SIMPLU: AZI E ZIUA DE NAŞTERE A LUI LEV TOLSTOI

TRANSCRIU PASAJE DIN ESEURILE DESPRE SCRIITORII LUMII, INCLUSIV RUŞI, ÎN CARE MĂ REFER ŞI LA LEV TOLSTOI. 
ESEURI DIN VOLUMUL „ŞLEFUITORUL DE LENTILE”, 
APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI, LA EDITURA ICR.

 *

Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. «Neacurateţea» unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu «de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă». Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: «Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapidi­ta­te fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...» Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi «un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit».

*

Când se stinge (la Marsilia, în 1891) Rimbaud, Lev Tolstoi scria Învierea şi Cadavrul viu. S-ar întrezări aici vreo anumită legătură? Da, una asociativă. La vârsta de 19 ani, când genialul poet francez abandona definitiv literele, viitorul genial prozator, alias contele de Iasnaia Poleana, îşi planificase ca, în următorii doi ani, să înveţe şase limbi, să studieze dreptul, să se iniţieze în medicina practică, să facă istorie, geografie, statistică, matematică, pictură, să scrie o disertaţie, să se iniţieze temeinic în ştiinţele agricole (era moşier, nu?). Ce mai! Un atare program nu ţine decât de inocenta megalomanie a naivei juneţi, fiind insuflat de entuziasm ori, cum spunea Rimbaud, de o «Nebunească ambiţie!» şi de necunoaşterea capacităţilor reale de care dispune nu că un om de rând, ci chiar un geniu. O viaţă întreagă abia de-ar ajunge pentru realizarea unui atare proiect, pe când doi ani, iubite Lev Nikolaevici...

*

Până a se îndreptăţi, la 70 de ani, drept un bătrân oarecare ce se ocupă şi el de «fleacuri», scriind romane, Lev Tolstoi, în tinereţe, îi mărturisi lui Botkin că făcuse foarte bine că nu l-a ascultat pe Tur­ghe­niev, care îl sfătuia să se dedice... literaturii. Renumitul medic găsi de cuviinţă să-l pună la curent şi pe Turgheniev cu destăinuirea lui Tolstoi, care curând se pomeni supus următoarelor admonestări venite din partea cunoscutului deja prozator: «Scrieţi că sunteţi foarte mulţumit că nu aţi ascultat de sfatul meu şi nu v-aţi dedicat în special literaturii... Numai că eu, biet om plin de păcate, îmi tot frământ mintea întrebân­du-mă cine sunteţi, dacă nu un literat: ofiţer? moşier? filosof? fondator al unei noi doctrine religioase? funcţionar? Vă rog mult să mă scoateţi din încurcătură, precizând care din presupunerile mele e cea adevărată». Tolstoi i-ar fi putut replica distinsului confident că, vezi mata, Ivan Sergheevici, noi te considerăm pe drept cuvânt cel mai profesionist scriitor rus, îţi cunoaştem, din auzite, schimburile de idei pe care le ai cu domnul Flaubert, când vă întâlniţi în cenaclurile pariziene, idei referitoare nemijlocit la măiestria literaţilor, însă, iertaţi-mi constatarea, chiar dumneata ai scris o nuvelă, intitulată Ajunge, în care dai în vileag absurditatea de a continua munca scrisului. Greu de presupus ce-ar fi răspuns Turgheniev...

*

Lev Tolstoi îl sfătuia pe debutantul Leonid Andreev că, dacă scriitorul şi-a pus în gând să scrie o carte, pe care însă ar putea să n-o scrie, trebuie să renunţe la ea. Dar dacă nu renunţă totuşi, şi o scrie? Uşoara retuşare a răspunsului ar consta în faptul că, până la urmă, actul de conştiinţă al autorilor nu ţine atât de elaborarea unui manuscris, cât de decizia de a-l edita sau nu. Deoarece nu doar prin afirmări, ci şi prin renunţări vocaţia artistică ajunge profesia şi valoarea unei anumite persoane.

*

contelui Lev Tolstoi nu i-a prea mers, viaţa familială fiindu-i una coşmarescă, o mare parte a răului trăgându-i-se anume din căsnicie. Doamna cu care se legase în faţa altarului iubea luxul, pe care el, boierul-mojic, îl detesta. Dânsa râvnea glorie, omagii, poziţie socială, pe care genial de simplul Lev Nikolaevici nu punea preţ deosebit. Soţia jinduia aur şi viaţă furtunoasă, iar soţul credea că bogăţia e un mare păcat, uneori editându-şi cărţile fără a pretinde onorariu. Din acest motiv, consoarta îi făcea zile (şi nopţi) fripte, iar atunci când scriitorul încerca să curme războiul din familie, pentru a instaura pacea, Sofia Andreevna, atacată de crize de nervi, se zvârcolea pe duşumele, ducând la buze un clondiraş de opiu, jurând că, de nu se otrăveşte, numaidecât se va arunca în fântână. Din acest unghi de apreciere, şi soţia, şi fiica lui Liviu Rebreanu s-au arătat a fi nişte doamne infernale, aidoma unor «văduve negre», pretinzând de la muncitorul cu pana bani, bani, bani! Acestea reprezintă cazuri tipice, doveditoare că, în destinul celor mai mulţi scriitori importanţi, femeile au fost nişte Circe ale hazardului, precum le nume cineva, mai totdeauna – scru­muitoare de iluzii întru pace şi bunăînţelegere familială.

Cam în aceeaşi perioadă, un coleg de geniu al contelui Tolstoi îşi scria Însemnările din subterană, de la o zi la alta aşteptând iminentul deces al soţiei, pe care n-o mai putea salva nimeni şi nimic. Pe patul de moarte agoniza Maria Dmitrievna Dostoievskaia, timp în care soţul muncea, scria fără preget, ca să câştige ceva bani necesari pentru funeralii şi pentru a putea el însuşi să supravieţuiască.

*

În decembrie 1874, Fiodor Mihailovici îi scria soţiei: «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la «Russki vestnik», 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fară probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă îmi duc existenţa din muncă». (Această ultimă constatare consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: «A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire». Numai că francezul mai identifica şi alte aspecte ale neşansei unui scriitor, bazân­du-se pe propriul exemplu: după ce tatăl său fusese ruinat de revoluţie, rămânând lefter, Alfred de Vigny avea să spună peste ani: «Eram independent în tot ce gândeam, eram fără avere şi poet, trei însuşiri în defavoarea mea».)

*

…citiţi cu atenţie memoriile soţiei lui Tolstoi. Cât de puţin a interesat-o asceza muncii de titan... Pe Sofia Andreevna o preocupa în special sofisticata farmaceutică a grijilor mărunte, «înnobilate» de egoism şi gelozie. Având suficientă bogăţie, dânsa îl tot cicăleşte pe nefericitul Lev Nikolaevici pentru decizia acestuia de a nu încasa onorarii sau de a le folosi în scopuri filantropice. După ce cunoscuse memoriile Annei Grigorievna despre soţul ei, pre nume Fiodor Mihailovici Dostoievski, cineva constatase că respectivele evocări referitoare la un geniu au mai curând aspect de socoteală de băcan.

*

Când sculptorul Ghinţburg începuse probele pentru portretul lui Lev Tolstoi, rugându-şi modelul să ia o poză meditativă, cel ce semnase Anna Karenina răspuse că nu are rost să se chinuie în căutarea pozei respective, dat fiind că întreaga sa viaţă nici nu a avut o alta...

*

UN ESEU DE RĂZVAN VONCU

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.

Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este de mult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei de avangardă ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).

Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.

Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.

Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.

Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-și asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.

Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.

Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.

Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.

În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrînd-nevrînd, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.

Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

P. S. Sper că vreun coleg de la Chișinău, prea atent la modestele mele considerații pe tema literaturii române din Basarabia, nu o să-mi reproșeze faptul că, în articolul de față, nu am citat versuri din foarte bogata operă a lui Leo Butnaru. Pe lângă faptul că am făcut-o și o voi mai face, cu alte ocazii, acest articol nu este o cronică și nu conține nici un sens ascuns, ci doar o încercare de lectură critică a unei opere de primă mărim

UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI

Aleksei Krucionîh   

  (1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

 

MOARTEA ARTISTULUI

deprinzându-mă cu-orice necuviinţe

eu însumi le căutam ziua cu lumânarea

dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe

neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă

zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:

lumea nu pare-a trezi  poftă de vomă –

                             şi căzui cu botu-n canalul de scurgere

                             

                              (1913)

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem ca şi cum am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumili groteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurânde acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi noi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile mahărei despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinele nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsulele afinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de vânătorese vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu naibă! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar risipitu-s-au relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-i strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigit

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-i destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

 (1913)

ÎN VECINĂTATEA AVANGARDIŞTILOR

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;

Mă voi lipi de tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ţi-l încingem;

La şorţul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la şorţul tău!

II

Ţie – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,

Cum aş mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Şi cu acest braţ încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…

Te-aş înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aş înconjura cu dragostea şi fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei şlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleştele disperării

Îmi striveşte tâmplele.

Nu văd dimineaţa înflăcăratelor sultănele

Şi nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Vieţile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos,

Şi, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat şi fălcos.

Să uităm suliţele de piatră

Şi fumul focurilor de rugă ce înălţaţi.

Noaptea, în peşteri, încântate gemete de muieri

Şi plânsetul copiilor speriaţi.

Acum holbaţi orbitele coşmareşti,

Căscând gurile ştirbe, jimbate,

Însă nopţile, ştiu, voi visaţi

Bucăţi de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineaţa avară, în pirostii, din munţi

Adună opalul mort, împrăştiat.

(1921)