UNUL DIN ULTIMII POEŢI AI AVANGARDEI RUSE

 CALUL

Zile-fetişcane,

aţi plecat, drăguţelor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,

botul îi mângâiam

şi-i priveam în triştii ochi adânci.

De tine-alături, de obicei, mă aflam,

dar nu ştiam ce-aşi fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,

cai de fier, netemători, de foc...

Dar tu, preabunule, nu m-ai fi-nţeles

pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,

cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,

în pajişti fragede şi necosite

versurile mele ţi-am citit...

Atât de scump şi de drag îmi este

să-mi amintesc iubite vremuri duse,

cum, râzând, îţi băgam între buze

pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea tu nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul

pe care uzina satului i l-a menit,

cu care-i bine să hăcuieşti pământul,

dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,

aţi plecat, drăguţilor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

(1925)

TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –

sărată, verzuie la culoare,

pe neaşteptate înălţându-se

ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra

şi, clătinătoare, trec valuri după valuri

din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,

apa atenţia ne aţine –

umblă-se-preumblă caspice talazuri

de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –

apele se potolesc –

noapte caspică,

moartă acalmie;

înfăţişând frumuseţea naturii,

stele risipiră o spuză măiastră;

de la Mahacikala

până spre Baku

luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,

surâzând ironic, ochii mi-i mijesc –

Marea Caspică nu mi-ar veni

decât cam pe la brâu –

vă asigur,

o trec

ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,

ne-a tot învârtejit prin otova-ntunecata lume –

zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,

dar decade-n nelegiuire pe pământ anume.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,

de ne îngheţa sângele-n vine,

noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,

căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?

Şi vodca –

spirt fierbinte,

verde-vânăt în răutatea-i mare –

ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –

pe-o parte, pe alta,

apoi – ne coseşte de pe picioare...

Doar stelele mai mitraliază

cu gloanţe de lup

şi-mi spun:

„Pleacă de te culcă...

Să vezi ce vei visa...”

Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,

tu însuţi te clatini, naiba să te ia...

Se răceşte sarea

celui de-al nouălea rând de sudori

pe pielea spinării în saramură,

iar tangajul muncii mă zdruncină

mai abitir ca spirtul, războiul

şi altă băutură.

Ce mi-i marea?

Ce treabă am eu

cu această primejdie vierzuie-ciudată?

Sarea greului, doborâtului corp

mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-i (vă întreb), dacă

dinţii noştri

sunt albi, ca spuma –

şi se clatină cântecele noastre

de la Baku

până la Mahacikala?

(1930)

PENINSULA APŞERON

Pe când plec din Baku

îmi amintesc ce văzui

eu – admiratorul muncii,

războiului şi focului.

În templul adoratorilor focului

un idol de flăcări

nu ştiu din ce cauză

nu mă interesează.

Ei şi? – pirolatrii aprind focul,

dau cu fruntea de piatră,

şi răsare focul

în sus

fumegos, cornat.

– Nu! strig despre altcineva

care e ridicat pe mâini

şi umeri de

brigăzile de şoc din Baku.

Nu regina Tamara,

ce cântă în stele, ci turcoaicele ce stau

într-o aliniere generală.

Pretutindeni le recunosc

după mândra ţinută,

după cum albăstresc

feregelele aruncate

şi, spulberând tânga,

ai putea crâcni ceva doar despre

oboseală, despre faptul că

munca ţi-i peste puteri?

Pe dracu’!

Anume ăsta e Baku ce intră

în Transcaucazia

cucerită de englezi...

Vântul vui-bubui.

Timpul, ca meteorologie,

nu era cine ştie ce –

valurile gri

izbiră cu forţe comune,

dar cheiul se-ndepărtă,

fluturând din năframe,

cu urări de bine

petrecându-ne.

Basta cu despărţirile!

Mergem spre geamandane,

să aliniem, chicotind,

proviziile, care şi ce avem, –

să bem teliani*,

după care –

ce ni-i nouă apă, talaz

şi mare?

Pretutindeni e minunat de trăit:

pe bordul spălat

abia venindu-ţi în fire

de fel de fel de-nghesuială,

foarte curând puntea

se umplu de viaţă –

sunt aşternute plapome,

se fierbe ceai.

Tihnit, pe odgonul orizontului

balansează navele petroliere.

Şi se târăsc ceasurile,

clătinându-se ticăind,

leit corăbioare,

fâşâind pe apă,

şi peste noi luna

lumină liniştită –

palidă cu măsură,

potrivit arătând bine.

Urmărind plictisiţi

jocul focilor,

noi plutim şi simţim –

ne apasă multe puduri

ale diverselor dispoziţii,

diverselor impresii

de masă uniformă

celestă şi acvatică.

Dar basta cu întinsul la vorbă –

să mergem la geamandane,

să aranjăm, chicotind,

proviziile în rând, să bem teliani, –

ce ni-i apă, talaz şi mare?

Ieşi-vom noi odată şi odată

Din marea, din apa aceasta

Toată.

(1930-1931)

__________

*Teliani – unul din vinurile gruzine.