sâmbătă, 18 martie 2017

PREFAȚĂ LA „SURFING ÎN GALILEEA”


POEZIA 
CA IMPERATIV EXISTENȚIAL

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.
Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este demult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei avangardei ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).
Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.
Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.
Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.
Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-ți asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.
Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.
Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.
Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.
În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrând-nevrând, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.
Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

                                                                                                                        Răzvan VONCU



vineri, 17 martie 2017

UN POET AL AVANGARDEI UCRAINENE





ELEGIA-DIVERTISMENT

Din tulpina neagră a bascului
semănatul îngreunaţilor başi
şi a flautului pripeală bască
pe ringul vocilor de aşi.

Salt brusc, săritură semeaţă,
sec, bătăi mărunte de tobă, galop e,
şi disperarea flautelor, flaute zglobii
peste gropi de sincope.

Roteşte-te, lume, roteşte-te, circ,
roteşte-te, carusele!
Foc de artificii în cer, ţuguiat
zboară mai sus de stele...

Şi ziua-n amurg, şi noaptea-n apus
şi inimă tăcând chitic.
Rotiţi-vă, nebune focuri cereşti,
Roteşte-te, nebunule circ!

Şi ochiul gloatelor spart
într-o mie de spade de lămpi solare.
Roteşte-te, blestemate...
Tact!
Ritm!
Cât te vei mai roti fără rost? Să mai sper?
Oare chiar n-are să vină, chiar nu vine?
Fiece curbă şi tact,
şi ritm
sunt marcate de gestul capelmaistrului
sever.

Va marca şi va fixa:
Stop!
Nu mişca!
Fiece notă are
zvâcnirea sa.

Şi vei cunoaşte perseverenta matematică
a paroxismului încântării şi tristeţii,
camarade,
amice,
fârtate –
fiecare are propriul puls
ce bate,
se zbate.

Fiece notă e potrivită,
o alta-n locu-i să fie nu poate,
şi scârţâie între coaste ruginite
ale inimii încheieturi uscate.

Inimă! Roteşte-te zbenguit,
zbengui-te, fă tumbe, de-i putea!
De pe buzele acrobatului chinez
alunecă-şuviţă moartea.

S-au înecat în înghiţituri convulsive,
s-au rotit pe o coasă strălucitoare
şi s-au înţepat într-un puls comun
inimile tuturor,
oricare.

Gâtlejul se-neacă cu un gheb,
erupe urlet infernal,
de pe trapeze, ca un steag negru, spânzură
limbă de om, neagră-mangal.

Va ţipa scurt duduiţa...
Atunci ţinteşte şi zboară
în urlete de disperare, panica
gurile goale le va strivi!
Bale şi lacrimi stoarse,
buzele-n grimase exagerate!
Ca nişte trupuşoare, pe sfori
se clatină voci
piţigăiate.

1927


FOXTROT

Arcuită-n vibraţie, struna cam tâmpă
Lasă să cadă ca o picătură nota neagră
Şi orchestra îi zice linguşitor melodia
Unei suferinţe libidinoase, parcă.
Şi ies inşii în ring, ghemuiţi în foxtrot,
Frământându-se într-un nemişcat pas.
Şi scripcarii cam palizi la obraz
De pe scripci cu şolduri pline
În sală ca într-un fremătător vas
Toarnă preludii şi flăcări în vine.
Cuibăritu-s-a în poftele preludiilor
Acest pas de vulpe, foxtrotul exact,
Acest tact,
Acest ritm al legănătoarelor fiinţe,
Acest act deschis, acest tact şi lipsă de tact,
Acest nemaivăzut act.

Deci, pasule, îndrăzneşte, scutură oamenii,
E semnul iubirii mecanice, de haram!
În gâtlejul negru al clarinetului
Joacă un nod, tresaltă mărul lui Adam.
Struna, ca biciul, şfichiuieşte banjoul
Şi suspină vioriştii, şi-i zic înainte,
Ca sunetul să onduleze ca fierea în vene,
Ca mercurul în sticlă fierbinte,
Ca să cadă deodată din înălţime,
Tresărit, plescăit, împroşcat,
Ca să se deschidă gurile,
Al gurilor aprinse căscat.
Dar s-a împiedicat astmaticul tact
Ce sfâşie, ca o rană, gura.
Act cinic, public act –
Foxtrotul strivit, fărâmitură cu fărâmitură.

Ax, solidaritatea fantomelor
În music-hall-ul legănător!
Coapsele violoncelelor sunt goale
Şi sunt pofticioase taliile ghitarelor.
Şi grasa pălmuire a tălpilor,
Şi pasul strâmb, ca o scoabă, –
Ce să-i faci, asta-i iubirea oamenilor,
Ceva mai jos de nivel, o şagă!
Clătinându-se, dragostea pleacă,
Gură lipită pe gură.
Iubirea oamenilor, iubirea oamenilor
Burta şi-o scutură;
Burta şi călcâiele, buzele lui Buddha,
Buzele ca păstăile însângerate.
Alertaţi, oamenii stenografiază
Mâzgălit corectele lor pofte-aţâţate.
În staccato stricat ca o schismă,
Împiedicându-se în ritm zdrăngănit,
Aceasta-i iubirea.
Uite astfel eşti tu schismă scuturată,
Tu – iubirea, dragostea.

1928

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE DOCTORULUI JIVAGO PE ROMÂNEȘTE?




Între anii 1946-1955, Boris Pasternak își scrie una din principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe/ în cultură și istorie, rolul artei și al naturii întru depășirea dizarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958, lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa sa*.
Până la apariția romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, în onomastica rusească nu a existat numele Jivago. Iar dacă admitem că cineva dintre părinți ar fi dorit să-și boteze fiul cu un astfel de nume, reacția preotului, ce ar fi trebuit să afunde pruncul în cristelniță, sau cea a funcționarului ateu de la serviciul stării civile ar fi fost una neunivocă, mai curând dezaprobatoare. Chiar dacă părinții i-ar fi spus preotului că acest nume, Jivago, ei l-au dedus și adaptat din sfântul text al „Bibliei”, nu se știe dacă ar fi primit binecuvântarea. Pentru că nu e sigur că slujitorul bisericii s-ar fi lăsat convins, argumentându-și reticența tot în baza unor argumente biblice. Nu, nu, numele Jivago nu e unul suspect, legat de conotații negative. Din contră, însă... – și preotul ar fi căutat argumente cât mai convingătoare ca să abată pe o altă cale nobila intenție a părinților care se gândeau să-și numească odrasla Jivago, și care veniseră pregătiți, cu trimiteri exacte la două citate, una din Evanghelia după Matei (16 : 16), cealaltă din Evanghelia după Ioan (6 : 69). Iar cititorului român, ba chiar celor mai buni cunoscători ai Bibliei de la noi, de-ar fi să deschidă paginile testamentare la versetele respective, dacă nu ar cunoaște slavona veche și nu ar citi textele sfinte chiar în această limbă, le-ar fi imposibil să înțeleagă de unde a extras totuși Pasternak numele Jivago, care, până la romanul său, nu a existat în onomastica rusească.
Ei bine, Olga Ivinskaia, iubita scriitorului, a găsit de cuviință să fabuleze, admițând că Jivago ar fi existat totuși în registrul numelor proprii rusești, de unde ar fi imprimat-siglă pe, să zicem, capacul unei guri de canal sau pe altceva aflat în locurile publice. Iată ce versiune inventează doamna: „B. L. (Boris Leonidovici Pasternak – l.b.) mergea pe stradă și s-a împiedicat de o placă de fontă ce avea imprimat pe ea «autograful» fabricantului «Jivago». Și a decis ca el (protagonistul romanului – l.b.) să se numească chiar așa, ca vreun necunoscut, ce se trăgea sau că dintr-un mediu negustoresc sau că din unul cvasi-intelectual – acest om va fi eroul său literar”. Prea prozastică versiune chiar și pentru un personaj de proză, plus că arhivele industriașilor ruși nu au scos la iveală niciun Jivago.
În fine, explicația autentică avea să o dea însuși Boris Pasternak într-o discuție cu Varlam Șalamov, scriitorul care petrecuse ani mulți în GULAG. Cânt interlocutorul se interesă de unde a apărut numele protagonistului, Jivago, Pasternak lămuri:
 „E o istorie deloc simplă. Încă de copil, am fost impresionat foarte tare de unele versete dintr-o rugăciune bisericească...” 
Și scriitorul reproduse unul din versete, în care apare epitetul, nu substantivul, jivago (живаго). Ei bine, în versiunea românească a bibliei bineînțeles că adjectivul respectiv e unul „autohton” și, pentru un necunoscător de slavonă, el nicidecum nu duce spre numele protagonistului din romanul lui Pasternak.
Iată, în românește, versetele biblice în care (nu) apare jivago:
 „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16 / 16).
„Și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan, 6/ 69).
Să dăm și variantele lor originale, în slavona veche:
„Ты еси воистину Христос, сын Бога живаго” – „Simon zhe Piotr, skazal: Tî esi voistinu Hristos, sîn Boga jivago”;
„И мы уверовали и познали, что Ты Христос, Сын Бога живаго” – „I mî uverovali i poznali, chto Tî Hristos, Sîn Boga jiavgo”.
Prin urmare, epitetul „jivago” în românește e: „Celui viu”, în traducere biblică, iar ca să fie mai aproape de cel slavon, să ne gândim și la variantele: Viul / Viului = Jivago.
Să revenim la mărturisirea lui Pasternak: „Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un  (alt) nume tainic al lui Hristos «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, numele căruia, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevărată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemeni unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine”.
Așadar, în numele de familie a lui Iuriy Andreievici genetivul adjectivului s-a transformat în cazul nominativ al substantivului, devenit numele unui intelectual rus de la începutul secolului trecut; nume cu o dublă motivație – și simbolică, și obișnuită, când, precum remarcă unul din cercetătorii creației lui Pasternak, se întâmplă acea „explicare a adevărului în lumina cotidianului” din textele liturgice, care îl uimește pe Iuriy Jivago.
Autorul a adoptat/ „cultivat” programatic paralelele sacru – profan, împământenirea inflexiunilor biblice, punerea lor în relație cu dimensiunea și importanța (atât cât există acestea)  omului, vieții și viselor acestuia.
Probabil, dacă nu trăia/ scria într-o țară, în care una din componentele cenzurii era și ateismul acerb, numele romanului era altul. Una din variante era „Moarte nu va mai fi” („Смерти не будет”), iar epigraful ales de autor fiind versetul 4 : 21 din „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”: „Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”. Ecourile acestui epigraf, la care autorul a renunțat, precum am presupus, din cauza nedorinței de a se confrunta prea fățiș cu cenzura, de a o ațâța, apar în meditațiile protagonistului romanului, care consideră că arta e un fel de scriere în continuare, „de completare” («дописывание») a Revelațiilor dumnezeiești din „Apocalipsa”. După îndelungi meditații și frământări etice, Iuriy Jivago „înțelege clar că arta, totdeauna, fără încetare, este preocupată de două lucruri. Ea reflectează mereu la moarte și necontenit prin asta izvodește viață. Marea, adevărata artă este cea, care se numește Revelația lui Ioan, și cea, care o continuă”.
În concepția autorului, deci și a doctorului Jivago, în viață trebuie să vină și momentele în care ne dăm seama de erorile (păcatele) pe care le-am comis, dar și de jertfele care ni s-au cerut, pe care trebuie să le deplângem, pentru a fi în stare și de pioasa încântare pentru toate cele create de puterea supremă. Din acest motiv, se mai spune că romanul „Doctorul Jivago” trebuie citit sau recitit tocmai în cele mai dramatice momente ale vieții omului,  încât pentru unii disperați se poate întâmpla minunea dintr-un poem al doctorului Jivago, alias Pasternak: „Viața reveni la fel fără motiv,/ Cum se curmase, straniu, altădată”.
-----------------------------
   *Pentru această mare faptă artistică a sa, Boris Pasternak este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS  din 2.11.1958 – ca în timp... de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.


27.III.2017

sâmbătă, 11 martie 2017

ANUL 1899 – UNUL AL SCRIITORILOR DE GENIU




În 1899 s-au născut
Ernest Hemingway (†1961)
Miguel Angel Asturias (†1974)
Yasunari Kawabata (†1972) 
Vladimir Nabokov (†1977)
Jorge Luis Borges (†1986)
Lao She (†1966)
Kazi Nazrul Islam (1976)

Trei din ei au fost Laureați ai Premiului Nobel. Meritau cu prisosință să fie nobeliști toți cinci.
În cazul dacă Academia Suedeză s-ar pricepe 100 la 100 la geniu, la capodopere.
În orice caz, arhiva premiului arată că juriul a discuta și despre candidaturile celorlalți, însă, cum s-a mai întâmplat, au trecut alți candidați, poate că mai puțin importanți.

Asta e: ca orice academie, și cea din Stockholm are lacune. În ultima vreme, tot mai ridicole neînțelese... 









miercuri, 1 martie 2017

SEMNAL CARTE DE POEME (cu ultima variantă de copertă)



      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU
FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul
spirit dezinhibat
ludic
emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice
trădând forță și vitalism (cărora
le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe
pare să personifice ironia și persiflarea
iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme
se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă
scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine
într-o lume din scoarță de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că
se vrea gladiator de destine
dar nu știe să și-l păzească pe al său
ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat
care trăiește totul cu intensitate
încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa
însă e frumos spus – nu? – despre unul care
se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva
și cele din viitor
dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist
între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX
și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern
și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016


marți, 21 februarie 2017

SEMNAL DE CARTE NOUĂ




      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU
FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul
spirit dezinhibat
ludic
emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice
trădând forță și vitalism (cărora
le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe
pare să personifice ironia și persiflarea
iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme
se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă
scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine
într-o lume din scoarță de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că
se vrea gladiator de destine
dar nu știe să și-l păzească pe al său
ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat
care trăiește totul cu intensitate
încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa
însă e frumos spus – nu? – despre unul care
se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva
și cele din viitor
dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist
între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX
și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern
și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016



duminică, 19 februarie 2017

FOTBAL, ÎN COPILĂRIE, ACUM ȘASE DECENII...

Echipa gimnaziului din Negureni

Găsesc pe internet o poză cu junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a retrezit nostalgii. În  narațiunea memorialistică „Copil la ruși”  (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din protagoniștii stadionului...

FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”

Unde mai pui că, în interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie... germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă, destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia, fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).
Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! – la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru protejarea acestuia contra furtului.
Colhozul cumpăra uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși) de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa,  ajungeau decolorate, pe la muncile câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...
Fotbaliștii se avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire, neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime trupească, slavă Domnului, –  Zaharia sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren, strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el, bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”, pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, – înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai  ai rămas!...”
Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită, lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică, încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene. „Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa, se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă?! Nu, nu, comparația ține...
Iar cel mai pitoresc personaj de pe terenul de fotbal  era portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul  fără iarbă de atâta călcat în picioare și frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se vadă din nou unde se află poarta.
Printre noi, copiii satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar, căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată cu coada de bara („ștanga”)  transversală și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus, Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că Butâlkin avea „smertelnâi udar”, adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! – i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor... Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ! Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a plâns toată lumea pe aia a lor, beach se cheamă, adică plajă, la malul mării...
Sigur, despre fotbal depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic, de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată, mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte, nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii – vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă, da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare, din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul curent la lecții...)
Iar unul norocos, alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20 de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală, sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam să duc la capăt, pentru ca să aud din  vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea, Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil: „O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea mesajul ispititor spre urechile noastre.
La început, jucam în echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”, deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru, dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar, sigur, am fi meritat mai mult!...

Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!), la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător, Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș (400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși, trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare. Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.