O invitație
Pe când, student, eram bătător de cartier – cu
pasul, dar și cu pumnul (uneori)... Pe atunci, în Chișinăul plurinațional, a fi
bătător de cartier intra ca și cum în regula jocului și mai că, maică! în
subtextele sau printre rândurile constituției Uniunii Sovietice și, implicit,
celei obediente a RSS Moldovenești, ceea ce era tot un drac, precum se spune în
Moldova Estică (pentru că mai este!); ce intra adică în constituții, dar și în
lipsa de constituție a internaționalismului proletar; pe când eram student,
cartiere colindam, cu veghea neadormită recitând răspicat, autoritar, din
Eminescu. „Fiind băiet păduri cutreieram”, pentru ca să audă și să țină cont de
prezența mea „reprezentanții” pluri-minorităților (inter)național(ist)e ale
Chișinăului – atenție! Trece indigenul ușor naționalist, adică ușor nemulțumit
de starea de fapt, adică – la drept vorbind – de puterea sovietică cu KGB-ul ei
cu tot; pe când, student, simțeam cum emigrează țărănașul din mine, în locul
lui reinstalându-mă tot eu (…imigrantul în propria românime!), incertul, dar
cel necesar de a fi altul, pentru ca Chișinăul și el să devină altul, Chișinăul
în care declamam răspicat: „Fiind băiet, păduri cutreieram”, în timp ce mă
depărtam de păduri, de sat – încă nesimțind durerea…
Azi, la peste câteva decenii de când eram bătător
și colindător de cartier, vă invit pur și simplu la Chișinău, în una din
capitalele celor două state (încă dezunite…) ale României.
[Uf… (mai)
trăiască uniunea europeană…]
Căderea pe gânduri
Încă din pampers și din alte benefice modernizări
ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului, filosoful clamoros, ritos
retoric, își înspăimântă atât de tare
interlocutorul (adică pe mine), încât nu-mi ia vorba din gură, ci încă din
creier mi-o ia, de cum aceasta abia prinde a se zămisli!
Apoi interlocutorul meu cade din nou pe gânduri și
eu din nou îi strig disperat: „Ridică-te, domnule filosof! Dumneata ai căzut pe
gânduri, cum ar veni, însă, – pe gândurile mele…” – și toate astea, recunosc, nu mi se par decât
niște demente idei avangardist-postmoderne aventuroase, în timp ce acrobatul,
emițătorul lor nu e protejat decât de plasa de cuvinte care exprimă (adevărul)
chiar aceste idei (și totuși, gândindu-mă ce onorabil era să fi fost negru
în... filosofie, un fel de picolo al lui Pico della Mirandola, care nu ar fi
exclus să cadă și el pe gânduri – adică pe gândurile mele…).
Doar cu nimic
Cel ce nu numără nimic, dar absolut nimic,
însă fiind El Acel ce va face totalul absolut.
Dacă ar număra și El, parcă s-ar face mai
frig – de frică – în inimile celor numărați, în atmosfera pământului, sub
scoarța pădurilor.
Cel ce știe perfect a număra nu numără
defel, chiar dacă odată și odată chiar El va trage linia totalului absolut ca scop în numele căruia sunt jertfiți (alții)
toți și unicul scop care nu scuză nici mijloacele și nici mijlocitorii,
inclusiv autorii, inclusiv cititorii care jinduiesc de-a valma viitorul,
viitorul, viitorul, sacrificându-se
în numele propriei, imanentei sacrificări ultime sau, poate, sacrificați în
numele sacrificării în presupusa eternitate – cea contemporană atât cu
începutul începuturilor, cât și cu sfârșitul sfârșiturilor, după care rămâne
contemporană doar cu sine, doar cu nimic…