CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI
I
Fruntea ta –
lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat,
precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.
Te voi strânge ca
un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;
Mă voi lipi de
tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;
Cu acest brâu lat
dimpreună pieptul să ţi-l încingem;
La şorţul tău să
fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –
Fă-mă breloc
zângănitor la şorţul tău!
II
Ţie – celei cu
frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,
Cum aş mai zbura
întru-ntâmpinarea ta
Şi cu acest braţ
încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…
Te-aş înconjura
cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu
clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aş înconjura
cu dragostea şi fericirea.
(1921)
NEOLITIC
(epoca pietrei şlefuite)
Les Hommes
de cette èpoque sont des dolichocèpales…
Ch.
Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.
Din nou cleştele
disperării
Îmi striveşte
tâmplele.
Nu văd dimineaţa
înflăcăratelor sultănele
Şi nicidecum nu
mă-mbată primăvăratice iele.
Prisma are atâta
nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel
zăvorul ruginit.
Vieţile în
neolitic sunt triste
În triunghiul
nasului turtit.
O, adânc
întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul
vostru strigăt gelos,
Şi, înclinându-mă,
sărut în negre ovale
Un chip lat şi
fălcos.
Să uităm suliţele
de piatră
Şi fumul
focurilor de rugă ce înălţaţi.
Noaptea, în
peşteri, încântate gemete de muieri
Şi plânsetul
copiilor speriaţi.
Acum holbaţi
orbitele coşmareşti,
Căscând gurile
ştirbe, jimbate,
Însă nopţile,
ştiu, voi visaţi
Bucăţi de nefrit,
însângerate.
O, adânc
întristate dolicocefale!
Eu vă sunt
ultimul semănat.
Dimineaţa avară,
în pirostii, din munţi
Adună opalul
mort, împrăştiat.
(1921)
* *
*
Când se revarsă zorii
şi zarea
precum prima
iubire
inundă cu
solemnul potop de lumină
apusul
neliniştit;
când vrăbiile
trezite din somn
presimţind
dezgheţul de februarie
se sfătuiesc între
ele despre una, alta, –
(posibil, despre
cuiburi şi ouăle pe care le vor depune-n ele);
Când, asemănătoare
vulpilor urmărite,
rotocoalele de
fum roşcat ale hornurilor înalbăstrite
se dispersează în
cer
lăsând
umbre-nguste peste acoperişuri înflăcărate;
când mânjii
noateni
mânaţi la adăpat
nechează
cabrându-se
sforăitor
arcuindu-şi cu
mândreţe gâturile
şi ridicându-şi
cozile tuşinate, –
când
se-nstăpâneşte dimineaţa
mie îmi vine să
plâng şi să-i mulţumesc cuiva
(oare nu acestor
munţi, smeriţi străjeri ai eternităţii,
sau
păienjenişului din ungherele bibliotecii mele?)
pentru că eu sunt
viu
pentru că
primăvara aceasta e timpurie,
pentru că fânul
ne va ajunge până la ierburile din mai,
pentru că
albinele au iernat în bună stare,
pentru că, iată,
curând e martie şi trebuie să ne pregătim
de scoaterea
stupilor, aranjarea prisăcii.
(1922)
* *
*
Pe harta veche, preocupat,
Îmi trec degetul
arătător.
Chiar în acest
martie îmbietor
Tu nu vei pleca
de acasă?
Să uiţi totul,
legăturile cu străinii,
Să semnezi şi să
te strămuţi la nord.
Tu vei sta sus,
pe punte,
Înfruntând vântul
tăios.
Iar acolo, la Anadîr ,
Vei fi considerat
amerikan man –
Dragoman pentru
Siberia,
Cercetătorul
muierilor ciucci.
Iar dincolo –
Canada, metropole,
Cultură, ladies şi capstan.
Iar tu în chipiul
tras pe ochi
Arăţi a bogătan
palid la faţă.
Ajunge! Beatrice
şi suratele ei – peste bord!
Zife as Love is sweet.
Mocasini,
caţaveica de blană, breeching,
Şi cartea despre
ciucci a lui Nordqvist.
(1922)
* *
*
Pe cenuşiul cer
al sticlei
Lăstunu-n zbor
ţipă pătrunzător
Ne-nduplecat şi lugubru
Tânjirea-ncordează
arcul.
Cuprins de
spaimă, înţepenind,
Eu aştept paşii
tăi.
Însă opaiţul e
stins
Şi iţe
de-ntuneric se ţes tot mai des.
(1922)
* *
*
„Succes absolut.
– Amerikan Kinema!
Inegalabilul
Charli Chaplin!”
Iar astăzi cerul
e senin,
Pe trotuare e
cald de la pereţii caselor.
Pe zi ce trece e
tot mai primăvăratec
Soarele şi
gânguritul copiilor.
Înduioşător susur
de vioară
Argintiul picurat
din streşini.
Ce bine e! Pe
asfalt tot mai vesel
Îmi bat şi-mi
număr paşii.
Cerşetorul… Îmi
permiteţi
Să vă fiu de ghid?
Iar seara la Kinema
Sau la japonezi
în cafenea –
La tine,
gălbioara mea zână,
Ce miroşi a
portocale.
Ce minunat e
acest februarie!
Însă unora le e
totuna –
Vreo slută cu
faţa palidă
Sau gheişă-n
galben chimono?
(1922)
ÎN CEAINĂRIE
I
– „În grădina mea
înfloresc azaleele
Şi colindă
flamingo sinilii”…
– Mie seara-mi
pare prea scurtă…
Ce mai lucesc în
noapte ochii tăi!
Nu trebuie să
cânţi răscolitor din koto1,
Eu voi săruta
aceste degeţele
Şi netede
picioare, şi acest coc –
Încordat şi
nesupus lujer de tuia.
Nu aprinde
flacăra-n felinare şi
Cu mâna-ţi
fierbinte nu da la o parte paravanul…
Ce bine e!
Bâzâie gâzele
prinse în plasă.
II
Pe rogojină,
pentru mine micuţa maiko2
Dansează radioasă
şi desculţă
În revărsările argintii
de shamisen3.
Iat-o că ridică,
largi şi prelungi,
Înfloratele
mâneci de mătase,
Până la călcâiele
roze desfăcând evantaiul amplu…
Şi tot mai iute,
ca o petală de vişin,
Luată de
învârtejirile de-aprilie,
Maiko se-nvârte
pe galbena rogojină de orez.
III
Dinspre golf a
prins să adie briza crăpatului de zori.
Prin indolenta
ceaţă sinilie
Albesc pânzele
bărcilor de pază.
La balcoane s-au
stins micile felinare,
Ruptă e struna
shamisenului.
Iar micuţa maiko
cu mânuţele-i subţiri,
Acoperită cu
veşmântu-i sfâşiat,
Ca un fluturaş
dormind pe-o crizantemă –
Stă nemişcată pe
saltea.
(1922)
________________
1. Koto –
instrument nipon cu coarde, asemănător cu harpa.
2. Maiko –
ad litteram „fată dansatoare” ; numele dat ucenicelor gheişe din
Kyoto şi Osaka. La Tokio se
numesc hangyoku („jumătate de piatră preţioasă”) sau oshaku.
3. Shamisen
– instrument popular japonez, având ataşată cutiei de rezonanţă o tijă lungă şi
subţire pe care sunt întinse cele trei corzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu