CHESTIONAR ANTIVIRUS

 A TRĂI, A CITI, A SCRIE PE TIMP DE PANDEMIE

1. Cum trăiți șocul acestei crize, cum suportați carantina, autoizolarea, cum faceți față claustrării?

2. Ce cărți, filme, muzică și alte produse culturale vă ajută să traversați această perioadă? Scrieți, puteți scrie?

1-2. Cum fac față?... Încerc să-mi organizez emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru a situații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă. Iar în virtutea preocupărilor mele de bază... non-stop, înainte de toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, mai ales pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat din exterior, din lume către mine, și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre contra-coronavirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus... Situația e analizată și comentată cap-coadă și chiar sferic, uneori și poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață).

       În astfel de situație acut-preocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care să o ajute să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de imaginat, astfel că deja azi se spune că amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată... asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliarde de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, când până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept, după cum o poartă unii dintre ei, par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă... Mă rog, pe contul tristei situații se mai și glumește, nu? Iată, prin geam, văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”

      Iar partidele politice, la vârful lor (cam... tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împarți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală.

  Impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă, între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar isprăvi și cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că îl înving!)

În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională, totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână...”? Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.

Claustrați, izolați, carantinați cum suntem, mai deschidem și televizorul... înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți, ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un film bun. Din tinereților noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lui Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și azi vor supraviețui tot numai îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demult-demult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc... trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.

      Dar să revin la preocupărilor mele de bază... non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației, a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Asta e pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia toate măsurile, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.

Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționalele sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără atare lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar!

     În fine, spun, scriu astea pe timp de carantină în urbea noastră timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști anticoronavirus... Cine știe: poate ajută...