Leo Butnaru
VOCAȚIE ȘI DESTIN
(O prefață)
Drept prolog la captivanta și
exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul
că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului
care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și
studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele
zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie
1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște
Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! – unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru
prima oară cu avionul pe când avea 6
ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la
vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura,
temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă.
Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că
primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...
Așadar, ca și cum îndreptățiți de
viața și scrisul acestei eminente personalități, am putea răspunde irezistibilului
imbold de a trage o emoționantă concluzie... romantică, susținând că, în cazul
micuțului Antoine, pasiunea pentru zbor s-a dovedit a fi, în perspectivă,
expresia unei vocații covârșitoare, de neocolit, ulterior însăși el, Saint-Exupéry, scriind că „vocațiile au de
spus, fără îndoială, un cuvânt” și unora chiar le „mână cu semeție pașii în
direcția necesară: le regăsim în copilăria fiecăruia, încolțind elanurile care
le vor explica destinul”, ajutându-i omului „să se elibereze: dar e la fel de
necesar ca să fie eliberate aceste vocații”. Însă, în următoarea clipă, aceiași
cunoscători ne cam... dezamăgesc, spunând că acel „botez” aviatic n-a produs
prea mare impresie asupra lui Antoine care, nici până la 19 ani, când trece bacalaureatul,
încă nu se hotărâse cărei profesii să se dedice. Astfel încât nu spre navigația
aeriană, ci spre cea maritimă se îndreaptă. Numai că nu reușește să treacă
rigorile concursului de la Școala Navală, ceea ce pare a nu-l întrista prea
mult, intrând 
Cu titlu de pre-concluzii ce ar
reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege
prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile
sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de
miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința,
sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui,
dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și
cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă,
compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și
mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele
încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o
stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu,
ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și)
și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva
– scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la
poarta conștiinței”.
Debutul scriitoricesc și-l face
în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul
de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al
oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec,
1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul
poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit
mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale
viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra
destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi
răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o
camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel
contribui la clădirea lumii”.
Războiul îl cunoaște nemijlocit,
în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care
expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este
mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente
de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise
de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru
pilotaj, până la urmă ajunge totuși
aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a
zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în
Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31
iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se
întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă
emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în
fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...
Postum, aveau să-i apară – Citadela,
1948; Carnete, 1953; Scrisori către mama, 1955; Un sens al vieții,
1956.
Antoine de Saint-Exupéry a avut permanent trează conștiința riscului
pe care și-l asumă pilduitor, cu onoare civică și generoasă dăruire umană. În
numele nobilului sacrificiu, în Pământ al oamenilor și-a spus și ne-a
spus că „nu trebuie să abdicăm atât de iute”. Îngăduie, opune-te, combate,
amână-ți până – posibil - la excludere capitularea și, obligatoriu,
mâine-poimâine vei „învăța că, într-adevăr, nimic nu e cu totul de nesuportat”,
în pofida marilor pericole rămânându-ți fie doar și unica bucurie de a respira.
Bucuria năpustitoare, precum a tradus poetul Ion Caraion, pe care o
simte însuși Saint-Exupéry când, în fine, află ieșire din vreo nouă situație
limită, anihilând pericolul; irezistibilul și abundentul aflux al bucuriei de a
trăi care, uneori, nu se adună decât într-o simplă „înghițitură aromată și
fierbinte, în... amestec de lapte, de cafea și de grâu, prin care comunicăm cu
pășunile calme, cu plantațiile exotice și cu secerișurile, prin care comunicăm
cu pământul întreg”. Astfel meditează pilotul și scriitorul care, nu o dată,
învederă o supraumană, aproape, capacitate de a-și păstra prezența de spirit,
spunându-și că trebuie să-și impună să învingă spaima demoralizatoare până și
în cea mai deznădăjduitoare situație. Nu se lasă adoptat de inconștiență, spre
a-i fi mai suportabil să întâmpine sfârșitul, ci, zice, simte o nemărginită
necesitate să privească totul ca fiind foarte simplu: „Simplu e să te naști.
Simplu e să crești. Și e simplu să mori...” Dar acest sentiment al riscului
inevitabil, al fatalității nu-l abate de la esențial – de la viață, făcându-l
să constate nedumerit-poetic (potrivit pentru a ne edifica și asupra motivelor
de înstrăinare din zilele noastre) că totuși în lumea „în care florile se
întâlnesc cu florile în însăși legământul vântului, în care lebăda cunoaște
toate lebedele, singuri oamenii își zidesc solitudinea. Cât spațiu sapă între
ei spiritul!” În alte pagini ale cărții, întrebând și, concomitent, constatând:
„Pentru ce să ne urâm? Purtați de aceeași planetă, echipaj al aceleiași nave,
noi suntem solidari. Și dacă, pentru a participa astfel la noi sinteze, e bine
că marile civilizații se înfruntă unele pe celelalte, e monstruos că se sfâșie
reciproc.” Deci, precum în alte opere ale sale, și în Pământ al oamenilor
Exupéry rămâne scriitorul de o exemplară conștiință ce pledează pentru
coeziunea umană la scară globală, spunând: „Tu ești Omul și îmi apari purtând
chipul tuturor oamenilor deodată. Tu nu ne-ai văzut nicicând și ne-ai și
recunoscut. Tu ești fratele cel iubit și la rândul meu te voi recunoaște în toți
oamenii”. Sau: „Legați de frații noștri printr-un țel comun dinafara noastră,
numai atunci respirăm, și existența ne arată că a iubi nu înseamnă a ne privi
reciproc, ci a privi împreună în aceeași direcție”, scrie apoftegmatic acest
minunat autor a cărui fiece carte mi se pare anume – ca să-l parafrazez pe el
însuși – miezul unei sărbători bine orânduite ce cucerește prin
sinceritatea narațiunii și delicata ei fervoare lirică, poetică, la lectura
căreia: „Descoperim că aparținem aceleiași comunități (și) ne surprindem mult
mai încăpători prin descoperirea altor conștiințe”. Totul e scris sau spus
firesc, neafectat, încât este nu doar interesant, ci oarecum... curios de a
observa că în discurs lipsesc aproape cu desăvârșire atât semnele de exclamație,
cât și invectivele, epitetele sumbre, conflictele sau atitudinile negative pe
care autorul să le comenteze cumva, întru respingere. Spre finalul scrierii,
devine limpede că Saint-Exupéry „renunță” la delimitări categorice de poziție,
făcând-o în baza unei anumite filosofii a omului tolerant, conciliant, pe care
a urmat-o atât în viață, cât și în elaborarea operei. Spre exemplu, scrie:
„Dacă vreți să-l convingeți de eroarea războiului, nu-l tratați ca pe un
barbar: căutați să-l înțelegeți înainte de a-l judeca”. Sau, peste câteva
pasaje: „Ca să înțelegeți omul și trebuințele sale, ca să-l cunoașteți în ce
are el esențial, nu trebuie să opuneți una alteia evidențele adevărurilor
voastre. Da, aveți dreptate. Toți aveți dreptate. Logica demonstrează orice
(...) pentru a încerca să scoți în evidență acest esențial, trebuie să uiți o
clipă disensiunile care, odată admise, atrag după ele un întreg Coran de
adevăruri de nezdruncinat, cu tot fanatismul din el.* Dar adevărul, înțelegeți,
este ceea ce simplifică lumea, iar nu ceea ce creează haosul. Adevărul este
limbajul din care se degajă universalul”.
Astăzi, meditațiile respective merită atenție sporită și trebuie puse în
balanță când se discută despre fundamentalism, imperialism, post-comunism sau
chiar globalizare. În subtextul lor domnește îngăduința, echilibrul, predispoziția
de a înțelege oponentul. E, aici, o pedagogie a concilierii și mutualei
atenuări de accente nervoase, necugetate, belicoase întru – anume – semnificări
și limpeziri care să facă posibilă conturarea adevărului, adică – a
general-umanului.
Dacă e să revenim la discuțiile
despre vocație, creație și aviație, e de menționat că Saint-Exupéry avea deplin conștiința osmozei sui generis
dintre cărțile sale și destinu-i de om cu toate ale lui, în una din
scrisori găsind de cuviință să se „deconspire”, mărturisind: „Căutați-mă în
ceea ce scriu”. Dar aceasta nu vrea să spună că lui i se potrivește definiția
(la îndemână, nu?) de scriitor-aviator. Nu. Pur și simplu, Antoine de Saint-Exupéry e un Mare Scriitor, în stare
a ne ține într-un captivant suspans de încordare și amânare a deznodământului
de la pasaj la pasaj, de la pagină la pagină, când, după o dramatică și îndelungă
febrilitate, ca și cum reapare omul, stropul de speranță și de șansă
fiindu-i miraculos suficient pentru supraviețuire, întru continuarea destinului
său, în cazul lui Exupéry – de literat și pilot. E ceva din miracolul care
scapă logicii sau fatalității și iraționalității distructive, aneantizatoare.
Ceva spus și scris – după cum remarca Gaëtan Picon – într-un stil clasic „sobru
și viguros, dar irigat de poezie, în slujba câtorva sentimente fundamentale:
acceptarea datoriei, adeziunea cu tot curajul la soarta sa, fraternitatea
umană, precum și prietenia oamenilor față de pământul lor – planeta familiară
pe care o caută avionul pierdut printre stele. Refuzul patetismului,
simplitatea în eroism, antiromantismul lui Saint-Exupéry au fost aspecte noi și
importante pentru literatura recentă”.
(Poate anume la acest moment, al
„literaturii recente”, e cazul să elucidăm cât de cât o mică problemă de
teorie: e sau nu e Pământ al oamenilor roman? Astăzi, când
postmodernismul acceptă o liberă întrepătrundere a genurilor literare, când nu
doar se „umplu” interstițiile dintre ele ci, conștient sau deliberat
modelator, acestor spații li se oferă
forme categoriale deviaționiste în raport cu canoanele înscrise, tradițional,
în „tablele de legi” ale literaturologiei,
narațiunea Pământ al oamenilor poate fi scoasă de sub nepotrivita pentru
ea definiție de roman, căzându-se de acord cu cei care au remarcat că
respectivul „subiect” e compus din constituente oarecum autonome legate de
amintirile, experiența de scriitor, moralist și pilot, uneori „retrăgându-se”
în pasaje de meditații filosofice despre univers și umanitate, sau
concentrându-se în aforisme pe teme de etică și pedagogie, sau care abordează
reflexii socio-politice referitoare la actualitatea de acum șase-șapte decenii,
dar și cele ce vizează Omul, Existența, Eternitatea, în general, plus noțiunile
tehnice, legate de un timp concret, în care trăiește și Saint-Exupéry, dar și
cele ce vizează perspectivele civilizației terestre – toate dimpreună făcând
această proză greu de clasat în anumite rigori de gen. Însă ar fi hazliu a se
crede că prin atare opinii s-ar urmări relansarea vreunei retro-discuție vizavi
de decizia ilustrului juriu al Academiei Franceze care, în 1939, la apariție, a
distins Pământ al oamenilor cu premiul pentru roman. Trecerea timpului și
opțiunile milioanelor de cititori au confirmat justețea deciziei față de opera
unui autentic scriitor, pentru care literatura, filosofia creației în general,
are un suport, poate chiar un scop estetic, precum se poate înțelege din
apoftegma conform căreia „ perfecțiunea nu e atinsă atunci când nu mai e nimic
de adăugat, ci când nu mai e nimic de înlăturat”.)
Așadar, și volumul Pământ al
oamenilor e unul inspirat și meditat acolo, în înălțimea zborurilor, la
hotarul dintre real și ireal, cunoscut și necunoscut, unde autorul își dă seama
că orice priveliște n-are nici un sens, decât privită „prin prisma unei
culturi, a unei civilizații, a unei meserii”. În concepția sa, „deși o mașină,
avionul este un adevărat instrument de analiză”, însuși lui Saint-Exupéry
sugerându-i precepte, idei, stimulându-i meditațiile memorabile despre
necesitatea permanentei modelări, aduceri la zi a conștiinței umane,
deoarece fiece progres ne situează „puțin mai departe de obiceiurile pe care
abia le căpătasem și suntem cu adevărat niște emigranți care încă nu și-au
întemeiat patria”. Implicit, aceeași idee se desprinde și din parabola despre
gazelele ce râvnesc orizonturile, în mod asociativ reieșind că omul e mereu
avid de nemărginirea care îl va desăvârși. Anume zborul îi oferă revelatoarea
senzație a infinitudinii, precum spune în următorul pasaj: „Intru în noapte.
Plutesc. Nu-mi mai rămân decât stelele”, „nu mă interesez de nimic, decât de
molcoma respirație a unei înguste linii de radium pe ecranul întunecat al
aparatului”, când „în cea mai mare parte a timpului mă afund adânc în
întuneric, printre minusculele mele constelații (cadranele motoarelor,
n.m.), care răspândesc aceeași lumină minerală ca și stelele, aceeași lumină
nesecată și tăinuită, și care vorbesc o aceeași limbă. Asemeni astronomilor,
citesc și eu o carte de mecanică cerească. Mă simt și eu studios și pur.” Și
acest elan întru studiu, puritate și creație (artistică, dar și tehnică,
deoarece Saint-Exupéry a deținut și brevete
de inventator) se transmite și tânărului cititor; i se transmite crezul și
năzuința autorului convins că: „Toți cei ce s-au împărtășit din misterioasa
dragoste a zborului mă vor înțelege”. Iar visul, năzuința, poezia, imaginația
juvenilă reprezintă, alegoric vorbind, ipostaza cea mai pură a înălțării
spiritului, propulsat de aspirații ce pot deveni faptă, realitate. Dar și
caracter, profesionalism, competență, creație.
Aceasta, în linia meditațiilor filosofice și etice ale autorului ce țin
de formarea unei persoane sau personalități exemplare, ce poate deveni nu doar
cel care e bine instruit, ci și bine educat. Respectiva proporționare
spirituală ferește individul de confuza „opinie nenorocită asupra culturii”,
făcându-l capabil de apreciabile demersuri inteligente, propice sieși,
aproapelui, societății. Deoarece mai spune naratorul-filosof: „geneza nu s-a
isprăvit și că trebuie să devenim conștienți de noi înșine și de univers.
Trebuie să aruncăm niște punți în noapte. Numai aceia le ignoră a căror înțelepciune
izvorăște dintr-o indiferență socotită egoistă; dar totul dezminte o astfel de
înțelepciune”. Prin conștientizarea unor atare precepte temeinice se și face
„toată diferența ce-i separă pe Newton sau Shakespeare de bruta din caverne”.
Astfel, Saint-Exupéry se manifestă
pregnant ca scriitor de o exemplară conștiință umană, al cărui principiu
edificator îl găsim (și) în Pământ al oamenilor: „Tu ești Omul și îmi
apari purtând chipul tuturor oamenilor deodată. Tu nu ne-ai văzut nicicând și
ne-ai și recunoscut. Tu ești fratele meu iubit și la rândul meu te voi recunoaște
în toți oamenii”.
La un moment dat, în capitolul
final, intitulat Oamenii, Saint-Exupéry vorbește de o (posibilă) oră,
„la care pământul nu e populat decât de prieteni”. Iar cei mai mulți prieteni
celebrul scriitor îi are, incontestabil, printre nenumărații săi cititori, unii
dintre care – iată – , la vremea și vârsta-le potrivită, purced la lectura
acestei minunate cărți, cu un simplu și simbolic titlu: Pământ al oamenilor.
Pământ al nostru...
Noiembrie
2003
__________
*După acest pasaj, urma un altul care a fost
suprimat, vede-se, de inepta cenzură comunistă ce opera la fel în întreg
lagărul socialist. Iată frazele eliminate: „Putem împărți oamenii în cei de dreapta
și cei de stânga, în cocoșați și ne-cocoșați, în fasciști și democrați – și
orice astfel de împărțire e de necontestat”. Apoi, peste câteva fraze, căzu sub
apăsatul cărbune al cenzurii un alt fragment: „De ce am discuta despre
ideologii? Oricare din ele poate fi consolidată cu dovezi, și toate contravin
unele celorlalte, și de la astfel de polemici doar pierzi orice speranță în
salvarea oamenilor. Pe când oamenii ce ne înconjoară, pretutindeni, tind spre
același scop”. E de înțeles că aceste opinii nu conveneau ideologiei comuniste,
însă de ce nu s-a recurs la o notă, la o
explicație, fără însă a se mutila textul? Așadar, exemplele în cauză confirmă
că cenzura nu poate fi una fascistă și alta comunistă, ci este, pur și simplu: cenzură! Pentru că, în 1942, naziștii ce
ocupaseră Parisul cenzurează volumul lui Saint-Exupéry Pilot de război, iar
peste un an, la o nouă ediție, pur și simplu îl interzic definitiv, dimpreună
cu numele autorului care scrisese că „Hitler e un idiot!” Nume prohibit atât în
Franța ocupată, cât și în Germania ocupantă. Nume care, la drept vorbind, nu-i
prea era pe plac nici generalului de Goll. Dovadă că între scriitorul de real
talent și oricare putere politică conflictele sunt ca și iminente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu