URSS ȘI LIMBA LATINĂ

Crochiu din verile de la Văratec

Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

Și contrariul…

Duminica, zilele sfinților ar fi ca și cum timp distilat cu jocul secund mai pur dedus din terțiu, iar după, după vine ce trebuia să fie înainte de după în destinul zeului care e, concomitent, prunc și bătrân, efemeridă și Matusalem, aflându-se, în același timp, în diverse timpuri și locuri, în cer și sub pământ, în gheață și în foc, în sirenă și în focă, enunțul care poate fi (și) altfel decât doar adevărat sau fals, doar vulvă sau falus, astfel depășindu-se contradicțiile bi-polare, ajungându-se la interdependența antitetică multiplă, dar mai întâi – triplă, spre a domni contradicția ca entitate, ambivalența ca echivoc între calcul exact și ghioc, ca în huzur trecând de la contradicția ireductibilă la ne-contradicția relativă ce face posibilă, dar mai ales suportabilă filosofia și ignoranța, concomitent cu contrariile acestora.

Aici, în dedesubtul noimelor antagoniste, ar fi curajul mai special al cinicului pur, distilat concomitent în păguboșenie și voioșie neafișată, sau doar ca o grimasă abia-abia perceptibilă.

Curajul cinicului de a recunoaște că în viața lui nu a luat niciun fel de lecții, însă e gata să dea lecții particulare, începând cu Panta rei și încheind cu niciodată încheiata teorie a înaintării în tot mai infinitezimalele particule ale, deja, aproape lipsei de integritate particulară, garantând corectarea sau deformarea caracterelor în strânsă legătură cu viața ce-și este de fapt propriul său ștreang.

El, cinicul curajos, poate simplifica până la rudimentar, până la scheletul sau carcasa eterică a conștiinței orice enigmă apăsătoare sau poate crea alte enigme, adică artificiale, motiv din care acestea vor rămânea în vecii vecilor de nedezlegat pentru cei ce se cred că ar fi geniali.

El poate sugera, crea, preda senzația depărtării de moarte, în timp ce, ca atare, se întâmplă invers – declanșează starea de mare pericol, când, de fapt, nu e vorba decât du un simplu viscol de frunze în zbor, cădere, măturare, mătrășire, ceea ce totdeauna stimulează tihnita a(n)drenalină a celei mai banale tânjiri ca stol de himere produse de fiere. Creează sau doar fabrică viziuni prin care poate fi idealizat totul sau totul poate fi desființat, în acest chip ajungându-se, firesc, la a considera fantasticul ceva obișnuit, iar obișnuitul – absent cu desăvârșire ca o molipsire de minunată suferință care dă senzația de fericire.

Aici acum și astfel – o excepție

Când vreau ca neplăcerile sau oamenii mici la suflet, sau chiar piticii răi, –  când vreau

să arate mici, mărunți de tot, pur și simplu nu scriu despre astea/ despre ăștia, încât cu adevărat ele și ei par diminuați, într-o anumită măsură – anihilați în răul lor.

Exact așa: când vreau ca neplăcerile, oamenii parșivi etcetera, etcetera, să pară, ba nu – chiar să fie mai mărunte, mai insignifianți pur și simplu nu scriu despre astea/ despre ăștia.

Iar prezenta notație nefiind decât o excepție imposibil de evitat.

Figurine

Știu pe propria piele retină: când ți se aplică o lovitură dură (una psihică, nu fizică), în fața ochilor nu vezi stele verzi, ci figurine de șah aeriene, chiar de văzduh – transparente, invizibile, cum ar veni, dar pe care – paradoxal – le vezi atât de distinct cu ochii minții, pe unele chiar foarte clar.

În fine, ar mai fi cum ar fi,  dacă blestematele figurine de văzduh, invizibile, dar totuși atât de vizibile conștientizate, nu ne-ar inocula gândul că ele sunt chiar noi, că noi suntem chiar ele, cele aeriene, de văzduh…

Coșar, traducător

Se întâmplă ca vreun text pe care trebuie să-l traduc să fie atât de negru în interiorul semnificației sale, încât eu, precum un coșar, îl curăț serios de negreață, până, cum se spune, deja se vede lumina de la capătul tunelului. (Ce dă spre cer.)

Mormântul lui Kant

Somn adânc, vis aproape luminos și, până spre dimineață, rațiunea îmi redevine pură, numai bună de criticat, bună de pătat, dat fiind că își pune problema (nu o poate ocoli) mormântului lui Kant, mormânt care, ca și cristelnița în care a fost botezat viitorul filosof, a fost în P-rusia, dar, din nefericirea i-rațiunii impure, a ajuns în Rusia, astfel că, astăzi, mormântul lui Kant se zice că e în Kaliningrad, sau în KalininKant, ori în Kantgrad, sau Kantburg, ori pur și simplu mormântul lui Kant e chiar în însuși Kant.

La cea de apoi

La tribunalul de apoi să nu spunem nimic, pentru a nu ni se spune: Nu (! – cu sau fără semnul exclamării). Pentru că Dumnezeu știe: din tot ce spune omul – totul e de contestat.

Unicul avantaj pe care-l poți avea la judecata de apoi e că la ea, precum la tribunalele de pe pământ, procesul poate fi amâna la infinit, mereu tergiversându-se, încât omul chiar are timp să-și dea a doua oară obștescul sfârșit acolo, între cer și pământ, între rai și iad.

Asta doar în cazul dacă omul nu spune nimic, tace chitic, în caz contrar i se va spune inevitabil: Nu (! – cu sau fără semnul exclamării).

Ochii cititorului

Mihai Ursache metaforizase memorabil: „Miezul mai mare decât fructul”.

Un autor slăbuț mai că-l imitase – maică! – , făcând-o pe originalul (credea el, nu însă și noi), când se lamenta că lacrima ar fi mai mare decât ochiul. Eu i-aș fi sugerat să scrie că chiar și unii căpoși se poate întâmpla să aibă creierul mai mare decât capul; un creier ce le dă peste urechi, vălurându-și circumvoluțiunile dincolo de ele – și acesta fiind un mic circ al circumvoluțiunilor spectaculoase.

Apoi, haide-ha, la alții – norul mai mare decât lumea, peștele mai mare decât râul... 

 După toate astea, dar și după altele și mai și, s-ar fi întâmplat ca nedumerirea, dar mai ales proverbiala frică să aibă ochi mari, adică ochii cititorului de rând – mai mari decât frica acestuia. O spun din proprie experiență de cititor căruia, într-un fel, sau în altul, mai ales în altul, se întâmplă să-mi fie frică de o exagerată lipsă de frică, de parcă, fără voia mea, la un moment dat aș putea îndrăzni să contest oarece, despre care nu se știe că ar exista cu adevărat, dar despre care se crede că e sfânt – și basta. Tocmai asta – basta – mă neliniștește ca o amenințare nedorită, ca o grijă, sau poate ca o tragedie în plus, iar dacă e tragedia definitivă – nu e nici în plus, nici în minus, nici în zero, nici în rău, nici în bine, ci totul e dincolo de plus și de minus, și de zero, de rău și de bine, într-un fel sau în altul, dar mai ales în altul. Totul se dovedește a fi dincolo, dincolo, iar tu – uitat aici, unde ar reieși că nu există nimic, nici chiar tu, nici chiar lumea, ci doar – totul nu e decât iluzie și vânătoare de vânt pe care nu are cine să-l vâneze, într-un fel sau în altul, dar mai ales într-un fel.

Dolly

Gondolierul Styxului duce dincolo de apa uitării oaia Dolly, care însă nu e primită nici în iad din același motiv, din care nu a fost admisă în rai – biata Dolly nu a fost creată de Dumnezeu, în ceruri nicicând nefiind folosite eprubetele…

Astfel că biata Dolly este unica ființă plimbată de gondolier pe toate cele șase râuri care separă iadul de lumea celor vii – Acheron, Cocytus, Piriphlegethon, Lethe,  Mnemosyne – cel al tristeții, cel al plângerii, cel de foc, cel al uitării, cel al memoriei (și lipsei acesteia) și Styxul vă spuneam – râul urii, adică precum la Dostoievski – al vinovaților fără de vină, cel puțin în ce o privește pe Dolly cea cu obolul între buze, pe care o tot poartă în gondola sa bătrânul luntraș derutat…

Urss și latina

Let's be friends says the USSR
Old Scrooge knew a joy in a friendless Christmas…
Et tu, Brute?

Gregory Corso

Am rămas prieteni cu urss chiar și după moartea ei. Am rămas în relații bune cu o țară moartă, precum cu o limbă moartă, cum ar fi latina, să zicem, care ne este foarte prietenă congenital, până la rudenie, cum ar veni.

Numai că deosebirea e una esențială: e mult mai plăcut să fii amic cu țara moartă, urss, decât cu aceeași țară pe când era vie, atunci neprietenă fiindu-ne, adică – amicus urss sed  magis amica veritas, pentru că e mult mai plăcut să fii prieten cu urss moartă, decât cu draga limbă moartă latina – și ar fi bine ca aceasta să poată reînvia cu tot cu Cicero, cu Virgiliu, cu Ovidiu și cu cine mai crede ea de cuviință… Numai nu și urss, ducă-se pe pustii!