VISÂND LA NORMALITATE

– Întrebarea „Apostrof”-ului (dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli” (binevenit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta, pentru a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi… verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.

Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal”, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alecsandri.

Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.

Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la vise. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)

Eu unul visez la timpurile, când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din ele.

Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl meritată nu doar breasla scriitoricească, ci prestigiul culturii romane în general, însăşi România.

Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.

Excelentul festival internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu internaţional.

Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.

Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Dunăre la Nistru.

Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…

 Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.

Iar poporul… dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.

Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel, porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti,  iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura, ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul,  profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.

  Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…

P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, oraş în care, pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc  pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău,  pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.

P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în literatura romană, cineva să aibă mintea de a pune întrebări adecvate.

UNUL DIN ULTIMII POEŢI AI AVANGARDEI RUSE

 CALUL

Zile-fetişcane,

aţi plecat, drăguţelor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,

botul îi mângâiam

şi-i priveam în triştii ochi adânci.

De tine-alături, de obicei, mă aflam,

dar nu ştiam ce-aşi fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,

cai de fier, netemători, de foc...

Dar tu, preabunule, nu m-ai fi-nţeles

pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,

cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,

în pajişti fragede şi necosite

versurile mele ţi-am citit...

Atât de scump şi de drag îmi este

să-mi amintesc iubite vremuri duse,

cum, râzând, îţi băgam între buze

pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea tu nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul

pe care uzina satului i l-a menit,

cu care-i bine să hăcuieşti pământul,

dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,

aţi plecat, drăguţilor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

(1925)

TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –

sărată, verzuie la culoare,

pe neaşteptate înălţându-se

ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra

şi, clătinătoare, trec valuri după valuri

din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,

apa atenţia ne aţine –

umblă-se-preumblă caspice talazuri

de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –

apele se potolesc –

noapte caspică,

moartă acalmie;

înfăţişând frumuseţea naturii,

stele risipiră o spuză măiastră;

de la Mahacikala

până spre Baku

luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,

surâzând ironic, ochii mi-i mijesc –

Marea Caspică nu mi-ar veni

decât cam pe la brâu –

vă asigur,

o trec

ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,

ne-a tot învârtejit prin otova-ntunecata lume –

zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,

dar decade-n nelegiuire pe pământ anume.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,

de ne îngheţa sângele-n vine,

noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,

căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?

Şi vodca –

spirt fierbinte,

verde-vânăt în răutatea-i mare –

ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –

pe-o parte, pe alta,

apoi – ne coseşte de pe picioare...

Doar stelele mai mitraliază

cu gloanţe de lup

şi-mi spun:

„Pleacă de te culcă...

Să vezi ce vei visa...”

Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,

tu însuţi te clatini, naiba să te ia...

Se răceşte sarea

celui de-al nouălea rând de sudori

pe pielea spinării în saramură,

iar tangajul muncii mă zdruncină

mai abitir ca spirtul, războiul

şi altă băutură.

Ce mi-i marea?

Ce treabă am eu

cu această primejdie vierzuie-ciudată?

Sarea greului, doborâtului corp

mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-i (vă întreb), dacă

dinţii noştri

sunt albi, ca spuma –

şi se clatină cântecele noastre

de la Baku

până la Mahacikala?

(1930)

NE-A PĂRĂSIT POETUL ION MILOŞ (16.II.1930 - 5.12.2015)

     

Doamna Catinca Agache din Iaşi mi-a dat trista veste că, din fiordurile nordice, s-au înălţat spre stele sufletul şi harul poetului Ion Miloş. A fost prietenul nostru. A fost generosul interlocutor al cititorilor săi din România, Serbia (acolo s-a născut) şi Suedia, ţară în care se stabilise deja de mai multe decenii, unde şi-a scris propria literatură, dar a tradus-o şi a propagat-o şi pe cea a multor confraţi români. Inclusiv prin panorama/ antologia "VID TYSTNADENS BORD" ("La masa tăcerii"), publicată în anul 1998 la Stockholm, care inserează mostre din creaţia a câtorva zeci de poeţi români.

Ne-am întâlnit de multe ori pe ambele maluri ale Prutului, în multe oraşe şi biblioteci, la întrunirile scriitorilor de la Neptun. În august 1992 am dialogat, iar conversaţia am publicat-o în volumul "Spunerea de sine". O vibrantă, pe alocuri dramatică mărturisire de om şi poet, pe cât de aproape de ai săi, pe atât de înstrăinat. 

Reproduc aici imaginile cu textul acelui dialog. 

Dumnezeu să-l aibă în pază pe fratele şi confratele nostru Ion Miloş.

UN POET GENIAL: MAIAKOVSKI

Vladimir MAIAKOVSKI                                                                           (1893-1930)

S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o familie de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.

Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.

Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imagismul).

NOI

Ne băgăm pământului sub gene de palmieri ce-au răzbit

spre-a străpunge şi extirpa albeaţa pustiului,

pe ale canalelor buze uscate –

să capteze cuirasatul surâsului.

Piei, pacoste!

Pe constelaţii ce şi-au aprins rugul

nu voi permite să fie urcată sălbăticita-mi maică ramolită.

Drumule – corn din iad – turmentează camioanelor fornăitul!

Cu cherchelitul lărgeşte nările vulcanilor ce fumegă!

Penele îngerilor ce năpârlesc le-om arunca iubitelor pentru pălării,
iar pentru a o pune doamnelor la gât fâşie-boa

le-om reteza coada cometelor ce şontâcăiesc prin spaţii!

1913

DIN OBOSEALĂ

Planetă pământ!

Cu zdrenţele buzelor pătate de auriri străine

lasă-mă să-ţi sărut capul ce pleşuveşte. Căzutele

mlaştini ale pieptului lasă-mă să ţi le-nfăşor

cu fumul pletelor de peste pojarul ochilor de cositor.

Hei, tu! Suntem doi,

ambii răniţi, hăituiţi de căprioare

peste care cabrează nechezatul cailor cărora moartea

                                            le-a strâns şeaua-n paftale.

Fumul de după casă ne va ajunge cu braţele-i prelungi,

cu tulbureală-nrăind ochii în ultim hal de putrezire sub focuri torenţiale.

Sora mea!

În azilurile de bătrâni ale veacurilor ce vin

poate că mi se va găsi şi mama mea căreia, cândva,

i-am aruncat cornul însângerat de cântece răsunătoare.

Orăcăind, galopează prin câmpie

hindichiul, verde iscoadă,

şi pe noi ne va nevolnici

cu funiile drumurilor murdare.

1913

NU MAI ÎNŢELEG NIMIC

Am intrat la frizer, spunând liniştit:

„Vă rog să-mi pieptănaţi urechile”.

Dar dintr-o dată frizerul cel netedul s-a aricit

şi faţa i s-a alungit precum

cea a unei pere coapte, fragile.

„Dementule!

Roşcovanule!” –

au sărit, tresărit, cuvintele.

Şi sudălmile agonizau între culmi ca-n vreme veche

pe când – în-de-lu-u-ung –

capul cuiva chicotea,

smulgându-se din gloată, ca o bătrână ridiche.

1913

LUAŢI AMINTE

Luaţi aminte!

Dacă stelele sunt aprinse –

înseamnă – cineva are nevoie de aşa ceva?

Înseamnă – cineva doreşte să existe stele?

Înseamnă – cineva numeşte aceste mici scuipături perle?

Şi, opintindu-se

prin furtuna de praf a amiezii,

îşi face cu greu drum spre dumnezeu,

temându-se că a şi întârziat,

şi plânge,

îi sărută mâna noduroasă,

conjurându-l –

să existe, obligator, vreo stea! –

se afuriseşte că chinul absenţei stelelor

nu-l va putea suporta!

Iar după asta,

frământat, nu-şi găseşte locul,

însă arată calm la-nfăţişare.

Şi-i spune cuiva:

„Nu-i aşa, de-acu poţi suporta?

Nu-ţi mai este frică?

Da?!”

Luaţi aminte!

Dacă stelele

sunt aprinse –

înseamnă – este necesar ca

seară de seară

peste acoperişuri

să se aprindă fie şi-o singură stea?

1914

VIOARA ŞI CEVA NERVI

Vioara se enervase rău, implorând,

după care, neaşteptat, izbucni în plâns

atât de copilăreşte,

încât barabanul nu a rezistat,

intervenind:

„Bine, bine, bine!”

Pe când, de fapt, obosise

şi, fără să asculte până la capăt vioara,

o zbughi pe dogoritorul Kuzneţki*

şi dus a fost.

Orchestra privea impasibil cum

se bocea-răcorea vioara –

fără cuvinte,

fără tacturi,

pe când doar undeva

o farfurie năroadă

zângăni-trăncăni revoltat:

„Ce-i cu asta?

Cum se poate?”

Iar după ce heliconul –

mutră asudată,

a vociferat:

„Proasto,

smiorcăito,

ştergeţi lacrimile!” –

eu m-am ridicat,

trecând, clătinat, printre note,

zgribulindu-mă de spaima

pe care o vădeau pupitrele,

şi am strigat

fără-a şti de ce anume:
”Doamne!”,

după care m-am aruncat de gâtu-i de lemn,

prinzând a-i spune:

„Vioaro, ştii ceva?

Noi doi ne asemănăm groaznic de mult:

pentru că, iată,

urlu şi eu –

dar nu pot nimic demonstra!”

Muzicanţii râd, se amuză:

„A dat de belea!

Uite ăsta cap!

Să vină el la o mireasă de cherestea,

ursuză.

Iar mie – nici că-mi pasă!

Eu – sunt cel bun.

„Vioaro, ştii ceva?

Hai să trăim împreună!

Ha?”

1914

____________

*Kuzneţki (Most)= Podul Kuzneţki  – în Moscova, Circumscripţia Centru.

LUMEA CA PALIMSEST (Din revista "Metaliteratura")

LEO BUTNARU: LUMEA CA UN PALIMPSEST

                                                                        de Alexandru BURLACU

Alexandru Burlacu

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

Giuvaere ca acesta se obţin prin alchimia verbului, aforismului, parabolei, paradoxului sau a unei expresii celebre, de regulă, răsturnate, revizuite, reinterpretate: „… Dar de unde lemn/ pe acele ţărmuri? În jur – nisipuri/ întreţesute cu orizontul/ sus – vulturul, cu zilele/ de-i încerca îndoiala că cerul nu e decât o temniţă care/ nu lasă acvila să/ coboare/ pe pământ.// Într-adevăr/ de unde lemn pe acele tărâmuri?…/ Din / săgeţi şi suliţe legară / pod peste impasibilul Rubicon şi/ trecându-l/ vrut-au să strige legendarul: Allea jacta est!! – dar/ şi-au dat seama că rămăseseră fără arme…// … Pe acelaşi pod/ închegat din/ săgeţi şi suliţe/ s-au întors în/ ne-legendă/ (şi a fost pace…)” (Podul).

MARTIE 1996

18.III.1996

În atelierul pictorului Vasile Cojocaru împreună cu fotograful redacţiei, care ia imagini pentru nr. 3-4 al revistei. Migăloasă chestie (mie mi se părea – până la exagerare de… pozare) să tragi un film cu tablouri şi cu autorul lor. Cojocaru zice că e cum nu se putea mai bine că suntem astăzi în atelierul său. De ce?... Acum patru ani, ca mâine, i-a decedat mama şi el, ritualic, pe 19-20 martie face masă de pomenire. Mâncăruri de post. (Îşi aminteşte că, după vernisajul lui Oprea, nu prea avea ce lua de ne-frupt din masă. Curăţa portocale, delectându-se, de post, cu ele. Eu, cică, i-aş fi spus: „Dar mata ştii că, în Africa, portocalele sunt de frupt?”). Îl invită şi pe Vasile Naşcu. Problema Lică – Macovei – Negură – Mudrea…  

Ah, da! (Dar… important?) pentru prima oară în viaţă mă grăbesc să am grijă de… dinţi. Mi-a sărit o aşchie de la o măsea ne-a-mea (montură) şi-i telefonez dlui doctor Mihai Cojocaru. E predispus să mă primească chiar azi. În jumătate de oră sunt la clinica stomatologică a Universităţii de Medicină. Studenţi, studente care cercetează, în primul rând, cărţile pe care le las, cu autograf, pentru dl Cojocaru, profesorul lor. Acesta îmi şlefuieşte marginile locului de unde s-a desprins aşchia (ce nu sare departe de la… dinte). E în regulă!

Ionică Anton îmi aduce invitaţia pentru jubileul revistei „Florile dalbe” (55 de ani de la apariţie). Sâmbătă, la Filarmonică, apoi la barul UTM.

Dna redactor-şef de la revista „Femeia Moldovei” cu dispoziţia la pământ. Zero. Chinuită de uneltirile unor mediocrităţi din redacţie care sunt – zic ele – ziariste cu stagiu de două şi ceva mai multe decenii… Ascult cam 1,5 ore, discut, încerc să dau sfaturi. Biata Maria… Mai ales într-un cuib de… fitecine. Dar, iată, pot ajunge confesor. Ce să-i faci, dacă cineva contează mult pe… experimentatul de mine…

Asociaţia „Cartea” sponsorizează revista „Moldova” cu… 100 (o sută) de lei. Nu ar fi aici cinism în ceea ce scriu, dacă te gândeşti la 1 000 de susţinători cu câte… 100 de lei. Fantastic!

Ieri, dl V. Cândea s-a bucurat că am un chestionar pentru el, scris, ca să nu-l pun în faţa reportofonului. „Pentru că, zice, e o mare diferenţă între ceea ce vorbesc şi ceea ce scriu, ca sobrietate, ca formulare”.

Din „Jurnalul de copilărie şi adolescenţă” al lui Geo Bogza: „Aproape de Bucureşti trenul a călcat o căruţă şi un cal. Când am ajuns în Gara de Nor botul locomotivei era plin de sânge”.

Despre deşteptăciunea domnişoarelor: „Azi. V. mi-a spus că românii au cucerit America de Nord. Iar despre Cleopatra că a fost un oraş”.

„În privinţa literaturii, nu mai am nicio ezitare în a alege între tradiţionalişti şi modernişti. Mica a citit Contimporanul şi neînţelegând nimic a exclamat: «Eu i-aş spânzura pe toţi». Ar trebui să mă spânzure şi pe mine”.

(În acest caz, zic eu, Mica i-ar putea duce în ştreang fără ezitare pe electronişti, fizicieni etc. Nici în domeniile lor nu prea cred să priceapă… micile.)

„Deşi nu scriu nimic, nici versuri, nici proză, stilul meu evoluează”. Subtilă constatare, şi în acord cu adevărul, în cazurile unor autori.

„…un ciclu, Vorbe goale. Goale nu ca nuca fără miez, ci ca nişte femei fără îmbrăcăminte, mai calde, mai vii. Şterse de praful obişnuinţei”.

„Curtea casei lui Ny era plină de albul zăpezii şi ale cearşafurilor întinse la uscat. Pe unul din ele, trupurile noastre au stat goale. Acum a îngheţat afară”.

„Tot mai temeinic îşi face loc în mine preocuparea cititului, pentru că am căpătat un simţ în plus: conştiinţa pagubei de a lăsa timpul să treacă degeaba”.

Ce diagnoză sigură, cel puţin care vine în concordanţă cu opiniile mele: „…lucrez un fel de biografie a lui Urmuz. O îndoială că ar fi atât de formidabil pe cât îl socotim. Dar nu-i decât o pendulare, poate firească, a spiritului”.

Despre efortul de a edita o publicaţie: „Aceeaşi poveste cu unu. Dacă mă plictiseşte ceva e numai cheltuiala pe care trebuie să o fac, secătuitoare”.

„Îmi vine acum să trag o înjurătură. E sigurul lucru care nu te face ridicol. Un om care înjură nu e niciodată ridicol”.

18.50. Îmi telefonează Cimpoi şi-mi comunică o veste cutremurătoare: a murit bietul Ioanid Romanescu. Câtă suferinţă, şi discreţie bărbătească asupra ei… Să precizăm când e înmormântarea (la Voineşti?) şi vom merge la Iaşi… Masa la care scriu acum îl mai ţine minte: a fost aici, în apartamentul nostru. Dumnezeu să-l ierte.

O vizită la consulul român. Mă întreţin cu dl Gheorghe Georgescu şi cu dna Nistor. Intenţie de a afla susţinere din partea oamenilor de afaceri din Ţară care investesc în Moldova Estică, prin reclamă, mecenat. Nu prea se ştie, de noi toţi, dar să încercăm. Intră şi consulul. Impresie de aroganţă, cinism şi acreală de ins necioplit. Probabil, se consideră mai ceva decât cel ce e în realitate. Nici chiar un ambasador nu-şi permite comportament de fraier ce-şi dă aere de atoateştiutor şi potent în toate. Dumnezeu cu el… Pe mine, cel care, ca şi atâţi alţii dintre noi, au cunoscut birocraţia la scară rusească, sovietică, nu mă impresionează deloc fandoseala, fanfaronismul orgolios demonstrat de unii „dintr-ai noştri”. Îmi amintesc de stupizenia comportamentală a unui savant, probabil, român, când m-am adresat lui într-un hotel din Ulan Bathor, în iunie 1989.

Când plecăm pe câteva zile, mare problemă e: în grija cui lăsăm pisica? De obicei, e în seama vecinei Neli. Au avut grijă şi Galina-Grigore. Dar chestia e veche şi, deci, deloc originală. Să zicem, odată, Berdiaev a avut o invitaţie foarte importantă, însă nu a onorat-o din gravul motiv că nu a avut cui să-i lase în grijă câinele.

Ieri, în maşină, ajungem la terminologii generalizatoare pentru pasionaţii de optzecism, nouăzecism, în genere – de zecisme (şi… zecimale). Deci: Homerozecist, Leozecist, Gheorghezecist, Cimpoiozecist etc.

19.III.1996

La Galaţi, simpozionul „Cultură şi politică”. Cultura politicii, politica culturală (aici nu se poate fără cacofonie…)

Prezente şi persoane din Reni (Maria Cătănoi) şi Giurgiuleşti (Nicolae Haheu).

Colocviul e la „Casa Artei”, apoi o agapă la Hotelul „Regina”, administrat de vulcăneştianul Vasile Plăcintă care a fost în tandem cu Usturoi de la „Valeologia”, despre care Saka spunea că are activităţi: „Începând cu gâsca şi terminând cu avionul”.

De altfel, în faţa hotelului stă parcat un troleibuz cu sigla „Valeologia”. La ce-i folosea firmei? E ce mai rămâne după o risipire de afaceri, procese, împărţeli etc.

În fine, agapa încheiată (… la jumătate) cu un duel verbal Vicol – Tiutiuca, primului cam slăbindu-i coardele nervilor.

În cameră, ca pe la casele mari, se află şi o Biblie. Dimineaţa, aproape ca de obicei (adică, nerespectat cu regularitate), deschid la întâmplare cartea sfântă, citesc primul pasaj de stânga-sus, încercând să ghicesc ce ar prevesti el. Azi, am deschis la semnificaţii foarte adecvate basarabenilor în raport cu Ţara spre care tindem şi cu străinii care vor să ne îndepărteze de ea: „Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi. Ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei” (Galilei, 4-17). O, e aproape o omonimie între galateeni şi gălăţeni, la care sunt în frăţească ospeţie.

23.III.1996

Ieri, împreună cu Cimpoi, Vodă şi Hadârcă am mers la Iaşi la funeraliile bietului Ioanid Romanescu. Depus la Muzeul Alecsandri. Holul de la parter nu-i încăpea pe toţi cei care veniseră la acel dramatic adio… Foarte multe cunoştinţe. Un tur al oraşului, cu opriri la locurile cele mai remarcabile: în preajma Bojdeucii lui Creangă, Copou, Universitate, Biblioteca Eminescu… Îl ducem la cimitirul Eternitatea. Serviciu divin. Mormântul – pardosit cu cărămidă. După ce sicriul e lăsat în întunericul adâncului, mormântul este acoperit cu plăci de beton. Nu e departe de mormântul poetului Dumitru Anghel, cel născut la Corneşti, jud. Iaşi (Corneştii din Basarabia?), simbolistul cântăreţ al florilor care, pentru bietul Ioanid, au fost foarte multe. (Bustul lui Anghel nu mi-a prea plăcut…) Parastasul – la şcoala normală „Vasile Lupu”, ceva mai departe de Casa Sadoveanu. Masă de post. Multe frânturi de discuţii. Parţial, conştiinţa îmi este paralizată de această tragică şi inevitabilă întâmplare: Ioanid era un suferind, un încleştat de cancer…

Liberto, băiatul lui Ioanid Romanescu, născut la 22 decembrie 1989 (de aia e şi Liberto), nu realiza că tatăl său nu va mai reveni, că nu-l va mai revedea niciodată. Pur şi simplu era de o inocenţă curioasă şi răbdătoare la lungul ritual de despărţire care a durat de la ora 10 la ora 15.

Ritmul scrierii jurnalului… În septembrie 1949, Eliade nota: „Am purtat cu mine acest caiet aproape două luni, fără să însemn nimic”. Eu?... Nu mi-l port cu mine, nici nu scriu cu lunile (în al doilea caz).

Jertfă întru scris. În 31 oct., acelaşi an, Eliade notează: „De două zile este atât de frig, încât îmi îngheaţă mâna pe stilou. Ţin o sticlă de apă caldă pe genunchi, să-mi dezmorţesc, din când în când, degetele”.

Altă jertfă, altă formă de sacrificiu: Eugenio d’Ors obişnuise să ardă în fiecare noapte de An Nou câte o pagină inedită, cea mai frumoasă, precum credea el.

Un titlu al aceluiaşi domn d’Ors: „Oceanografia plictiselii”. Să ne imaginam ce fatal-adâncă poate fi această stare…

În contextul spuselor lui Eliade despre cărţile sale care ar fi de mai mare folos „nespecialiştilor” (poeţilor, dramaturgilor, eseiştilor…), filosoful scrie despre necesitatea de a forţa dialogul dintre discipline, din considerentul că pe el îl interesează mai mult reacţia unui filosof, a unui critic literar sau psiholog, decât comentariile colegilor înaintaşi şi istorici ai religiilor.

Apoi vorbeşte de geniul lui Braque de „a fura descoperirea altuia”. Picasso readus „genial” în atenţie de Braque…

Omul, discursul său, ca fragment al unei continui discuţii universale…

Cam pe când era la vârsta mea, Eliade scriea în jurnal: „…la patruzeci şi opt de ani neîmpliniţi am deja în nări mirosul propriului meu cadavru”. O bună parte din viaţă, el, care a trăit peste 80 de ani, a vieţuit cu teama şi rugămintea de a nu fi ursit unui cancer, pentru a muri altfel. Cum?

Din nou Eliade, în jurnalul său pe care îl smântânesc, luându-i frişca, înainte de a-l întoarce la bibliotecă: „…Mi-am adus aminte de ce ştiam demult, de ce citisem în toate cărţile mari şi aflasem de la meşterii şi ucenicii tuturor religiilor: că desăvârşirea de tine se dobândeşte învăţându-te să nu reacţionezi cum îţi cere viaţa (sângele, nervii, orgoliul), ci tocmai dimpotrivă, purtându-te aşa cum «viaţa» nu te îndeamnă. Iubeşte pe duşmanul tău. Întoarce şi celălalt obraz. Cine nu cunoaşte îndemnurile astea? Dar cât e de greu să le practici, să le trăieşti. Şi totuşi, ce miraculoasă transformare, dacă reuşeşti să împlineşti una din învăţăturile acestea venite de foarte departe”.

În acest jurnal, şi o referinţă, una singură, a lui Mircea Eliade la tărâmurile prutonistrene. E în Franţa şi scrie: „În piaţa restaurantului «Les Quatre Pignons», unde mâncăm, în grădină, excelent – dar apărându-ne de muşte ca într-un târg în Basarabia”. Deci, Eliade să fi călătorit în Moldova Estică? De cercetat.

Ţin minte că şi Bogza, pe lângă Bălţi, fusese surprins de roirile muştelor. Apoi îmi amintesc ce-i scria Grig Minteanu de la „Tinerimea Moldova” în armată lui Nicolae Vieru despre: „Chişinăul plin de muşte şi poeţi”. Aşa că, în spaţiile noastre, musca ar fi insectă pentru anti-herb…