SIMPLU: AZI E ZIUA DE NAŞTERE A LUI LEV TOLSTOI

TRANSCRIU PASAJE DIN ESEURILE DESPRE SCRIITORII LUMII, INCLUSIV RUŞI, ÎN CARE MĂ REFER ŞI LA LEV TOLSTOI. 
ESEURI DIN VOLUMUL „ŞLEFUITORUL DE LENTILE”, 
APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI, LA EDITURA ICR.

 *

Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. «Neacurateţea» unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu «de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă». Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: «Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapidi­ta­te fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...» Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi «un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit».

*

Când se stinge (la Marsilia, în 1891) Rimbaud, Lev Tolstoi scria Învierea şi Cadavrul viu. S-ar întrezări aici vreo anumită legătură? Da, una asociativă. La vârsta de 19 ani, când genialul poet francez abandona definitiv literele, viitorul genial prozator, alias contele de Iasnaia Poleana, îşi planificase ca, în următorii doi ani, să înveţe şase limbi, să studieze dreptul, să se iniţieze în medicina practică, să facă istorie, geografie, statistică, matematică, pictură, să scrie o disertaţie, să se iniţieze temeinic în ştiinţele agricole (era moşier, nu?). Ce mai! Un atare program nu ţine decât de inocenta megalomanie a naivei juneţi, fiind insuflat de entuziasm ori, cum spunea Rimbaud, de o «Nebunească ambiţie!» şi de necunoaşterea capacităţilor reale de care dispune nu că un om de rând, ci chiar un geniu. O viaţă întreagă abia de-ar ajunge pentru realizarea unui atare proiect, pe când doi ani, iubite Lev Nikolaevici...

*

Până a se îndreptăţi, la 70 de ani, drept un bătrân oarecare ce se ocupă şi el de «fleacuri», scriind romane, Lev Tolstoi, în tinereţe, îi mărturisi lui Botkin că făcuse foarte bine că nu l-a ascultat pe Tur­ghe­niev, care îl sfătuia să se dedice... literaturii. Renumitul medic găsi de cuviinţă să-l pună la curent şi pe Turgheniev cu destăinuirea lui Tolstoi, care curând se pomeni supus următoarelor admonestări venite din partea cunoscutului deja prozator: «Scrieţi că sunteţi foarte mulţumit că nu aţi ascultat de sfatul meu şi nu v-aţi dedicat în special literaturii... Numai că eu, biet om plin de păcate, îmi tot frământ mintea întrebân­du-mă cine sunteţi, dacă nu un literat: ofiţer? moşier? filosof? fondator al unei noi doctrine religioase? funcţionar? Vă rog mult să mă scoateţi din încurcătură, precizând care din presupunerile mele e cea adevărată». Tolstoi i-ar fi putut replica distinsului confident că, vezi mata, Ivan Sergheevici, noi te considerăm pe drept cuvânt cel mai profesionist scriitor rus, îţi cunoaştem, din auzite, schimburile de idei pe care le ai cu domnul Flaubert, când vă întâlniţi în cenaclurile pariziene, idei referitoare nemijlocit la măiestria literaţilor, însă, iertaţi-mi constatarea, chiar dumneata ai scris o nuvelă, intitulată Ajunge, în care dai în vileag absurditatea de a continua munca scrisului. Greu de presupus ce-ar fi răspuns Turgheniev...

*

Lev Tolstoi îl sfătuia pe debutantul Leonid Andreev că, dacă scriitorul şi-a pus în gând să scrie o carte, pe care însă ar putea să n-o scrie, trebuie să renunţe la ea. Dar dacă nu renunţă totuşi, şi o scrie? Uşoara retuşare a răspunsului ar consta în faptul că, până la urmă, actul de conştiinţă al autorilor nu ţine atât de elaborarea unui manuscris, cât de decizia de a-l edita sau nu. Deoarece nu doar prin afirmări, ci şi prin renunţări vocaţia artistică ajunge profesia şi valoarea unei anumite persoane.

*

contelui Lev Tolstoi nu i-a prea mers, viaţa familială fiindu-i una coşmarescă, o mare parte a răului trăgându-i-se anume din căsnicie. Doamna cu care se legase în faţa altarului iubea luxul, pe care el, boierul-mojic, îl detesta. Dânsa râvnea glorie, omagii, poziţie socială, pe care genial de simplul Lev Nikolaevici nu punea preţ deosebit. Soţia jinduia aur şi viaţă furtunoasă, iar soţul credea că bogăţia e un mare păcat, uneori editându-şi cărţile fără a pretinde onorariu. Din acest motiv, consoarta îi făcea zile (şi nopţi) fripte, iar atunci când scriitorul încerca să curme războiul din familie, pentru a instaura pacea, Sofia Andreevna, atacată de crize de nervi, se zvârcolea pe duşumele, ducând la buze un clondiraş de opiu, jurând că, de nu se otrăveşte, numaidecât se va arunca în fântână. Din acest unghi de apreciere, şi soţia, şi fiica lui Liviu Rebreanu s-au arătat a fi nişte doamne infernale, aidoma unor «văduve negre», pretinzând de la muncitorul cu pana bani, bani, bani! Acestea reprezintă cazuri tipice, doveditoare că, în destinul celor mai mulţi scriitori importanţi, femeile au fost nişte Circe ale hazardului, precum le nume cineva, mai totdeauna – scru­muitoare de iluzii întru pace şi bunăînţelegere familială.

Cam în aceeaşi perioadă, un coleg de geniu al contelui Tolstoi îşi scria Însemnările din subterană, de la o zi la alta aşteptând iminentul deces al soţiei, pe care n-o mai putea salva nimeni şi nimic. Pe patul de moarte agoniza Maria Dmitrievna Dostoievskaia, timp în care soţul muncea, scria fără preget, ca să câştige ceva bani necesari pentru funeralii şi pentru a putea el însuşi să supravieţuiască.

*

În decembrie 1874, Fiodor Mihailovici îi scria soţiei: «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la «Russki vestnik», 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fară probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă îmi duc existenţa din muncă». (Această ultimă constatare consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: «A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire». Numai că francezul mai identifica şi alte aspecte ale neşansei unui scriitor, bazân­du-se pe propriul exemplu: după ce tatăl său fusese ruinat de revoluţie, rămânând lefter, Alfred de Vigny avea să spună peste ani: «Eram independent în tot ce gândeam, eram fără avere şi poet, trei însuşiri în defavoarea mea».)

*

…citiţi cu atenţie memoriile soţiei lui Tolstoi. Cât de puţin a interesat-o asceza muncii de titan... Pe Sofia Andreevna o preocupa în special sofisticata farmaceutică a grijilor mărunte, «înnobilate» de egoism şi gelozie. Având suficientă bogăţie, dânsa îl tot cicăleşte pe nefericitul Lev Nikolaevici pentru decizia acestuia de a nu încasa onorarii sau de a le folosi în scopuri filantropice. După ce cunoscuse memoriile Annei Grigorievna despre soţul ei, pre nume Fiodor Mihailovici Dostoievski, cineva constatase că respectivele evocări referitoare la un geniu au mai curând aspect de socoteală de băcan.

*

Când sculptorul Ghinţburg începuse probele pentru portretul lui Lev Tolstoi, rugându-şi modelul să ia o poză meditativă, cel ce semnase Anna Karenina răspuse că nu are rost să se chinuie în căutarea pozei respective, dat fiind că întreaga sa viaţă nici nu a avut o alta...

*

Romanul Război şi pace conţine o mulţime de greşeli, în Ana Karenina e deja ceva mai bine. Iar Învierea e incomparabil superioară celorlalte două». Iar Iuri Oleşa se arăta şi mai puţin curtenitor cu titanul de la Iasnaia Poleana, spunând că lumea parcă s-ar preface a nu observa stilul coroziv al lui Tolstoi cu «...îngrămădiri de propoziţii secundare cosubordonate prin puzderie de conjuncţii şi prepoziţii invariabile. La drept vorbind, în literatura rusă e unicul stil atât de liber şi caracteristic prin incorectitudinea sa... şi nimeni nu oferă vreo explicaţie de ce Tolstoi scrie atât de agramat. Ar fi cazul... să se elaboreze dizertaţii despre originala agramaţie a lui Tolstoi». De fapt, s-a remarcat că celebrul narator ştia de erorile sintactice, şi nu numai, pe care le comitea, de mai multe ori referindu-se la «stricatul (său) stil», însă n-a găsit necesar să evite sau să elimine inadvertenţele. Se zice că şi prin atare insubordonare sintaxei generale Tolstoi îşi manifesta revolta contra oricăror norme şi prescripţii... Chiar dacă însuşi contele scriitor afirmase, exagerând cu bună ştiinţă, că arta, inclusiv literatura, ar trebui să tindă spre exactitate. [La o adică, o inexactitate o atestă până şi faimoasa frescă a lui Michelangelo Cina cea de taină: (şi) pe timpul apostolatului cristic, în Orient nu se obişnuia a sta la masă, ci jos, pe covor. Dacă s-ar insista asupra strictului adevăr, aceasta ar trebui să fie şi poza/poziţia lui Isus Hristos şi a celor 12 apostoli: cu picioarele încrucişate, pe duşumele, acolo unde au decis să ţină conclavul...]. Evident că s-ar cere şi alte lămuriri referitoare la raportul dintre precizia ştiinţifică şi autenticitatea observaţiei artistice. De obicei, tocmai aici se tăinuieşte subtila diferenţă. În proza sa, acelaşi Lev Tolstoi a excelat tocmai în veridicitatea artistică, nu în cea academică, precum în Moartea lui Ivan Ilici, unde constată, spre exemplu, că, fiind îmbrăcată în negru, fiica protagonistului avea o talie subţire, «ce părea, şi mai subţire ca în realitate», ori în După bal, unde descrie casele care, în ceaţa ce le învăluia, păreau şi mai înalte. Pe baza acestor şi altor pilduiri, zadarnic încerca filologul M. Altman să-şi fondeze opinia conform căreia «însuşi Tolstoi a fost înzestrat cu o exac­titate de savant». Iluzia optică, în virtutea căreia culoarea albă pare să sporească volumul corpului, iar cea neagră îţi dă senzaţia că micşorează, subţiază, nu ţine de exactitatea omului de ştiinţă, care, de fapt, ar trebui să ne confirme una şi bună: într-un caz şi în celălalt, indiferent de cromatică şi optică, orice corp rămâne acelaşi, neschimbat ca proporţii! Autenticitatea observaţiei vizuale nu respectă exactitatea ştiinţifică, ci e în conformitate doar cu senzaţiile noastre (fie ele şi iluzorii). Până şi rigurozitatea filosofică nu respectă întru totul precizia matematică, să zicem. Pentru că una din definiţiile filosofiei e şi următoarea: «Atitudine (înţeleaptă) faţă de întâmplările vieţii; mod specific de a privi problemele vieţii». Ei bine, există totuşi o diferenţă între liberalele «atitudini», «mod specific» şi stricteţea academică propriu-zisă.

*

Vorba bătrânului Solon: «În toate să ai în vedere sfârşitul», la care se gândi, nu o dată, şi Ion D. Sârbu, prozator, eseist şi autor de jurnal intim care a constituit una din revelaţiile sfârşitului de secol XX ale literaturii române – în clipele finale ale vieţii, cu ultimele respirări articulate în cuvinte, dânsul şi-ar fi dorit să declare: «Ferice mie, mor fără să-l fi aplaudat!» (pe Ceauşescu – n.a.). Acest ferice îl avusese în vedere pentru clipa dispariţiei din orizontul fiinţelor certe şi inegalabilul Seneca, atunci când despotul Nero, căruia îi fusese profesor şi mentor, îi ordonă să se sinucidă. Înainte de a-şi deschide venele, înţeleptul rosti: «Ferice de cel care, în ora morţii, nu trebuie să-şi schimbe modul de a gândi», această idee a demnităţii consunând, peste epoci, cu ultimele cuvinte ale lui Lev Tolstoi: «Iubesc adevărul... foarte mult... iubesc adevărul...».

*

Lev Şestov despre Lev Tolstoi: «Cât de mult se temea în tinereţe de moarte! Şi cât de bine a ştiut să-şi ascundă frica! Şi mai târziu, la vârsta maturităţii, când şi-a scris spovedania, l-a însufleţit, în primul rând, teama de moarte. El a înfrânt în sinea sa această teamă, ca şi pe toate celelalte, şi s-a gândit că, întrucât să-ţi înfrângi frica este foarte greu, ar fi mult mai avantajos să fii în stare să nu te mai temi deloc în faţa primejdiei decât să te temi. Dar totodată, cine ştie? S-ar putea ca «laşitatea», nenorocita, sărmana, atât de ocărâta laşitate subterană nici să nu fie un viciu chiar atât de mare. Poate că e chiar o virtute? Amintiţi-vă de Dostoievski şi de eroii săi, amintiţi-vi-l pe Hamlet. Dacă omul din subterană nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator, noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filosofie. Este ştiut, spaima de moarte a fost întotdeauna inspiratoarea filosofilor... Poate că demonul poetic al lui Socrate, care a făcut din el un înţelept, nu era decât întruchiparea spaimei».

*