vineri, 19 iunie 2020

POEMELE UNEI RETRO-STUDENȚII


Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student
venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.
Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,
iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,
nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.
Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,
să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină
în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi
e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești
Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată
de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.
...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...


Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd
cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele
ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –
Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri
încercam să radiez din minte regretele serii
din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz
în care ne amestecăm studenții, poeții, belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate
între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.
În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă
colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.
La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –
în auditoriul 13, sinucigaș de crud, îmi veni să-i spun
poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...



Ungher în căminul studențesc

Așa-zis „ungheraș roșu”. Nelipsit-sovietic. Politică, ideologie –
aceasta îi era menirea până pe la ora douăzeci și trei,
după care devenea loc tainic de îmbrățișări cu colege mai dezghețate
sau chiar, Doamne ferește, loc de joc periculos cu stricate femei.

Uneori, cam o dată-n trimestru, poate că mai des, se pare
în ungherașul roșu pentru prelegeri trase de păr, apatice,
unor studente-țărăncuțe li se întâmpla purpuria deflorare
cu sau fără consecințe oarecât obstetric-dramatice. 

Aproape de revelion, acolo se instala bradul căminului
cu stea roșie în vârf, cu jucării de Siberia, elementar-militare,
în luciul cărora se oglindeau activiștii partinici, comsomoliști,
meniți să preia ștafeta ca nouă generație imperialist-conducătoare.

Iar odată colegul-filolog Linus Onofraș, revenind la dănănaia
aprins discutată – (secretarul de partid zărise un prezervativ
printre jucăriile bradului!), – trase anticipat concluzia: „Se cam zice
cu uniunea sovietică... Chiar de mai e nițel pân-la amin și definitiv!”.


Ea, gimnasta

...Bine că avea de antrenor o antrenoare, în caz contrar
eram gelos, dacă antrenorul n-ar fi fost bătrân, ramolit –
doar mie unuia trebuia să-mi aparțină tot ce avea ea, –
farmecul, al frumuseții sale perpetuu, debordant infinit.

Rămâneam preocupat de teritoriile de mai jos de ecuatorul
superbei sale siluete – zveltețe de gimnastă, campioana
competițiilor universitare, la care îi eram suporter înfocat
(păcat că am uitat cum o chema – Kiki, Larisa sau Ioana?...)

La o adică i-aș putea găsi numele în ziarul universitar
sau la rubrica „sport” din „Tinerimea Moldovei” din acea
vreme în care imperiul sovietic îmbătrânea iremediabil 
mergând spre Parkinson sau Alzheimer, așa ceva.

Poate e printre citatele din conspectele mele cu enormități
de la comunism științific, ateism, istoria PCUS, parșivă,
ce nu-mi interzicea doar credința în dragostea de URSS și
ceva, mai clandestin, – iubirea de ea, minunata sportivă

care, chiar de nu era Nadia Comăneci (...moldoveancă și ea)
și nu atinsese supreme culmi, – nu mă descuraja, ci perseveram
în admirație, trecând-o deja în urbanele mele prozopoeme din
caietul de elev, pe care încă îl mai păstram, îl mai completam,

rămânând asiduu cercetător, geograf, aș putea spune, a tot
ce avea ea mai sus și mai jos de ecuatorul superbului corp
dăruind plăceri vizuale publicului la competițiile de top
și mie – plăcerea de a-i fi explorator eminent și supus rob.


La citirea acestor amintiri...

Studenția presupunea și mici distracții printre munți de carte
unde mai pui că mișunau fete atrăgătoare la orice facultate
iar printre cele mai ademenitoare erai și tu, rod copt din sud
cu sânii ca pâinile rotunde și calde de un kil și jumătate.

(Dar totuși, nu-mi amintesc limpede, dacă acea greutate
revenea ambilor sâni dolofani sau fiecăruia în parte... Însă
minunate, superbe erau acele globuri, parcă nițel exagerate
întru ațâțarea voluptății și a... silinței la carte, necondiționate!)

Iertare pentru această comparație ușor ne la locul ei, se pare,
dar studenția e și ușor acidă, ușor parșivă, nu doar studioasă,
încât era atâta ingeniozitate în căminele universitare, Doamne,
cu domnișoare și doamne (astea cam... clandestine) frumoase.

Mă gândesc că ai alăptat prunci dolofani cu minunații tăi sâni
cândva mângâiați, jucați în palme și de mine, mai mult amical
pentru că nu ne permiteam îndrăzneli prea de tot, hiriș păgâne,
fiind la asiduă învățătură, nu la vreun festival neoliberal.

Azi, presupun că la citirea acestor amintiri oarecum îndrăznețe
unele din studentele de-atunci, azi bunici nostalgice, dar fidele
vor merge la oglindă, dezvelindu-și încă frumoșii, dolofanii sâni
cântărindu-i în palme, surâzând dulce-amar... Ce vremuri vremurele...


Interdicții prinse în pioneze

Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un
Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;
vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 
erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.

În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)
inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri
azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)
sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.

Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii
în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.
Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*
crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare

până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!
Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.
Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită
în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...

31.XII.2019
_________________
*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu