că intră în contradicţie cu scriitorul?

 – Chiar asta vroiam să spun. Fireşte că e o luptă care se dă între aceste două identităţi ale mele, din care fiecare jumătate are de câştigat. Dar este o luptă care pe mine unul mă macină şi probabil că voi fi victima acestui conflict perpetuu.

– Suntem în perioada când doi mari maeştri ai şahului luptă pentru coroana de laur. Poate că şi de la ei porneşte sugestia de a te întreba dacă ai fost vreodată ţinut în şah.

– Eu cred că dialogul la care particip acum este o formă de ţinere în şah şi vreau să spun că-mi place această partidă, în care îmi pui întrebări imprevizibile, foarte spontane, foarte consistente, care mă obligă la o mare mobilitate, ceea ce, desigur, îmi convine.

– Poate aşa ar fi, însă fără calificativul foarte.

– Mă rog, am spus ceea ce cred. Dar mărturiseam mai înainte că eu am o natură introvertită şi nu ştiu dacă într-o situaţie de şah prelungită aş reuşi să mă descurc totdeauna, retrăgându-mă, într-o bună apărare.

– Întrebându-te de situaţiile în care ai fost ţinut în şahul existenţei şi afirmării, presupuneam că te vei lamenta de cutare sau cutare momente dificile din destinul tău de scriitor...

– Nu, deoarece consider că lucrurile acestea sunt secundare şi că, ţinând de derizoriul vieţii, trebuie să trecem totuşi prin ele. Toate încercările vieţii de fapt sunt nişte momente iniţiatice. E adevărat că sunt un autor care a debutat foarte greu, a publicat foarte greu, dar fără toate aceste bariere nu cred că aş fi reuşit să fiu astăzi cel care sunt. Dacă în 1973, când eram gata-gata să public volumul de poezie, l-aş fi publicat, poate că destinul meu ar fi fost cu totul altul şi poate că prozatorul din mine nici n-ar fi existat. Pe mine interior mă mulţumeşte faptul că poetul nu a avut şansă să debuteze la vreme şi s-a născut în mine prozatorul.

– Dacă tot ai revenit la cele ce-ţi privesc debutul, te-aş ruga să-mi vorbeşti de celebrul cândva cenaclu „Junimea” la care v-aţi format voi, o parte din optzecişti.

– De curând discutam cu unul dintre invitaţii la festival despre faptul dacă generaţia ’80 a ajuns, aşa cum spunea Radu G. Ţeposu, o generaţie care s-a clasicizat înainte de a cunoaşte gloria. Faptul acesta s-a petrecut şi pentru că istoria ei este mai lungă decât pare prin prezenţele ei publice în reviste, prin volume.

Să revenim deci la întrebare. Prin 1970 eram student la Filologia bucureşteană şi am avut norocul de nişte prieteni extraordinari, cei mai apropiaţi oameni de sufletul meu şi acum. Împreună cu ei (să spun şi nişte nume: Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă, Constantin Stan) am lansat o idee pe care am şi materializat-o, făcând revista de avangardă...

– „Noii”...

– Probabil că informaţia o cunoşti din dicţionarul lui Zaciu?

– Îi cunosc personal pe Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Sorin Preda şi Gheorghe Iova, care-mi spun tot ceea ce-i întreb.

– Cu unii dintre ei ai şi dialogat, nu?

– Convorbirile cu Mircea Nedelciu şi Sorin Preda le-am şi inclus în volumul „Spunerea de sine”.

 – Bun.

 – Cum era acea revistă, „Noii”?

– Noi îi spuneam revistă de perete-afiş. Era un carton lung de vreun metru jumătate-doi metri, lat de vreun metru, unde textele noastre, scrise de mână sau bătute la maşină pe hârtii de diferite calităţi şi culori, erau risipite printre desene şi fotografii. Era un spaţiu plastic, dar în acelaşi timp şi o suprafaţă mare care trebuia citită. În fine, revista noastră, care poate cândva va merita să se transforme într-un dosar...

– Aţi păstrat-o?

– Se află în arhiva mea, pentru că, s-a văzut şi din volumul optzecist „Competiţia continuă”, încerc să fiu un fel de secretar al generaţiei. În genere, sunt un om strângător, când e vorba de documente. Pun mâna pe ele şi le ţin bine.

– Şi deci cum arată „Noii”?

– „Noii” era o revistă destul de puştească. Noi nu aveam decât câte 20 de ani atunci. De avangardă, să-i spunem, şi experimentală. Pe vremea aceea conceptele nu însemnau pentru noi foarte mult. Dar din ea s-au văzut câteva idei pe care mai târziu generaţia ’80 şi le-a adjudecat cu nonşalanţă, pentru că ele ţin de esenţa spiritului optzecist. În primul rând, era vorba acolo despre ideea că o nouă viziune asupra realului, deci o nouă ontologie are nevoie de un noi limbaj. Astfel, noi încă de la vârsta de 20 de ani eram împotriva temelor triumfaliste, împotriva metaforelor, împotriva podoabelor. Nu ne interesa generaţia ’60, care era în mare vogă. Ba chiar făceam alergie la scrisul ei. Era o insolenţă normală, pe undeva. După aceea, ne interesa deja problematica limbajului şi cea a tranzitivizării limbajului. Şi Iova, şi Flora, şi eu eram poeţi pe vremea ceea. Nedelciu era singurul prozator dintre noi. În ce-l priveşte pe Mircea, e teribil faptul că el la 20 de ani scria texte dintre care a introdus şi în volumul său de debut „Aventuri într-o curte interioară”. Era un prozator făcut. Pe noi ne interesa să ajungem la un limbaj care să aibă o expresivitate dincolo de mijloacele stilistice consacrate. O expresivitate a denotaţiei, aşa ceva căutam. Şi multă vreme am scris o poezie care era, de fapt, o poezie a poeziei. Atunci, îmi numisem un volum „Metapoeme”. Apoi apărea şi componenta ludică, şi interesul mare pe care îl acordam propriei noastre biografii, dar şi faptului că cultura reprezintă o a doua natură.

Grupul „Noii” se întrunea împreună cu alţii la cenaclul „Junimea” condus de Ovidiu S. Crohmălniceanu, cenaclu din care a şi ieşit antologia „Desant ’83”. Nucleul grupului erau cei trei Gheorghe: Iova, Ene şi Crăciun, despre care (şi acuma chiar că nu vreau să mă laud) Nicolae Manolescu, care a participat la o şedinţă de cenaclu, unde am citit noi trei, deci grupul Gheorghe, a spus că, da, crede că volumul său „Metamorfozele poeziei” ar trebui să mai aibă un capitol, care să se încheie cu acest punct în care a ajuns poezia românească. Precum ştim, respectivul volum al lui Nicolae Manolescu reprezintă o istorie interioară a poeziei, dar dimensiunea aceasta metapoetică a poeziei care se autodevoră, se autoreflectă nu există acolo. Ei, pentru noi a fost o chestie grozavă. Manolescu ne-a dat un curaj nebun atunci, chiar dacă eu am ajuns la proză.

– E un merit cert al subtilului  exeget să fi depistat încă de pe atunci dimensiunea despre care discutăm.

– Da, pentru că el avea deja un sistem şi atunci imediat a putut să introducă preocupările noastre în sistem. Sigur că nu consider că era o poezie valoroasă, dar era una care punea probleme.

– Cine ar fi azi cei care să se numească „noii” şi care să relanseze o anumită problematică literară?

 – Mi-ar place foarte mult să se întâmple aşa ceva. Aş fi şi mai bucuros ca acest fenomen să se întâmple în Basarabia. În ce priveşte România, cred că aici este ceva mai  complicat. Lumea e sătulă de optzecism. Tinerii care vin din urmă nici nu mai vor să audă de el şi constat cu regret că poezie lor alunecă spre forme şi metafizici care, după mine, sunt consumate şi care ţin de nişte esenţe interbelice. Eu văd o ciudată revenire la blagianism. Nu cred că acolo se mai poate face ceva, mai ales că, după mine, blagianismul este epuizat prin Pituţ, Alexandru şi alţi poeţi ai generaţiei ’60. Deci, în România există o anumită idiosincrasie la optzecism şi poate pe bună dreptate, pentru că după ce tot deceniul trecut planul vieţii literare a fost ocupat de optzecism, nici noi nu ne-am potolit şi vrem să-l readucem în faţă şi sigur că aceasta a creat o anumită iritare.

În Basarabia cred că în mai mare măsură e cu putinţă o insolenţă juvenilă avangardistă, despre care vorbeam la început.

– Aşa ca din senin, aş vrea să te întreb ceva despre extravaganţă. Ce îţi pare extravagant în timpurile noastre, ca aspect social, ca existenţă umană? Dar în literatură, putem vorbi despre extravaganţă în literatură?

– Extravaganţa a fost o valoare care m-a fascinat şi pe mine în adolescenţă şi în anii studenţiei. Cred că ea se manifestă în autenticitatea ei în mai mare măsură în medii şi societăţi supuse restricţiei şi oprimării. Normal, extravaganţa fiind privită cu ochi răi în medii convenţionale, în colectivităţi foarte supuse cutumei şi tradiţiei, şi cum ea totdeauna vrea să şocheze, e o valoare pe care, de obicei, se apasă. Astăzi, nu ştiu... Senzaţia mea este că în România trăim într-o lume absolut liberă şi extravaganţa nu mai este cu putinţă pentru că ea nu mai este preţuită. Totuşi, cred că noi mai suntem încă într-o lume provincială.

– Şi extravaganţa în literatură?

– Extravaganţa nu poate să fie decât superficială ca literatură. Mă gândesc că Baudealire, ca om, ca individ social, a fost extravagant, dar nu şi poet extravagant. În literatură extravaganţa este o altă formă de manierism, de alexandrinism. Eu cred că se manifestă în medii deja saturate de cultură, în care se simte nevoia ieşirii din obişnuit, dintr-un saţ.

– Poate că şi dintr-o intenţie ludică, poate că din una foarte serioasă, îţi pun o întrebare abstractă, fără a da vreun reper la care să se refere răspunsul tău. Să vedem totuşi la ce te vei referi. Aşadar, întrebarea e următoarea: de ce oare, stimate coleg Gheorghe Crăciun?

– Şi pe mine mă miră de ce oare. Mă miră că nu am rămas poet. Mă miră că-mi place tot mai mult estetica şi teoria. Mă scandalizează faptul că teoria mă usucă. Spuneam – nu? – că eu sunt fundamental un corporal. Mă miră faptul că în ultima vreme nu prea scriu proză şi mă întreb dacă asta ar trebui să mă şi sperie sau nu. Cred că odată cu „Frumoasa fără corp” un anume Gheorghe Crăciun, care este jumătate din existenţa mea, şi-a încheiat, sper, fizionomia. De fapt, eu consider cele trei cărţi de proză ale mele de până acum o trilogie, poate că se va vedea cândva lucrul acesta. Chiar am de gând „să le sparg” pe toate şi să construiesc o nouă arhitectură, deci un roman în trei volume. Lucrul acesta e cu putinţă. Dar nu ştiu dacă o voi face-o... Zău că nu ştiu ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte. Nu este aceasta problema, că după 1989 trebuie să scriem altfel. Obsesiile mele există, îmi sunt clare. Dar probabil că sentimentul deriziunii şi un anume dezgust, chiar un anume dezgust faţă de scris (şi aici iarăşi trebuie să-mi aduc aminte de Flaubert care a trecut prin aşa ceva – scrisul îi făcea greaţă de multe ori şi mărturisea lucrul acesta) mă ţine într-o aşteptare, într-un blocaj. Sper că totuşi scriitorul Gheorghe Crăciun va continua să existe; teoreticianul este obligat, pentru că din aceasta îşi câştigă şi o pâine.

– Dat fiind că întâlnirea ne-a fost prilejuită de un festival de poezie tânără, găsesc potrivit să încheiem dialogul nostru, al unor autori trecuţi deja de orizonturile juneţii, printr-un îndemn preluat dintr-un text de Paul Emanuel: „O, dansaţi, tineri frumoşi, peste întrebările mele, peste soluţii imposibile...” Şi totuşi, câte ceva este posibil, fapt de care m-a convins şi răspunsurile tale, stimate coleg.

28 septembrie 1995,

Chişinău