UN POET GENIAL: MAIAKOVSKI

Vladimir MAIAKOVSKI                                                                           (1893-1930)

S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o familie de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.

Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.

Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imagismul).

NOI

Ne băgăm pământului sub gene de palmieri ce-au răzbit

spre-a străpunge şi extirpa albeaţa pustiului,

pe ale canalelor buze uscate –

să capteze cuirasatul surâsului.

Piei, pacoste!

Pe constelaţii ce şi-au aprins rugul

nu voi permite să fie urcată sălbăticita-mi maică ramolită.

Drumule – corn din iad – turmentează camioanelor fornăitul!

Cu cherchelitul lărgeşte nările vulcanilor ce fumegă!

Penele îngerilor ce năpârlesc le-om arunca iubitelor pentru pălării,
iar pentru a o pune doamnelor la gât fâşie-boa

le-om reteza coada cometelor ce şontâcăiesc prin spaţii!

1913

DIN OBOSEALĂ

Planetă pământ!

Cu zdrenţele buzelor pătate de auriri străine

lasă-mă să-ţi sărut capul ce pleşuveşte. Căzutele

mlaştini ale pieptului lasă-mă să ţi le-nfăşor

cu fumul pletelor de peste pojarul ochilor de cositor.

Hei, tu! Suntem doi,

ambii răniţi, hăituiţi de căprioare

peste care cabrează nechezatul cailor cărora moartea

                                            le-a strâns şeaua-n paftale.

Fumul de după casă ne va ajunge cu braţele-i prelungi,

cu tulbureală-nrăind ochii în ultim hal de putrezire sub focuri torenţiale.

Sora mea!

În azilurile de bătrâni ale veacurilor ce vin

poate că mi se va găsi şi mama mea căreia, cândva,

i-am aruncat cornul însângerat de cântece răsunătoare.

Orăcăind, galopează prin câmpie

hindichiul, verde iscoadă,

şi pe noi ne va nevolnici

cu funiile drumurilor murdare.

1913

NU MAI ÎNŢELEG NIMIC

Am intrat la frizer, spunând liniştit:

„Vă rog să-mi pieptănaţi urechile”.

Dar dintr-o dată frizerul cel netedul s-a aricit

şi faţa i s-a alungit precum

cea a unei pere coapte, fragile.

„Dementule!

Roşcovanule!” –

au sărit, tresărit, cuvintele.

Şi sudălmile agonizau între culmi ca-n vreme veche

pe când – în-de-lu-u-ung –

capul cuiva chicotea,

smulgându-se din gloată, ca o bătrână ridiche.

1913

LUAŢI AMINTE

Luaţi aminte!

Dacă stelele sunt aprinse –

înseamnă – cineva are nevoie de aşa ceva?

Înseamnă – cineva doreşte să existe stele?

Înseamnă – cineva numeşte aceste mici scuipături perle?

Şi, opintindu-se

prin furtuna de praf a amiezii,

îşi face cu greu drum spre dumnezeu,

temându-se că a şi întârziat,

şi plânge,

îi sărută mâna noduroasă,

conjurându-l –

să existe, obligator, vreo stea! –

se afuriseşte că chinul absenţei stelelor

nu-l va putea suporta!

Iar după asta,

frământat, nu-şi găseşte locul,

însă arată calm la-nfăţişare.

Şi-i spune cuiva:

„Nu-i aşa, de-acu poţi suporta?

Nu-ţi mai este frică?

Da?!”

Luaţi aminte!

Dacă stelele

sunt aprinse –

înseamnă – este necesar ca

seară de seară

peste acoperişuri

să se aprindă fie şi-o singură stea?

1914

VIOARA ŞI CEVA NERVI

Vioara se enervase rău, implorând,

după care, neaşteptat, izbucni în plâns

atât de copilăreşte,

încât barabanul nu a rezistat,

intervenind:

„Bine, bine, bine!”

Pe când, de fapt, obosise

şi, fără să asculte până la capăt vioara,

o zbughi pe dogoritorul Kuzneţki*

şi dus a fost.

Orchestra privea impasibil cum

se bocea-răcorea vioara –

fără cuvinte,

fără tacturi,

pe când doar undeva

o farfurie năroadă

zângăni-trăncăni revoltat:

„Ce-i cu asta?

Cum se poate?”

Iar după ce heliconul –

mutră asudată,

a vociferat:

„Proasto,

smiorcăito,

ştergeţi lacrimile!” –

eu m-am ridicat,

trecând, clătinat, printre note,

zgribulindu-mă de spaima

pe care o vădeau pupitrele,

şi am strigat

fără-a şti de ce anume:
”Doamne!”,

după care m-am aruncat de gâtu-i de lemn,

prinzând a-i spune:

„Vioaro, ştii ceva?

Noi doi ne asemănăm groaznic de mult:

pentru că, iată,

urlu şi eu –

dar nu pot nimic demonstra!”

Muzicanţii râd, se amuză:

„A dat de belea!

Uite ăsta cap!

Să vină el la o mireasă de cherestea,

ursuză.

Iar mie – nici că-mi pasă!

Eu – sunt cel bun.

„Vioaro, ştii ceva?

Hai să trăim împreună!

Ha?”

1914

____________

*Kuzneţki (Most)= Podul Kuzneţki  – în Moscova, Circumscripţia Centru.

IMN SAVANTULUI

Populaţia imperiului întreg, cei incluşi –

oameni, păsări, dar şi miriapode buiestre,

zburlindu-şi barba, penele răvăşindu-şi.

Cu disperată curiozitate spânzură pe la ferestre.

Se interesează şi soarele, şi luna aprilie, fireşte,

fu interesat chiar şi negrul coşar

de uimitoarea, neobişnuita privelişte –

figura celebrului savant planetar.

Privesc: nu se remarcă nicio calitate umană.

Nu om, ci neputinţă bipedă, stafia,

cu capul muşcat – coşcogea rană –

de tratatul „Despre negi în Brazilia”.

S-au încleştat în literă ochi devoratori, –

Ah, ce milă-mi este de buche! Astfel, se pare,

ihtiozaurul pe cale de dispariţie rumegă flori

ce-i nimeriseră întâmplător între maxilare.

Se strâmbă şira spinării, ca de hulubă lovită, –

dar parcă savantul s-ar gândi la atare fleac minor?

El ştie că la Darwin ideea-i excelent potrivită,

că noi n-am fi decât urmaşii maimuţelor.

Se va strecura soarele în minuscula fisură cât

o micuţă rană care supurează,

şi se va ascunde pe un raft prăfuit, amărât,

unde borcanele unele pe altele tronează.

Inima fetei, fiartă în iodul iute, –

fărâmă împietrită din vara de anţărţ, ai crede.

Şi încă în bold – aşa ceva – pasămite –

coada uscată a unei nu prea mari comete.

Şede noaptea întreagă. Soarele, de după căscioare,

zâmbi bleg spre nepăsarea omenească,

şi jos, din nou puştii din clasele pregătitoare,

vajnici, se duc la gimnaziu, să se instruiască.

Trec cei cu urechi roşite, dar lui nu-i e lehamite

că omul creşte supus şi prost de rage,

în schimb dânsul în fiece secundă poate

fără probleme rădăcina pătrată a o extrage.

1915

CUM AM DEVENIT CÂINE

Sigur, aşa ceva e absolut de nesuportat!

Pe de-a-ntregul eu sunt încolţit de mânie.

Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:

asemeni câinelui ce s-ar apuca

să urle

la faţa lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...

Am să ies

la o mică plimbare.

Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.

Oarecine îmi strigă de seară bună.

Trebuie să-i răspund, fireşte:

dânsa e o cunoştinţă de-a mea.

Dar simt –

nu-mi va ieşi s-o fac omeneşte.

Ce e cu neobrăzarea asta?!

Dorm, visez ori îmi pare?

Mă pipăi amănunţit:

da, sunt precum eram,

am faţa cu care sunt deja obişnuit.

Îmi ating buza,

însă de sub ea apare –

canin ascuţit!

Îndată-mi acopăr faţa, parcă mi-aş sufla nasul.

Şi o rup la fugă spre casă, îndoit înteţindu-mi pasul.

Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliţie,

dar, dintr-o dată,

răsună un glas:

„Vardiste!

O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de şale şi – încremenesc!

Pe asta,

ce e decât orice canin mai la vedere,

în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:

de sub mantou

mi s-a desfăcut o coşcogea coadă

şi-mi flutură la spate –

coşcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?

Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.

Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.

Au boţit rău o bătrânică. Ea,

făcându-şi cruce,

striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-şi pe mutră mustăţile-măturoaie,

năvăli,

furioasă,

de haram,

eu m-am lăsat în patru labe

şi am prins a lătra:

„Ham, ham, ham!”

1915