luni, 7 decembrie 2015

UNUL DIN ULTIMII POEŢI AI AVANGARDEI RUSE




 CALUL

Zile-fetişcane,
aţi plecat, drăguţelor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,
botul îi mângâiam
şi-i priveam în triştii ochi adânci.
De tine-alături, de obicei, mă aflam,
dar nu ştiam ce-aşi fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,
cai de fier, netemători, de foc...
Dar tu, preabunule, nu m-ai fi-nţeles
pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,
cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,
în pajişti fragede şi necosite
versurile mele ţi-am citit...

Atât de scump şi de drag îmi este
să-mi amintesc iubite vremuri duse,
cum, râzând, îţi băgam între buze
pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea tu nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul
pe care uzina satului i l-a menit,
cu care-i bine să hăcuieşti pământul,
dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,
aţi plecat, drăguţilor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.

(1925)


TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –
sărată, verzuie la culoare,
pe neaşteptate înălţându-se
ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra
şi, clătinătoare, trec valuri după valuri
din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,
apa atenţia ne aţine –
umblă-se-preumblă caspice talazuri
de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –
apele se potolesc –
noapte caspică,
moartă acalmie;
înfăţişând frumuseţea naturii,
stele risipiră o spuză măiastră;
de la Mahacikala
până spre Baku
luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,
surâzând ironic, ochii mi-i mijesc –
Marea Caspică nu mi-ar veni
decât cam pe la brâu –
vă asigur,
o trec
ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,
ne-a tot învârtejit prin otova-ntunecata lume –
zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,
dar decade-n nelegiuire pe pământ anume.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,
de ne îngheţa sângele-n vine,
noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,
căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?
Şi vodca –
spirt fierbinte,
verde-vânăt în răutatea-i mare –
ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –
pe-o parte, pe alta,
apoi – ne coseşte de pe picioare...

Doar stelele mai mitraliază
cu gloanţe de lup
şi-mi spun:
„Pleacă de te culcă...
Să vezi ce vei visa...”
Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,
tu însuţi te clatini, naiba să te ia...

Se răceşte sarea
celui de-al nouălea rând de sudori
pe pielea spinării în saramură,
iar tangajul muncii mă zdruncină
mai abitir ca spirtul, războiul
şi altă băutură.

Ce mi-i marea?
Ce treabă am eu
cu această primejdie vierzuie-ciudată?
Sarea greului, doborâtului corp
mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-i (vă întreb), dacă
dinţii noştri
sunt albi, ca spuma –
şi se clatină cântecele noastre
de la Baku
până la Mahacikala?

(1930)


PENINSULA APŞERON

Pe când plec din Baku
îmi amintesc ce văzui
eu – admiratorul muncii,
războiului şi focului.
În templul adoratorilor focului
un idol de flăcări
nu ştiu din ce cauză
nu mă interesează.
Ei şi? – pirolatrii aprind focul,
dau cu fruntea de piatră,
şi răsare focul
în sus
fumegos, cornat.
– Nu! strig despre altcineva
care e ridicat pe mâini
şi umeri de
brigăzile de şoc din Baku.
Nu regina Tamara,
ce cântă în stele, ci turcoaicele ce stau
într-o aliniere generală.
Pretutindeni le recunosc
după mândra ţinută,
după cum albăstresc
feregelele aruncate
şi, spulberând tânga,
ai putea crâcni ceva doar despre
oboseală, despre faptul că
munca ţi-i peste puteri?
Pe dracu’!
Anume ăsta e Baku ce intră
în Transcaucazia
cucerită de englezi...
Vântul vui-bubui.
Timpul, ca meteorologie,
nu era cine ştie ce –
valurile gri
izbiră cu forţe comune,
dar cheiul se-ndepărtă,
fluturând din năframe,
cu urări de bine
petrecându-ne.
Basta cu despărţirile!
Mergem spre geamandane,
să aliniem, chicotind,
proviziile, care şi ce avem, –
să bem teliani*,
după care –
ce ni-i nouă apă, talaz
şi mare?
Pretutindeni e minunat de trăit:
pe bordul spălat
abia venindu-ţi în fire
de fel de fel de-nghesuială,
foarte curând puntea
se umplu de viaţă –
sunt aşternute plapome,
se fierbe ceai.
Tihnit, pe odgonul orizontului
balansează navele petroliere.
Şi se târăsc ceasurile,
clătinându-se ticăind,
leit corăbioare,
fâşâind pe apă,
şi peste noi luna
lumină liniştită –
palidă cu măsură,
potrivit arătând bine.
Urmărind plictisiţi
jocul focilor,
noi plutim şi simţim –
ne apasă multe puduri
ale diverselor dispoziţii,
diverselor impresii
de masă uniformă
celestă şi acvatică.

Dar basta cu întinsul la vorbă –
să mergem la geamandane,
să aranjăm, chicotind,
proviziile în rând, să bem teliani, –
ce ni-i apă, talaz şi mare?
Ieşi-vom noi odată şi odată
Din marea, din apa aceasta
Toată.

(1930-1931)
__________
*Teliani – unul din vinurile gruzine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu