luni, 29 iunie 2020

PĂMÂNT AL OAMENILOR. 120 de ani de la nașterea lui Antoine de Saint-Exupéry


Leo Butnaru
VOCAȚIE ȘI DESTIN
(O prefață)

Drept prolog la captivanta și exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie 1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! –  unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru prima oară cu  avionul pe când avea 6 ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura, temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă. Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...
Așadar, ca și cum îndreptățiți de viața și scrisul acestei eminente personalități, am putea răspunde irezistibilului imbold de a trage o emoționantă concluzie... romantică, susținând că, în cazul micuțului Antoine, pasiunea pentru zbor s-a dovedit a fi, în perspectivă, expresia unei vocații covârșitoare, de neocolit, ulterior însăși el,  Saint-Exupéry, scriind că „vocațiile au de spus, fără îndoială, un cuvânt” și unora chiar le „mână cu semeție pașii în direcția necesară: le regăsim în copilăria fiecăruia, încolțind elanurile care le vor explica destinul”, ajutându-i omului „să se elibereze: dar e la fel de necesar ca să fie eliberate aceste vocații”. Însă, în următoarea clipă, aceiași cunoscători ne cam... dezamăgesc, spunând că acel „botez” aviatic n-a produs prea mare impresie asupra lui Antoine care, nici  până la 19 ani, când trece bacalaureatul, încă nu se hotărâse cărei profesii să se dedice. Astfel încât nu spre navigația aeriană, ci spre cea maritimă se îndreaptă. Numai că nu reușește să treacă rigorile concursului de la Școala Navală, ceea ce pare a nu-l întrista prea mult, intrând la Académie des beaux-arts unde, pentru scurt timp, frecventează secția de arhitectură. (Să legăm acest moment cu sugestivele ilustrații proprii – să zicem, cele pentru Micul Prinț - cu care își va însoți unele scrieri.) Dar, parcă în pofida celor care, în cazul său, nu găseau vreo legătură plauzibilă între vocație și aviație, tânărul ce abandonează o posibilă carieră de arhitect sau artist plastic este mobilizat în armată și repartizat la un regiment de aviație din Strasbourg, unde învață pilotajul  și devine ofițer de rezervă. Din activitățile-i... extraliterare (deocamdată!) să amintim că, după ce familia logodnicii îl împiedică să se înroleze în aviația militară activă, Saint-Exupéry se angajează funcționar la Société [LB1] [LB2] des Tuileries, apoi la Uzinele de Automobile Sauer și la Societatea de Aviație Latécoère după care, un timp, e șef de aeroport la Rio de Oro, mereu ghidat de un sentiment al răspunderii consimțite. Era montat întru efortul de voință și perseverență față de obligațiunile profesionale, gustând „beția orgolioasă a renunțării” la cele multe și mărunte ce țin de odihnă, distracție, confort, lipsă de griji. Însă firea sa de tânăr intelectual și pilot respingea aerul închis ce adie a administrație, a miros de „birou învechit în care viața unui om se împotmolește”, precum scrie în Pământ al oamenilor care, dimpreună cu Micul prinț, constituie culmea creației sale literare. Cotidianul birocratic nu se potrivea cu adevărata chemare a tânărului scriitor dedat studiului și meditațiilor, avid de – scria mai târziu –  „acel iz de bibliotecă veche care face mai mult decât toate parfumurile de pe lume”.
Cu titlu de pre-concluzii ce ar reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința, sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui, dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă, compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu, ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și) și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva – scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la poarta conștiinței”.
Debutul scriitoricesc și-l face în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec, 1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. 
Războiul îl cunoaște nemijlocit, în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru pilotaj, până la urmă  ajunge totuși aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31 iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...

miercuri, 24 iunie 2020

Mulțumiri, în eternitate, Maestrului Glebus Sainciuc. Mulțumiri colegei Gabi Schuster pentru regia acestui clip.


UN POEM PENTRU COPII, „FLUTURAȘUL HAPSÂN”

SURPRIZA ȘI BUCURIA DE A MĂ REÎNTÂLNI CU PROPRILE POEME PENTRU COPII, REGIZATE, RECITATE ȘI COMENTATE CU SUBTILITATE PEDAGOGICĂ

https://www.youtube.com/watch?v=tfiyivTB-4Q

vineri, 19 iunie 2020

POEMELE UNEI RETRO-STUDENȚII


Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student
venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.
Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,
iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,
nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.
Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,
să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină
în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi
e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești
Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată
de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.
...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...


Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd
cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele
ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –
Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri
încercam să radiez din minte regretele serii
din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz
în care ne amestecăm studenții, poeții, belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate
între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.
În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă
colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.
La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –
în auditoriul 13, sinucigaș de crud, îmi veni să-i spun
poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...


joi, 18 iunie 2020

CHESTIONAR ANTIVIRUS


 A TRĂI, A CITI, A SCRIE PE TIMP DE PANDEMIE

1. Cum trăiți șocul acestei crize, cum suportați carantina, autoizolarea, cum faceți față claustrării?
2. Ce cărți, filme, muzică și alte produse culturale vă ajută să traversați această perioadă? Scrieți, puteți scrie?

1-2. Cum fac față?... Încerc să-mi organizez emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru a situații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă. Iar în virtutea preocupărilor mele de bază... non-stop, înainte de toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, mai ales pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat din exterior, din lume către mine, și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre contra-coronavirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus... Situația e analizată și comentată cap-coadă și chiar sferic, uneori și poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață).
       În astfel de situație acut-preocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care să o ajute să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de imaginat, astfel că deja azi se spune că amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată... asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliarde de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, când până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept, după cum o poartă unii dintre ei, par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă... Mă rog, pe contul tristei situații se mai și glumește, nu? Iată, prin geam, văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”
      Iar partidele politice, la vârful lor (cam... tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împarți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală.
  Impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă, între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar isprăvi și cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că îl înving!)
În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională, totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână...”? Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.
Claustrați, izolați, carantinați cum suntem, mai deschidem și televizorul... înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți, ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un film bun. Din tinereților noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lui Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și azi vor supraviețui tot numai îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demult-demult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc... trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.
      Dar să revin la preocupărilor mele de bază... non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației, a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Asta e pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia toate măsurile, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.
Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționalele sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără atare lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar!
     În fine, spun, scriu astea pe timp de carantină în urbea noastră timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști anticoronavirus... Cine știe: poate ajută...