LEO BUTNARU: LUMEA CA UN PALIMPSEST
de Alexandru BURLACU
 |
| Alexandru Burlacu |
Modelul
poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele
preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe
prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat
într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale
culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu
numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe
merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când
apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la
selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric,
şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui
Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul
peisajului cu un „enorm mac sunător”.
Construcţia
antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din
poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului.
Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri
hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi
mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că
la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în
faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi
înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele
de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică
nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie.
Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la
subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor,
revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei
derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea,
existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale,
de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.
Dialectica
energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă
odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu
anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar
vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./
Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când
creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi
frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente”
şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte
ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul
tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în
jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/
cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul
precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul”
cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e
făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.
2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care
configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea
discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului,
dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:
„Doar un fir de nisip
încape
Între inimile noastre. Din
el
Perlă ar putea să apară,
Dar şi pustiul cu el
Poate-începe…”
(Dragoste)
Giuvaere ca
acesta se obţin prin alchimia verbului, aforismului, parabolei, paradoxului sau
a unei expresii celebre, de regulă, răsturnate, revizuite, reinterpretate: „…
Dar de unde lemn/ pe acele ţărmuri? În jur – nisipuri/ întreţesute cu
orizontul/ sus – vulturul, cu zilele/ de-i încerca îndoiala că cerul nu e decât
o temniţă care/ nu lasă acvila să/ coboare/ pe pământ.// Într-adevăr/ de unde
lemn pe acele tărâmuri?…/ Din / săgeţi şi suliţe legară / pod peste impasibilul
Rubicon şi/ trecându-l/ vrut-au să strige legendarul: Allea jacta est!! – dar/ şi-au dat seama că rămăseseră
fără arme…// … Pe acelaşi pod/ închegat din/ săgeţi şi suliţe/ s-au întors în/
ne-legendă/ (şi a fost pace…)” (Podul).
Parafrazând,
poetul lansează scenarii evenimenţiale care prin natura lor accidentală ar fi
schimbat mersul istoriei, faţa lumii: „O dată în zece secole/ vulturul vine pe
Muntele Diamant/ unde fusese încătuşat/ Dobânditorul Focului./ Acvila/ are ochi
sângerii. Prin ei/ i se străvede memoria rapace ce păstrează/ imaginea forţei
din care rupea.// O dată în zece secole vine / vulturul. De la privirea lui/
eterul se face sângeriu. Însă deja/ nu mai este acolo/ Dobânditorul Focului…/
În milenara aşteptare/ acvila îşi ascute clonţul, ghearele/ de piscurile
diamantine./ După ce/ loviturile clonţului vor ruina până-n temelii Muntele/ se
va şti că a mai trecut, colea, o clipită din/ viaţa Dăruitorului de Flăcări” (Dăruitorul de Flăcări).
„Vulturul”
cu semnificaţii benefice sau malefice este una dintre imaginile obsedante care,
alături de „aripa în lumină” sau „şerpii de casă”, ca să ne limităm la două
ipostaze extreme ale condiţiei existenţiale în poezia lui Leo Butnaru,
prefigurează prin reţelele imagistice un mit poetic personal identificat cu un
destin de creaţie exemplar. Riscantă i-a fost la început calea aleasă în lumea
poeziei, contrar modei de aici, a persistat în prozaizarea deliberată, în
cerebralizarea ei, în revelarea noilor raporturi cu lumea: „… lapidară stare de
fulger/ a sentimentului ajuns la nesemnificativă poate/ dar personală
revelaţie:/ aerul îţi trebuie mai mult/ nu pentru a rosti / ci pentru a gândi
cuvintele/ despre neo-arhaica juneţe a lumii/ şi despre tinereţea ta fugară ce
se află în/ acelaşi raport precum/ cel din floarea soarelui şi/ soarele tuturor
florilor” (Portretul artistului în tinereţe). Motivele poetice
trec dintr-un volum în altul cu variaţiuni pe aceeaşi temă, nucleul semantic
fiind anunţat în unul din poemele incluse în cărţile precedente. Uneori un poem
iese din alt poem ca matrioştele ruseşti. Iluzia necesară a
ieşit din Floarea de speranţă, sonet de factură shakespeariană:
„Mult timp speranţa de se
ţine-n floare
E rău fireşte, întârzie
roada
Râvnită-atât de mult.
Necruţătoare
E floarea de speranţă,
minunata.
E greu să ţii nădejdilor
de grijă
De grădinar să le rămâi pe
viaţă –
Răsare-n tinereţe şi nu
amijă
Preaciudata floare de
speranţă.
Şi-i rău, fireşte, dacă-i
veşnic verde
Şi frunza de speranţă ca
de laur
De nu se trece floarea de
nădejde
Dând în fruct, iar frunza
ei – în foi de laur…
…Dar să nu ne mai bocim de
soartă…
Că eşti, e bine, floare
disperată…”.
(Floare de speranţă)
Definiţia
metaforică a „iluziei necesare” e un alt argument în favoarea largilor
disponibilităţi de virtuos în ale poeziei clasice: „Nerăbdătoare şi fuga de
grabă,/ dovadă de taină amară,/ căsuţa cu sclipăt de salbă –/ iluzia mea
necesară.// Psalm biblic şi sens din tratate/ descântec şi scriere clară/
înţeleaptă naivitate –/ iluzia mea necesară.// Speranţă ajunsă credinţă/
cărbune şi floare de pară/ evadare din umilinţă –/ iluzia mea necesară. / Ruini
şi înalt meterez/ abis şi amiază solară/ visare visând că visez –/ iluzia mea
necesară.// Tăcere de fur sau alarmă/ ce-o dă un străjer de comoară / otravă şi
leac ce întreamă –/ iluzia mea necesară.// Din verbul de azi şi de mâine/ din
izbânda-i dulce-amară/ şi ţie ceva-ţi aparţine –/ iluzia mea necesară” (Iluzia necesară). Conştiinţa atitudinală, care ştie
excelent să compună aforisme determinate de matricea lor originară în contact
cu realitatea, este plasată faţă în faţă cu „marea trecere”:
„În lanul de grâu
în umbra stâncilor sau
peste curgerea apei –
oriunde
vă este dat a vă scutura
roşii petale de maci
totuna
şi inima mea
amfora ei fierbinte
voi rânduri-rânduri o
umpleţi…”.
(Mică elegie)
Poetul
apelează la imaginea grafică a poeziei, la repere şi sugestii livreşti, la
„realeme” istorice, figuri literare care îi populează lumea, filozofi, pictori,
compozitori, poeţi şi prozatori. Între cele două poluri opuse, reprezentate de
cunoaştere şi mister, se defineşte tensiunea unei conştiinţe animate de setea
de cunoaştere a misterelor lumii:
„Te opreşti
de popas
pe buza unei prăpăstii ce
des-
parte
o culme cu brazi verzi
de
o alta – cu stejari
ruginii
precum pe buza unui abis
între
ceea ce ştii şi
încă nu ştii despre
misterele lumii…”.
(Popas)
Zborul
fanteziei, oricât de descătuşat ar fi, trebuie confruntat cu realitatea:
„Fireşte – Poezia/ oricât de abstractă ar fi/ până la urmă reveni-va la/
realitate/ în zboru-i mai dezinvolt având a cunoaşte şo–/ cul vulturului/ din
neatenţie nimerit sub/ cupola unei paraşute/ zbătându-se disperat prin/
păienjenişul parâmelor:/ pentru/ a se salva/ e nevoie să ţină cont de/
realitatea concretă” (Asta e realitatea). Copleşit de
setea faustică a aspiraţiei de cunoaştere a frumuseţii, „reîntrupată precum/
acvila cea venită de dincolo de vreme şi/ şi dincolo de vreme plecând/ tainic
tulburând infinitul şi/ umila, avida-mi de tine inimă/ de toate zilele /
frumuseţe ce vei salva lumea, zice-se/ (dacă/ lumea te va salva pe tine, zic)…”
(Tainic tulburând infinitul…).
Poetul
preia legende, anecdote, „realeme” din istoria umanităţii. O figură frecvent
invocată e cea a lui Socrate, prilej pentru meditaţie asupra esenţei umane: „…
iar când l-au văzut/ că-şi priveşte atent chipul în/ oglinda cupei cu cucută/
l-au întrebat: „ce faci?”/ „Mă uit la un om”, le răspunde…” (Socrate); „După ce-şi pierdu auzul/ bietul Beethoven
nu se mai temea/ de piane dezarmate/ ci/ de suflete dezacordate/ se temea” (După…).
Relaţiile
antitetice stau la baza celor mai reuşite şi inspirate ziceri: „Lumină-a
stelelor/ tu mii de ani/ faci către pământul lumii cale/ străbătând vecii de
depărtare/ însă te opreşti neputincioasă/ pe pieptu-mi, şi/ şi nu reuşeşti, o,
nu/ oricât ai vrea/ să-i străbaţi şi pulberea-i subţire/ spre-a-mi ajunge-n
inimă – nici tu/ nu-mi vei cunoaşte dragostea…/ Şi trist/ cu sufletul
înnegurat/ acum/ mă-ntreb: De ce-ai făcut atâta drum?” (Zicere de îndrăgostit).
Reluarea
mitului este, de regulă, o deconstruire, o golire de încărcătura lui
consfinţită prin tradiţie. Astfel, Sisif, în poezia lui Leo Butnaru, devine un
învingător în faţa destinului proscris: „Logic chibzuind/ pietroiul tăbârcit de
Sisif/ din zi în zi se face tot mai mic, mai nimic – în/ aburcarea şi
rostogolirea sa/ el se macină/ se şlefuieşte de alte pietre/ devenind tot mai
rotund/ şi mai puţin în greutate/ până va ajunge cât o pietricică de râu/ cât o
pietricică lustruită de valurile mării/ cât o pietricică sărată pe care/
asemeni lui Demostene/ ne-oratorul, ci urlătorul Sisif o/ va pune sub limba-i
peltică/ de atâta tăcere/ pentru a striga odată şi odată clar:/ Lume, lume!/ Am
isprăvit” (Odată şi odată).
Regula
generală e că poezia pe nimeni n-a făcut cu adevărat fericit, ci doar mai puţin
nefericit, soarta e ca o Şeherezadă, mereu ameninţată de moarte:
„Nu pot a mă deprinde cu
şerpii de casă
Chiar de aduc, se zice,
noroc ocrotitor –
Zig-zagurile lor glisânde
pe sub masă
Îmi leagă lanţ de glezne,
îmi pun ştreang pe picior;
Şi nu pot crede de-a-i fi
ocolit ispita
Să afle: ce-i acolo, spre
umeri cât de cât?
Ca într-o zi ori noapte,
când m-a trăda ursita
Să-mi urce-n vârtejiri de
ştreanguri reci spre gât”.
(Şerpii de casă)
Destinul
unui resemnat pentru care scrisul nu e decât o capcană a nebuniei „spre fapta
zămislirilor de moarte” ţine foarte scurt: „…Cât ţine/ scurt/ pe marginea
genunii/ iertarea – între – azi – şi – între – mâine/ sub steaua amăgirilor
divine/ mai scriu / riscând fatal/ nebunii lumii”. (Sub
steaua amăgirilor divine).
Ca şi
ceilalţi colegi de breaslă este contaminat de boala lui Icar. Este în poezia
lui o obsesie copleşitoare a zborului, a aripilor, a destinului de zburător
proscris:
„..şi i-au găsit
În inimă
adânc
două aripi mari
împăturite…”.
(Aspiraţie şi operaţie)
Destinul
artistului din toate timpurile se zbate între mizerie şi sărbătoare, mizeria
existenţei materiale şi „sărbătoarea intelectului”: „Că artiştii au dus-o din
prost în mai deplorabil/ e o axiomă genial de tristă./ Unul din ei/ chiar
definise splendid mizeria: Am –
zicea – o imensă experienţă a sărăciei/ după ce spusese ceea
ce spusese Eminescu despre/ poezie şi sărăcie. Iar/ pianistul ăsta aproape de
renume/ când interpretează, par exemple, „Sonata lunii”/ sub brumatele clape ale
pianului striveşte/ ploşniţe şi gândaci de bucătărie/ cuibăriţi pretutindeni şi
cu nemiluita/ în frigurosul bârlog comunal, – constaţi / şi / cu câteva clipe
înainte de a izbucni în sudalme/ reuşeşte totuşi să-ţi dezamorsezi ura,/ pentru
ca/ după alte câteva clipe/ de izbânda acestei mizere isprăvi intime/ mai să
strigi, ne-intim: „Ura-a-a! Ura-a-a!” – tu/ necuceritor de nimic/ dar/
stăpânitor de sine/ şi compătimitor de ceilalţi care îţi seamănă în/ destin
păgubos/ şi pentru care totdeauna sacrifici deznădăjduit/ partea ta de bucurie.
Infimă/ dar necesară…” (Între
mizerie şi sărbătoare).
E un
rafinament în tot ce se poetizează. Luna, cântată de toţi poeţii lumii, apare
în viziuni insolite: „Migdalată/ dolofană/ luna-i faţă genghis-hană/
pe care-o înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând
cristale-n lustră/ tainică şi zaratustră –/ bătături de cicatrice/ ce le-avu pe
creier Nietszche”. (Bătăturile de cristal). Imaginea
lunii e corporalizată, alteori, în funcţie de spaţiu, este identificată cu
realiile lui. Remarcabil e poemul „Stampă cu lună în răsărit” (altân-obo – muntele sfânt): „De după conul de crater
al/ vulcanului stins/ profilat pe orizontul de stepă/ răsare luna care/ mai
întâi/ se vede asemeni unei/ felii de lămâie/ apoi – precum/ capacul de aramă
al/ unui ceainic înnegrit la focul/
herghelegiilor nomazi” (Mongolia, iunie 1989).
În alt poem, Stampă, o altă viziune: „Pe creasta unui nor –
semiluna –/ focă de foc/ pe vârful aisbergului din/ tărâmurile unde/ exoticele/
aprinsele noastre dorinţi/ se întretaie cu/ recea realitate”.
Textul este
încărcat de esenţe aforistice, expresii celebre, nume de referinţă din istoria
civilizatorie, experienţa umanităţii: „Rafturi, rafturi … Pe unul din ele –
PAIUL/ de care s-a înşfăcat cândva cineva/ salvându-se de la înec. (Posibil/
fost-a făptură de spumă a Afroditei.)/ Suspendată de candelabru – CRACA/ pe
care un ins şi-a tăiat-o de sub călcâie. / (Putea fi Icar la/ începutul
zborului său.)/ Pe alte rafturi – CUTIA PANDOREI/ SABIA LUI DAMOCLE / MANA
CEREASCĂ/ MĂRUL LUI NEWTON/ FOARFECELE DALILEI/ CENUŞĂ DE PRESĂRAT PE CHELIE VINOVATĂ/
MĂCIUCA/ BLID ZBURĂTOR/ (În afară de CRACA – toate/ destinate capului) –
suspendate/ montate/ legate/ clătinate deasupra vizitatorului –/ bietul om! –
care/ ajunge ceea ce ajunge în dependenţă de/ ceea ce-l trăsneşte peste
creştet”. (Muzeu deasupra capului). Poetul este inventiv în
elaborarea deliberată a texistenţei omului în epoca postmodernă.
Locul comun
este ironizat, bulversat, completat sau reinterpretat. „Leo Butnaru, observă
Gheorghe Grigurcu, ilustrează în chip izbitor voinţa de emancipare a poeziei
basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste. …Cultivat, mobil,
dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creaţiei, degajând
posibilităţile sale meditate, combinatoria sa evaluată „la rece”, însă nu în
direcţia unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei şi al ironiei” (Ironie şi patetism, „România literară”, 2000, 26 ian.
– 1 febr.). Modernizarea mitului se face într-o lume desacralizată: „Telescopul
cu lentile tulburi ale inconştientului/ pare a contura o stare de detestare/ a
ceea ce s-a crezut a fi/ marile amurguri zeieşti/ eroice sau/ pur şi simplu
homeriene/ cu sirene ce se zbat ca peştele pe uscat/ urlând-implorând ajutor în
loc să cânte/ dulce-dulce/ ademenitor-ademenitor/ şi/ vreun posibil Odiseu
poate sta neimobilizat de catarg/ fără ceară în urechi – nimic nu-l mai
ispiteşte/ nimic nu mai e „de te-ndeamnă, de te cheamă”/ şi el îşi zice: „tu
rămâi la toate rece”/ şi / eforturi sau efecte speciale/ rămâne…”.
Într-o nouă
lume forţa firească e substituită de lumea mecanizată în care naivul Orfeu
„pentru a putea răzbate prin forfota atâtor inşi impasibili/ refugiaţi din
uitatele epopei” ar trebui să poarte „o sirenă cu/ scăpărătoare lumină de
semnalizare/ asemeni urgenţelor care/ prin menirea lor/ strunesc viermuiala
străzilor/ ignorând interdicţiile semafoarelor…/ Ar trebui să porţi/ girofarul
unei sirene cu lumină agitată/ clocotitoare/ scăpărătoare prin/ neeroicele
astea amurguri profane…” (Odiseu, Orfeu, sirena mitică şi
sirena mecanică).
Nimeni
dintre basarabeni n-a cântat cu atâta plăcere viermuiala străzilor, lumea
mecanică, tehnica pe şenile, îngerul de pe antenă, groapa leilor, veşnicia care
a murit la sat, „ora naţională de lichidare a naivităţii” şi „poporul ajuns
manufactură de aplauze”. Antipoezia lui Leo Butnaru combate „regula generală”,
factura speciilor muzicale sau lirice (Elegie disco, Liedul rozei, Antiromanţă cu pasărea de fum, Canţonetă îndoliată, Rondopastel),
erotica şi poezia profanată. Experimentările, uneori manierate, pe alocuri
manieriste, etalează o conştiinţă a subminărilor şi revizuirilor tematice, a
inovaţiilor de limbaj, a compromiterii sensibilităţii şi mentalităţii
tradiţionaliste.
Câte o
poezie cu exuberanţe de cuvinte, jurăminte şi porniri adolescentine e simpatică
şi mişcătoare. Clipa junei tinereţi zboară iute ca un gând, se destramă şi se
pierde ca o pasăre de fum. Turbulenţa generală a babiloniei florale, dominată
de o patimă colectivă când orice floare-i infidelă, te luminează prin
puritatea, vioiciunea sentimentului erotic, rafinamentul expresiei confesive:
„Copiliţă-păuniţă/ adolescenţă dănsăreaţă/ discofilă zvăpăiată / cu cosiţe
îngemănate/ (a mirare – încă netăiate!)/ tainic îmi aduc aminte/ de prima-mi
dragoste fredonând/ şlagăre de Rita Pavone/ şi – uneori – de cele copilăreşti/
(aproape infantile) ale lui / Loretti; eu şi ea/ evadaţi de la şcoală spre a
colinda aiurea/ prin babilonia florală / a bătrânei grădini părăsite,
neîngrijite/ din prejma fostului conac,/ babilonie / albind festiv şi
recapitulând, parcă/ lecţia de botanică ce prevestea/ polenizarea generală,
când/ orice floare-i infidelă/ supusă unei patimi colective…/ Însă noi/ încă de
pe când fuseserăm atraşi/ de întâia privire sfielnică/ de mutuală simpatie/
jurasem să fim şi să rămânem numai în doi./ Numai în braţele mele Ea, Unica/
avea să cunoască disperata acrobaţie a/ ştiucii prinse-n cârligul undiţei/ până
la urmă, fără regrete/ lăsându-şi suspinul absorbit de/ clipa junei şi
îndrăgostitei vieţi / cu logică nostalgie / că aiuritor de repede trece ce
trece/ prin lume /şi prin lume aiurit de iute trece ce e / de trecut aiurea./
„Ah!” – exclama în încheiere –/ „a tinereţii pasăre de fum…”/ Şi avea, nu ştiu
cum, dreptate/ precum ai şi tu/ adolescenţă dănsăreaţă/ discofilă zvăpăiată/
copiliţă-păuniţă, adică –/ pasăre de fum…”. (Antiromanţă cu pasăre de fum).
Sentimentele şi pasiunile umane sunt efemere, pasărea de fum sugerând iluzia
necesară, risipirea efemerului floral.
Poezia, de
regulă, e o regie ingenioasă a cuvintelor, reprezentând şi la nivel grafic,
zborul fanteziei, menit mai mult pentru a fi văzut decât pentru a fi auzit, cum
e cazul cu poemele Cinetică, Şoimul de aur, Liedul rozei sau Umbra hulubului ce se întoarce la cuibpe care îl
reproducem:
„…zmeu de indigo
umbra hulubului alunecă
razant peste troscotul ogrăzii
pe lângă nările dulăului
ce stă cu botul
pe labe
pe lângă ghearele pisicii
tolănite la soare
pe lângă picioarele mele”
apoi
săltând în zig-
zag
escaladează treptele casei
şi – brusc vertical! –
fulgeră
pe albul peretelui ca pe o
pistă de ghips
până
dispare sub streaşină
contopindu-se cu
pasărea care i-a dat
contur; dispare
brusc absorbită de
penetul hulubului re-
întors la
cuib.
Punct”.
Imaginea
imaterialului parcă e prinsă cu încetinitorul, o modalitate la care se recurge
frecvent: „Pornit-a ofensiva toamnei cu/ tradiţionala-i mobilizare de cocori/
aranjaţi precum/ vâslaşii în antice galere/ plutitoare spre vreo iluzorie
Cartagină – urbe arată/ urbe uitată. / Fiece bătaie de aripă-vâslă/ e secvenţă
de film dat cu încetinitorul…” (Suspin). Sistemul
de referinţă al poeziei e centrat pe realităţile antice sau livreşti. Un poem
are ca punct de pornire barbianul „ou dogmatic”: „Tărâm de taină fiind/ de sine
însuşi uimit/ a lumii minune din / minunăţie apare// când martor şi moaşă-i
sunt/ ochiul minţii şi ochiul/ inimii, ovoidal / veghind la sine-tipare// unde
răsar gând şi simţ/ de maternă mirare/ care nici nu bănuia/ a fi de ele în
stare”. (Ovoid). O altă imagine obsedantă e actualizarea
destinului tragic al lui Socrate, prin recurgerea la nucleul narativ într-un
sonet: „Potirul – plin, lichidul – vineţiu / Şi-o dimineaţă răsărind divină. /
Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea… mintea i se însenină.// Ce-aşteaptă ei?
Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege? / De toate-a fost, dar n-a
fost într-un fel;/ Un măscărici ce mască îşi alege.// Să le repete gând ce nu
convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit?/ …S-a zis cu limpezimile eline…//
Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa”. (De Socrates).
Sentinţele
(de regulă „cu barbă”) sunt revizuite, evenimente, legende, parabole, întoarse
pe dos, nuanţate şi reinterpretate. Lumea imaginară se face distinsă prin nume
emblematice, personaje şi eroi mitici (Homer, Socrate, Diogene, Hypatia, Omar
Khayyam, Nazim Hikmet, Beethoven, Ioan-Gură-de Aur, Conachi, Dostoievski,
Eminescu Aivazean, Jean-Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Nietzsche, Tagore,
Mihail Bulgakov, Federico Garcia Lorca, Ion Barbu, George Bacovia, Lucian Blaga
Hamlet, Martin Eden, Şeherezada, Odiseu, Orfeu). Acestea configurează harta
spirituală şi intelectuală a lui Leo Butnaru, stimulându-i periplul în spaţiul
sinelui, poezia devenind treptat narcisiacă, „o scriere de sine”, „o sărbătoare
a intelectului”.
3. Scriitura din volumele următoare Iluzia necesară (1993), Identificare de adresă,
(1999), Lamentaţia Semiramidei, Timişoara, 2000,Pe lângă ştreang, steag şi înger Iaşi,
(2003) şi de mai încoace devine mai accentuat personalizată, în mare parte
autoreferenţială. Conştiinţa de sine se divulgă în artele poetice „mereu duse
la capăt post-modern”: „gândul nu este amantul fatal al poeziei”, „dimpreună cu
sentimentul, fireşte/ ne ridică ochii minţii spre/ arhaicul, adică extrem(ist)
de ne-post-modernistul/ pelerinaj al stelelor..”. (Prolog
ars poetica). La vârsta clasicizării poetul îşi „teoretizează”
experienţa scrisului „în stil etern-post-antic despre/ oralitatea libertină
care, intrând direct din stradă/ îşi şterge tălpile de preşul dungat al/
primelor şase versuri..” (a se citi primele şase volume). Cu Iluzia necesară el „intră familiar-postmodernist în
text/ încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola/ permiţându-şi
a debita şi/ uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept/
palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în/ surdină”. Cititorul
sedus devine complicele autorului, devenind „şi el cineva”. La urma urmelor
sau, mai bine zis, înainte de toate, poemul „trebuie obligatoriu citit,
deoarece/ Marele Cititor nu se poate percepe la auz/ după ureche…”. (Odă marelui cititor).
În cea de a
treisprezecea Eboşă de autobiografie descoperim mecanismul de producere a
textului postmodernist:
„(…………………………………………………..)
mie multe lucruri mi se
întâmplă cu
mare întârziere
iar alte lucruri – în
genere nu mi se
întâmplă
precum nu mi s-a întâmplat
(spre exemplu)
primul rând al poemului
acesta (…………….
………………………………………..) precum
nu este exclus să nu mi se
întâmple
nici ultimul rând al
poemului pe care
am încercat să vi-l propun
cât de cât împlinit
(……………..
……………………………………………………….)”.
Poezia
poeziei are adrese precise atât în mişcarea literelor din ţară, cât şi a celei
din Chişinău. Atitudinile şi reflexiile polemice au mai multă siguranţă,
dezinvoltură şi volubilitate: „ n-au existat câştiguri cunoscute mai multora/
pur şi simplu alte câştiguri nici nu s-au extras şi/ depărtata populaţie (din
viitor)/ (ca seminţie intermediară în spaţiul evolutiv om–/ înger–/ metafora)
aproape că nu era în răspăr cu nedumerirea si falsitatea// pieirea se arăta
compatibilă cu generalizarea însingurării ca/ depersonalizare in masă/ iar la
un moment dat (ce-i acelaşi lucru cu: la o eternitate dată…)/ de la
intensitatea cugetării ca necesitate/ dar şi şansa imperioasă / din frunţi miji
orbita ochiului al treilea/ ca şi cum superior (cel puţin din unghiul de
apreciere a(l)/ plasamentului său), însă ivirea-i/ nu avu a spori cuprinsul
cunoaşterii, ci doar/ abundenţa lacrimilor” (Inutilitatea ochiului al
treilea).
Ironiile
graţioase din Un vis luxos cu
stihuitorul post-medieval (Conachi înamorat de frumoasa Aristiţă, în giubea,
dansând „Lambada”) revin funest în poeme cu „slăbiciuni” lingvistice ca „Ceasul
cu corb”: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greşit
gramatical/ între ghilimelele maro-închise de păstăi zornăitoare în vântul
îngheţat.// Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a
/ a ajuns aproape simbol graţie graseatei invenţii EdgarPoetice de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!).// Niciodată!
Nevermore!/ strigă dimpreună cu aripatul pirat pasiunile/ trecute în dragoste
infimă, după care a rămas doar gol de/ inimă, gol în piept de robot şi roboată
ajunşi a se preface/ că se poate trăi din teorie şi semiconductori gâdilaţi de/
curent (absent, din considerente politico-economice).// Car, car!/ calvar de suflete inexistente în
EdgarPoetice jocuri de/ nenoroc ale amoroaselor giugiuleli înnobilate de fumul
de/ Marlboro (pardon: de „Nevermore!”).// Car, car!/ strigă un ornic care,
pentru anunţarea orelor imprecise,/ nu are cuc, ci corb”.
Acum
ironic şi jucăuş, sentimental sau grav, Leo Butnaru meditează cu teze şi
antiteze asupra destinului de creaţie acceptat ca un joc de hazard: „Din
resemnare/ nu din orgoliu/ ar fi necesar sa se decreteze o eternitate de doliu/
pentru gurile închise/ pentru cărţile nescrise din varii motive/ bineînteles că
cele mai multe injuste tragice./ Eterna zi de doliu/ pentru Odiseele si
Iliadele nescrise din cauza decimării antichităţilor/ sau pur şi simplu –
poeţilor care neavând vocaţie de mahăr sau caporal/ n-au subordonat decat
propoziţii – fapt ce/ nu prea intereseaza lumea trăitoare în legea lupului/
bolborosind ca şi inconştienta / pseudopsalmul despre paradisul în care/ leul
se va culca alături de miel (acesta cica/ rămânând întreg…)”. Ilustrând maxima
celebră – „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi” – el se resemnează la gândul
valorilor ratate şi persiflează utopiile şi „debordologiile” promovate de
nechemaţii care dau la iveală mitologii, în care absurdul trece „peste
marginile plauzibilului”, ca la final să se autoironizeze: „să spun şi eu un
început de basm pentru-adormit discipolii…”. (Aşa amuţit-a Zarathustra).
Schiţele
de autoportret sunt remarcabile uneori prin desentimentalizare: „…m-am născut
pe/ 05. 01. 1949… – în autobiografii/ precum în logica obligatoriu formală/ a
poeziei/ şi cifrele sunt/ jocuri de cuvinte…”. (Curriculum poematis); „…şi farmacistul mi-a spus:/
«timpul le vindecă pe toate»/ întorcându-mi mănunchiul de reţete… ”. (Pe toate); „Venim în această lume / ca să murim;/
plecăm din această lume/ ca să murim.// Viaţa – pauză / între ce/ şi
ce? ”. (Pauză). În încheiere reproducem o sentinţă Pe marginea poemului,
în realitate, o autoconsolare crudă, implacabilă, lucidă:
„poetul
sapă
adâncul
propriului
poem
pe marginea căruia
bineînţeles
va fi
m i t r a l i a t”.
Poetul
iluziilor necesare exprimă şi explică, din perspectiva şi cu mijloacele sale
specifice, o lume în permanentă schimbare, precum constant schimbătoare e şi
receptarea ei, el priveşte ironic auzind „materia mâncând”, veghează ovoidal
scriitura cu „ochiul minţii” şi cu „ochiul inimii”, jinduind poezia ca o
„sărbătoare a intelectului”. Foarte fecund, Leo Butnaru scrie şi rescrie texte
cu alte texte, lirosofează fără complexe; iar în gâlceava lui cu spiritul şi
materia, cu timpul şi destinul, actualizează Antichitatea, permanentizând şi
nuanţând imaginea lumii ca un palimpsest, dar a unei lumi artificiale,
robotizate, în eternă mişcare pe margini abisale.
Metaliteratura
Nr.
3, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu