POEMELE UNEI RETRO-STUDENȚII

Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student

venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.

Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,

iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,

nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.

Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,

să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină

în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi

e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești

Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată

de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.

...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...

Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd

cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele

ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –

Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri

încercam să radiez din minte regretele serii

din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz

în care ne amestecăm studenții, poeții, belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate

între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.

În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă

colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.

La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –

în auditoriul 13, sinucigaș de crud, îmi veni să-i spun

poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...

Ungher în căminul studențesc

Așa-zis „ungheraș roșu”. Nelipsit-sovietic. Politică, ideologie –

aceasta îi era menirea până pe la ora douăzeci și trei,

după care devenea loc tainic de îmbrățișări cu colege mai dezghețate

sau chiar, Doamne ferește, loc de joc periculos cu stricate femei.

Uneori, cam o dată-n trimestru, poate că mai des, se pare

în ungherașul roșu pentru prelegeri trase de păr, apatice,

unor studente-țărăncuțe li se întâmpla purpuria deflorare

cu sau fără consecințe oarecât obstetric-dramatice. 

Aproape de revelion, acolo se instala bradul căminului

cu stea roșie în vârf, cu jucării de Siberia, elementar-militare,

în luciul cărora se oglindeau activiștii partinici, comsomoliști,

meniți să preia ștafeta ca nouă generație imperialist-conducătoare.

Iar odată colegul-filolog Linus Onofraș, revenind la dănănaia

aprins discutată – (secretarul de partid zărise un prezervativ

printre jucăriile bradului!), – trase anticipat concluzia: „Se cam zice

cu uniunea sovietică... Chiar de mai e nițel pân-la amin și definitiv!”.

Ea, gimnasta

...Bine că avea de antrenor o antrenoare, în caz contrar

eram gelos, dacă antrenorul n-ar fi fost bătrân, ramolit –

doar mie unuia trebuia să-mi aparțină tot ce avea ea, –

farmecul, al frumuseții sale perpetuu, debordant infinit.

Rămâneam preocupat de teritoriile de mai jos de ecuatorul

superbei sale siluete – zveltețe de gimnastă, campioana

competițiilor universitare, la care îi eram suporter înfocat

(păcat că am uitat cum o chema – Kiki, Larisa sau Ioana?...)

La o adică i-aș putea găsi numele în ziarul universitar

sau la rubrica „sport” din „Tinerimea Moldovei” din acea

vreme în care imperiul sovietic îmbătrânea iremediabil 

mergând spre Parkinson sau Alzheimer, așa ceva.

Poate e printre citatele din conspectele mele cu enormități

de la comunism științific, ateism, istoria PCUS, parșivă,

ce nu-mi interzicea doar credința în dragostea de URSS și

ceva, mai clandestin, – iubirea de ea, minunata sportivă

care, chiar de nu era Nadia Comăneci (...moldoveancă și ea)

și nu atinsese supreme culmi, – nu mă descuraja, ci perseveram

în admirație, trecând-o deja în urbanele mele prozopoeme din

caietul de elev, pe care încă îl mai păstram, îl mai completam,

rămânând asiduu cercetător, geograf, aș putea spune, a tot

ce avea ea mai sus și mai jos de ecuatorul superbului corp

dăruind plăceri vizuale publicului la competițiile de top

și mie – plăcerea de a-i fi explorator eminent și supus rob.

La citirea acestor amintiri...

Studenția presupunea și mici distracții printre munți de carte

unde mai pui că mișunau fete atrăgătoare la orice facultate

iar printre cele mai ademenitoare erai și tu, rod copt din sud

cu sânii ca pâinile rotunde și calde de un kil și jumătate.

(Dar totuși, nu-mi amintesc limpede, dacă acea greutate

revenea ambilor sâni dolofani sau fiecăruia în parte... Însă

minunate, superbe erau acele globuri, parcă nițel exagerate

întru ațâțarea voluptății și a... silinței la carte, necondiționate!)

Iertare pentru această comparație ușor ne la locul ei, se pare,

dar studenția e și ușor acidă, ușor parșivă, nu doar studioasă,

încât era atâta ingeniozitate în căminele universitare, Doamne,

cu domnișoare și doamne (astea cam... clandestine) frumoase.

Mă gândesc că ai alăptat prunci dolofani cu minunații tăi sâni

cândva mângâiați, jucați în palme și de mine, mai mult amical

pentru că nu ne permiteam îndrăzneli prea de tot, hiriș păgâne,

fiind la asiduă învățătură, nu la vreun festival neoliberal.

Azi, presupun că la citirea acestor amintiri oarecum îndrăznețe

unele din studentele de-atunci, azi bunici nostalgice, dar fidele

vor merge la oglindă, dezvelindu-și încă frumoșii, dolofanii sâni

cântărindu-i în palme, surâzând dulce-amar... Ce vremuri vremurele...

Interdicții prinse în pioneze

Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un

Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;

vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 

erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.

În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)

inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri

azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)

sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.

Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii

în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.

Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*

crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare

până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!

Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.

Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită

în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...

31.XII.2019

_________________

*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.