Aleksei Krucionîh
(1886 – 1869)
În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un
monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce
trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins
între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea
însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm
revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a
acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:
Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –
fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri
învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia
Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În
foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în
aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca
pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar
otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea
incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se
consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental),
în originalul albiei sale ruseşti numit zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.
Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh
participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru
păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani, mica şi ne-tandra sa fiară de cuvinte avea să se dovedească
incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David
Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin
dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl
futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se
stabileşte la Moscova ,
unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta,
„Cununa”, la Herson ,
de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte
publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre
protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/
păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului
se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt
Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt,
„Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus,
în cadrul căreia este lansat celebrul
manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh
serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi
uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii
arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii
esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate
şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai
recentele odinioare. Precum scria V.
Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist,
poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu
anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al
libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a
elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.
MOARTEA
ARTISTULUI
deprinzându-mă cu-orice necuviinţe
eu însumi le căutam ziua cu lumânarea
dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe
neuitându-le însă – n-am alinare!
şi ţintind cu privirea necorporala fantomă
zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:
lumea nu pare-a trezi poftă de vomă
–
şi căzui cu botu-n
canalul de scurgere
(1913)
DIN SAHARA ÎN AMERICA
Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem ca şi cum am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili
groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurânde acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi noi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile mahărei despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinele nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele
afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de vânătorese vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu naibă! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar risipitu-s-au relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-i strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigit
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte –
mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-i destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...
(1913)
* * *
adună bogăţii aleargă-ţi tatăl
printre căruţaşi părăsindu-l
lacăt cât mai greu la uşă poartă
las’ cu văzul smolitei cavalerii
dânsul să gonească după tine
bombănească el vrăji descântece
fără rost să tot lovească-n uşă
las’ să ridice-acest popor
nu crede suferinţelor sale
las’ să plângă – copiilor spre-nvăţătură
(1914)
PICTORIŢEI
OLGA ROZANOVA
Luai o seringă de lungimea a trei străzi
când se înfige nu pricinuieşte durere
omorând pe nesimţite
omenirea suferea de adâncă pierdere de memorie
însă cândva acest ac de sticlă unise Benoresul* şi
Ierusalimul pe el umblând catâri şi oameni
însă cea pe care o luasem cu noi la drum
pierdu calităţile sale păstrându-şi doar răutatea
spasmodicii proprietari deja nu mai sperau s-o utilizeze
aruncând-o printre străzi fără a-şi face griji
şi stricăciunea era mare şi oamenii slăbănogi
îşi schimbară direcţia şi
trecând pe lângă portaluri nu se opreau luând-o
de-a dreptul în lungul depărtării şi spinărilor netede
ce păreau toate solemne şi într-adevăr firmele şi
spinările erau un dimpreună unul o sărbătoare oarecare
trecea peste spate umeri netezind
atunci s-a şi ridicat Uliana şi a prins
a cerşi de la străzi trecătoare roţi
ca să nu meargă drept amintind că seringa
răneşte în orice câmp casă
eu am trasat căile luminoase ale străzilor ştiind că neîndoiala de nimic
nu s-a posomorât ca la începutul
zilei ce se repezi îndărăt
însă între timp spinările reîntoarse şi picioarele fracturate
nu mă recunoscură dat fiind că ochii mei
zburaseră aiurea şi mă numeau Uliana
cu toate că probabil mă luau drept Ivanov
căci era o mare-nvălmăşeală
cineva nimerea sub perdelele ude ce acopereau geamurile
altcineva se pierdea pe urmele alergătorilor
mai apoi abătându-se în casă străină
unde era ca şi cum un animal cunoscut
cu patru picioare
burtă
penele nuferilor conturau în adâncul galben al albiei
semnificaţia ce le amintea tuturor celor de ieri
şi de devremele-mai-înainte despre care uitaserăm
şi iată că moscoviţii aduseră seringa
iar râul se topi şi urma lui era
alb-siniliul stepei pustiului şi ceva mai jos
pieirea fluierului...
şi totul strivi sub roţi trenul ce trecu
şi lacul alb zburător
se căţără în podul căsoaiei
şi geme că nu i se dă vin
lelea peţitoare îşi lasă coada între vine
şi ameninţă cu o stinghie...
(1917?)
_______
*Benares – oraş în nordul
Indiei.
* * *
Încăpăţânat şi fraged ca ceapa verde
din gâtlejul dat sub ferestrău
vă voi construi o FABRICĂ DE MOŞIT!
La nuntă cocotelor cu PIELEA IUTE
le voi oferi solemn herbul meu de pivniţă
după care mă voi aşeza
şi cu periuţa de dinţi
voi roti atent maxilarele!
(1919)
* * *
Curat femeieşte grijuliu şi tandru
Ea mă convinse că aş fi adevărat talent
Că mă vor include în meniul special
Şi ca pe o cină aleasă mă va înfuleca înecându-se
Gloata manieraţilor rumegători
Arunca-se-va asupra piciorului meu de viţel
Eu voi spulbera spre ei un set de zâmbete de peştişor de aur
Molipsiţii vor dănţui până-n zori
Zângănind agresiv din linguri
Bând lichiorul înfloratei mele cămăşi
Peste care prins de bretele atârnă un divan de mahon
Şi mă voi retrage-n ungher şi voi plânge
De încântare şi recunoştinţă
Iar după mine va face la fel
Întregul restaurant...
(1919)
*
* *
în cel mai adânc loc al golfului de râu –
nu e totul în ordine: acolo
ochiul carasului e prea limpede...
şi râsetul bătrânei
subţirele broşe
cu pămătuful aurite nazuri
şi falsele cărţi de credit prea categorice
TIPĂRITE
CU VERSURILE MELE!...
(1920)
*
* *
dezgropătoarele înălţimi
ale pagodelor chineze
se rotunjiră-n gălbejeala
duduitoarelor sobe
şi în ricşă
fluieră cristeiul
chemând a muţenie
reprezentaţiile în beneficiul
CATASTROFELOR!...
(1920)
* * *
Cochetând cu butoanele
din scorpioni proaspăt-otrăviţi
macaraua portuară
de două ori îşi alungi
periscopul de smarald al capului
cu un satin-indigo acoperindu-şi
braţele
întărâtând zburătoarele Olimpului
zeiţe de alabastru
cu-pi-cio-ru-şe-de-zinc!...
(1920)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu