A REIZBUCNIT RĂZBOIUL ARMEANO-AZER...

      În luna octombrie a anului 2011, am călătorit în Armenia, ţinând un jurnal, în care, bineînţeles, nu puteau să nu apară, implicit sau pe faţă, referiri la tensionatele relaţii dintre Armenia şi Azerbaidjanul. În acelaşi an, în mare parte, respectivul jurnal a apărut în volumul "Literary Ark", editat la Erevan. Textul e paralel, în româneşte şi armeneşte. Pentru a-l traduce, colegii armeni au găsit o doamnă care s-a născut şi a trăit în România mai mulţi ani, apoi s-a căsătorit în Carabahul de Munte. Azi, când a reizbucnit feroce războiul armeano-azer, găsesc de cuviinţă să reproduc două fragmente din jurnalul scris în octombrie 2011. Le reproduc ca pe o dorinţă de pace şi bună înţelegere între popoarele care, necruţător, îşi jertfesc feciorii, îşi distrug localităţile.

*           *            *

…După formarea, în 1918, a Republicii Democrate Armene (atunci apăruse şi Republica Democrată Moldovenească, în prima sa etapă de separate de Imperiul Rus), aceasta se mai numea şi Republica Ararat, însă în urma unui tratat negociat la Moscova, Kars şi Erevan (1920-1921-1922) Muntele Sfânt trece în posesie otomană.

Nu e complicat să deduci că semnarea de către armeni, la Erevan, a pactului de delimitare a hotarelor cu Turcia a fost impusă de împrejurările din acel început de secol XX, dar şi de stările/ raporturile ostile de secole pe care le-au acutizat, cu brutalitate, otomanii. (Genocidul din 1915…) Însă a mai existat ceva: consilierea Rusiei, chipurile întru conciliere. Ea a sfătuit guvernul Armeniei, ba se poate presupune că i-a cerut acestuia să cadă de acord cu condiţiile puse pe hartă. Pentru că Rusia avea interesele sale, înglobând Armenia, indiferent dacă aceasta e sau nu mai e cu Araratul în componenţă. Într-o anumită măsură, Moscova trata cu Istambulul peste acoperişurile Erevanului. Astfel, cu inima frântă, cu mâna tremurătoare guvernul armean şi-a pus semnătura pe un tratat pe care avea să-l regrete, însă, atunci, neavând o altă soluţie. Iar soluţiile de astăzi Armenia este nevoită a le căuta de asemenea împreună cu Rusia care, se ştie, în politică niciodată nu joacă onest, urmărindu-şi înainte de toate propriile interese şi nicidecum pe cele ale aliaţilor. Astăzi, Piaţa Roşie a mizat pe cazul Carabahul de Munte, pe complicaţiile pe care le are Armenia cu Azerbaidjanul după războiul din 1993. E clar de partea cui sunt simpatiile altor doi vecini ai Armeniei – Turcia şi Iranul…  

Iar umbra falnicului Ararat se extinde peste tratate nedrepte, rămânând de-a pururi cel mai fremătător, jinduit simbol pentru armeni. Se regăseşte şi în stema Republici Armenia, care a renunţat la heraldica sovietică. Imaginea Araratului a fost completată cu Arca lui Noe. Una din legendele moderne, cel puţin mai tânără de 100 de ani, spune că, la protestele otomanilor că Araratul e reprezentat în herbul armean, fără a fi în Armenia, răspunsul veni pe potrivă: Păi şi semiluna apare pe drapelul turc, fără să fie parte componentă a Turciei… 

*        *        *

Prezenţa trupelor ruseşti în Armenia a fost prelungită până în anul 2044, crezându-se că vreo altă forţă externă nu poate impune rezolvarea problemei Carabahului de Munte în condiţii nefavorabile Erevanului. În dedesubtul alianţei „provizorii” stau şi presupunerile experţilor conform cărora rezervele de petrol ale Azerbaidjanului s-ar epuiza în decursul a 25-30 de ani, ceea ce, sub aspect economic, reduce considerabil şansele azerilor de a rezolva neînţelegerea pe cale armată. Sigur, relaţiile „îngheţate” armeano-azere le acutizează pe cele dintre SUA şi Rusia ce ţin să aibă influenţă în această regiune, unde pe un versant se află Turcia şi Occidentul, inclusiv SUA, pe celălalt – Rusia şi Iranul. Şi dacă Azerbaidjanul conta că Erevanul, nefăcând faţă goanei înarmărilor, va ceda, realitate e că, susţinută de ruşi, Armenia pur şi simplu nu se angajează într-o goană atât de costisitoare, chiar ruinătoare pentru o ţară cu un buget modest.

Astfel că Armenia nu găseşte de cuviinţă să se arate ostilă ruşilor şi nici că ar avea motive să o facă. Iar faptul că şcolile ruseşti din Erevan au dispărut aproape în totalitate, de mai supravieţuiesc doar una sau, poate, două, nu se întâmplă dintr-o pornire antirusească. Nu. Pur şi simplu, în Armenia aproape că nu mai sunt ruşi şi nici nu prea au ce face într-un mediu cu o limbă omniprezentă şi statornică, cea armeană. În epoca post-sovietică, în Erevan, pretutindeni, limba „rusă” e deja cea… engleză! Nu se mai văd dublete în slavonă, ci doar în britanică/ americană… Prin intermediul limbii engleze Armenia se înţelege cu lumea, chiar cu o parte din reprezentanţi diasporei sale (în special a tinerilor) numeroase care, în ţări de peste mări şi ţări, nu au avut cum să crească şi să înveţe într-un mediu lingvistic naţional, ci doar în unul internaţional, ce presupune obligatoriu engleza.  

NIKOLAI VASILIEVICI GOGOL - 207

S-au împlinit 207 ani de la naşterea lui Nikolai Vasilievici Gogol, unul din marii scriitori care mi-au sugerat, dar mi-au şi onorat anumite metafore, aplicându-şi pe ele efigia. Adică, mi s-a întâmplat să-i dedic lui Gogol (Ce suflet viu!) mai multe poeme, unele dintre care le inserez aici. 

EXISTĂ

Încă nu am aflat ce legătură ar fi între Golgota

şi Google

dar

singur că există

şi nu doar una singură (cea cu

Gogol)…

8.IX.2013

ÎN FAŢA FOCULUI

Căzând în genunchi

dementul se ruga la focu-n vâlvătaie

să-i reîntoarcă omenirii

volumul doi din sufletele moarte

al(e) lui Gogol.

Sunt sufletele noastre!

Sunt sufletele noastre!

Ni se cuvin de drept!

Dă-ni-le!

Redă-ni-le! –

                       striga dementul

ce părea deloc departe de adevăr.

24.V.2014

SEARĂ LÂNGĂ DIKANKA

Seară de mai în Ucraina. Oarece vag din Gogol.

Dar deja foarte puţin.

Cu lucitoare coifuri de vikingi încornorate

bondari pre-reactivi care

nu au şansa de a depăşi viteza sunetului.

Zboară din direcţia Cernobîl.

Posibil să fie radioactivi.

25.V.2014

FRIG

Periodic

în proză se face frig

şi romancierii se retrag la cald

în mantaua lui Gogol.

12.VI.2014

REGULAMENT PENTRU PRELUNGIREA AGONIEI

Leo BUTNARU

                                                    Poeme din 2015

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât

îi iartă până şi pe cei care îi rostesc

sau îi scriu numele cu greşeli.

                                              În genere

Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta

cu scrisul – la o adică

Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare

care

serile

corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună

să zicem

despre poeţi sau prozatori:

– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!

La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc

la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau

unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat

iar unul

(probabil mai marele înlăcrimaţilor)

spuse tânguios:

„Platon ne-a alungat din cetate…”

„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.

„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt

când mă întorceam de unde fusesem plecat

la respectiva poartă închisă

văd parcă acelaşi

sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă

aflai că de data aceasta erau filosofii…

Paradox la Geneză

1

Dumnezeu a creat omul foarte fragil

astfel acordându-i mare avans de încredere.

2

Dumnezeu a creat omul atât de neputincios

pentru că a crezut în puterile lui…

Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:

odată şi odată

se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil

tulpina îi va fi tăiată segmente

în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură

sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe

trunchiul proaspăt retezat

să urce vrun mititel – o furnică

sau o vaca-domnului întâmplătoare

care

în câteva clipe

alergând mărunt-mărunt

să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu

de-or trece anii….

AŞTEPTÂNDU-L PE MANDELŞTAM (Avanpremieră)

                             Editura „ALFA”, Iaşi

 

Traducere, prefaţă,

                tabel cronologic şi note de           

                        Leo BUTNARU

*     *      *

Şuviţă de miere aurie pe sticlă se prelingea

Indolent şi îndelung, încât gazda reuşi să spună:

– În trista Tauridă, unde soarta ne-a adus, ne-adună,

Nu ne plictisim, – pe urmă peste umăr privi undeva.

Oriunde slujbele lui Bahus, de parcă singuri pe pământ

Sunt paznicul şi câinele – oricât mergi, pe nimeni nu mai vezi.

Ca butoaiele, se cotilesc zi după zi, pe pante verzi.

Departe-n coliba vocii – nu-nţelegi, nu răspunzi un cuvânt.

După ce-am băut ceaiul, ieşirăm în grădina ruginie,

Ca pleoapele pe ochi sunt lăsate-ntunecate perdele.

Pe lângă albe colonade-am mers să vedem viţele grele,

Unde-n sticlă de văzduh e scăldată montana insomnie.

Eu am spus: via vieţuieşte ca o veche bătălie,

Unde călăreţi bucălaţi se bat în formaţii buclate;

În pietroasa Tauridă ştiinţele Eladei – toate

În aceste rânduri generoase de viţă ruginie.

În odaia albă, ca vârtelniţa, se-aude liniştea,

Miroase-a oţet, a vopsea, a stropi de vin din hrubă adus.

Ţii minte, la greci: soţia dragă multor inşi din est şi-apus

Nu Elena – o alta, – ce mult tot ţesea şi tot destrăma?

Lână de aur, pe unde ai fi? Lână – de aur ecuaţii...

Cale îndelungată vuiră grele talazuri înspumate,

Şi, părăsind corabie, vele trudite pe mările toate,

Odiseu reveni în Ithaca doldora de vremuri şi spaţii.

1917

DIN CARTE NOUĂ (Ed. 24:Ore, Iaşi, 2016)

Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies

din metropola sufletului meu

în provinciile din jurul său – Bucureşti

Moscova

Paris

Chişinău…

Libertatea interioară

Libertatea interioară… imensă…

Probabil

ea se absoarbe din exterior

unde

din păcate

pare să rămână tot mai puţină libertate…

Spre atelier

Pe lângă plopii fără soţi

pe aceeaşi ulicioară

Hyperion îşi ducea computerul la reparat.

De după gard

verişoară-sa de-a treilea Cătălina l-a întrebat:

„Ai auzit de Eminescu?”

„De cine?”

„De tat-o”.

„Nu”, a răspuns Cătălin,

continuându-şi calea atât de lungă

până la atelierul din

satul vecin.

Târâş

O fi chiar cum spune pediatria – că

mersul în patru labe

ajută copilul să-şi întărească musculatura

şi este primul mod de a se descurca pe cont propriu.

…Nu ar mai fi de adăugat decât că

descurcându-se deja pe cont propriu

în orice direcţie s-ar târî

copilul se târăşte spre viitor.

Posibila amânare

În ziua judecăţii de apoi

când pe cealaltă lume vor suna miliardele de deşteptătoare

unii dintre muritorii puşi pe lista candidaţilor la înviere

vor încerca să-şi amâne trezirea

crezând că trebuie să meargă la muncă…

EXERCIŢII DE POSTERITATE

Leo BUTNARU

POSTERITATEA ŞI DREPTATEA 

LA TOATE TIMPURILE…

– Posteritatea ocupă un loc important în proiectele dumneavoastră? Scrieţi ceea ce scrieţi şi cu gândul la urma pe care o lăsaţi pentru viitorime?

– Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp, la o distanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu se poate, totuşi, prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi; oarecât altfel decât trăirile contemporanilor noştri. E greu de presupus în ce măsură vor concorda cu poezia de ieri, de azi sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar şi… dotările hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va mai fi unul de molcum entuziasm trans-epocal versul lui Stănescu „dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor”. Ba putem presupune că chiar noţiunea de „entuziasm” va fi un arhaism de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să zicem, şi în timpurile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în cunoaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are nimic cu ceea ce acum câteva decenii se înţelegea prin vibrantul suflu al entuziasmului, „avântului, însufleţirii, fervenţei, înflăcărării, patosului, înaripării” etc. Deja, în progresul uman e mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă aduceţi aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.

– Ce aţi dori să nu lipsească nicidecum din fişa dumneavoastră inclusă într-un, să zicem, Dicţionar universal? (o carte, un gând, o obsesie, o izbândă etc.)

    – Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba cu un adevărat de un „Dicţionar universal”, care se va referi la arta întregului „sat global” (McLuhan), nu aş avea şi alte pretenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris pur şi simplu: Leo Butnaru, scriitor român.

– Descrieţi-vă (ca scriitor şi ca om) prin cinci substantive; apoi prin cinci adjective.

– Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a vorbi eu însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portretizat, văzându-mă „de la o parte”, astfel că propun ca respectivele substantive şi adjective să fie identificate în trei excerpte, pe care le reproduc aici.

„Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat (Fănuş Neagu).

„Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul… Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul” (Adi Cusin).

„Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică” (Arcadie Suceveanu).

– S-a întâmplat să se scrie într-o cronică la cărţile dumneavoastră o frază/o sintagmă pe care o asumaţi fără rest?

– Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din stânga Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa. Se va înţelege de ce chiar din cele trei fraze.

 „(Hypatiei) Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” (Cezar Ivănescu, Bucureşti). 

„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova” (Kiril Kovalgi, Moscova);

„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară» a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător, Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea «reală», un remarcabil creator de valori artistice contemporane” (Arcadie Suceveanu, Chişinău).

– Care e lucrul cel mai neconform cu realitatea (în opinia dumneavoastră, fireşte) care s-a scris despre dumneavoastră?

            – Că aş fi făcut parte din aşa-zisa „generaţie a ochiului al treilea” (N. Dabija, L. Lari…). Însă, peste ani, exegeţii au revenit, definindu-mă drept inter-generaţionist, una din explicaţii reieşind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii. Se pare că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist”.

– Există un scriitor al cărui urmaş vă consideraţi, măcar în parte? Dar vreun scriitor tânăr pe care credeţi că l-aţi putea socoti, la o adică, urmaşul vostru?

            – Am citit, ba chiar am studiat creaţia multor mari poeţi ai lumii de pe întregul mapamond. Le sunt recunoscător tuturor, în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una), care a supravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia personalizării propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi stilului meu de poet, de beletrist.

            În ce priveşte mai tinerii confraţi… Ani de zile, cam din 1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi revistelor la care am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de posibilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresate celor care râvneau să ajungă scriitori. Pe cei care consideram că merită, i-am publicat, ulterior unii chiar ajungând poeţi. Apoi, aproape două decenii, la biblioteca „Transilvania” din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic „Perpetuum”, prin care au trecu mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Urmaşi însă nu-mi pot fi din simplul considerent că un poet se maturizează doar atunci, când îşi confirmă personalitate, individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.

PROTESTATARUL ŞI ORGA

SUNT ÎN AŞTEPTAREA UNEI NOI CĂRŢI DE POEME - ED. 24 ORE, IAŞI..
Reproduc un poem din ea. (De fapt două: şi cel de pe coperta 4.)

SE CAUTĂ UN GENIU

 

În baza experienţei noastre istorice

deja nu încape îndoială că

dimineaţă de dimineaţă

cineva se trezeşte cu gândul

să aibă motiv să-l numească pe un concetăţean

ruşinea poporului român. Aşa

la scară mare: ruşinea poporului român.

Pentru a avea efect respectiva invectivă

bineînţeles că cel ce va fi numit ruşinea poporului român

trebuie să fie un personaj cunoscut

ba chiar foarte cunoscut –

în caz contrar ce rost

ce efect are

să-l numeşti pe un oarecare

ruşinea poporului român?

Ah, de s-ar găsi ad hoc vreun geniu

care să fie numit chiar aşa: ruşinea poporului român!

Efectul e garantat sută la sută

cel puţin

până la următorul val de democratizare.

7.XII.2015