sâmbătă, 1 august 2020

COSMOGRAME DIN COTRAFORT



Cosmograme
                                                                                            

Iluziile ca cenotafe

Mie, Doamne Dumnezeule desfăcător de minuni și făcător de realitate, suișul, creșterea spre cer mi se pare urcarea copacului în propriul său copac, adică – în sineși, urcarea pădurii în propria sa pădure, toate – restituindu-se loruși, sub actuale sau foste stele, sub mutele plante stinse – niște morminte în care nimeni-țipenie nu a fost îngropat, Doamne Dumnezeule desfăcător de realitate și făcător de minuni. Ca să nu zic: irealitate, și mai grav – iluzii, acestea putând a se dovedi nimic altceva, decât un rebut al subconștientului nostru.
Lămurește-ne, Doamne, de nu ar fi mai bine să ne arătăm mai puțin inventivi în a plăsmui speranțe, iluzii, stări de fericire sau nefericire în iluzoria realitate – pe de o parte, și irealitate iluzorie – de cealaltă parte. Sâcâitoare, hărțuitoare iluziile, și când le ai, și când nu le ai.
Iluziile sunt de mai multe feluri: îmbălsămate, împăiate și incinerate. La toate timpurile. Iar prezentul propriu-zis nu e decât iluzia care se hrănește cu propriul său cadavru, pentru a-și continua permanența.   Și, se dovedește, în această devorare de iluzii prezentul are un apetit nebun! Încât, în continuare, de eternitatea și deșertăciune, cele mai importante lucruri în viața oamenilor nu sunt lucruri, ci iluzii, acestea – în mereu inevitabilul report.
Și totuși, eu unul, când încerc iluzii nu sunt un pesimist. Chiar dacă nici încercat de optimism nu sunt. Numai că această stare nu ar fi una neutră, să zic (să scriu). Astfel că, de mi se întâmplă să scriu despre iluzii, am potrivit chiar și un îndemn:
– Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!
Îndemnul nu ar trebui să le pară unora inadecvat, chiar bizar, odată ce omenirea încă nu e încercată de marea iluzie de a nu-și mai face iluzii. Iar în această situație, poate provizorie, poate pentru totdeauna, e bine, dacă speranțele, dar mai ales iluziile tale au simțul umorului.
Da, exact așa, cu umor, chiar dacă iluziile sunt ca și orele: Omnes vulnerant ultima necat*.
–––––––––––––
*Toate rănesc, ultima ucide (lat.).


În memoria călimărilor

Pe când caligrafiam, asudam și tot secam micile butoiașe de cerneală ale călimărilor, piticele lor sacale sau, poate, ulcioare ori, să zicem, vaze miniaturale cu cerneala lila a viitorului liliac de litere sau cifre cu florile-n patru și, uneori, în cinci petale.
Pe când pirații se porăiau, agitați, cu butoiașe de praf de pușcă, archebuze, pregătindu-se pentru jaf și bătălie.
Pe când noi, precum spuneam, trebăluiam cu butoiașele căli-mărilor (și oceanelor... cunoașterii), călin-du-ne păciuitoarea, ușor amețita caligrafie.
Cam atât a fost să fie... Mai bine zis, părea să fi fost, pentru că subiectul se-reluă ca de la sine odată, când cu prietenul sârb, poetul Radomir Andrić, ne aminteam de mirosul cernelii din călimară – acel obiect, de care nu mai știe cam trei sferturi din populația lumii.
            „Bineînțeles – spuse Radomir – mirosul cernelii era la fel și în Serbia și în România”.
            „Și în Azerbaidjan”, am adăugat eu, ca semn de respect față de tărâmul poeților, în care ne aflam și ne aminteam de antichitatea noastră școlară, de călimara în ea cu lichidul amurg violet al cernelii (dar aici mi se pare necesară o notă de subsol sau una – chiar aceasta – integrată direct în text, ca să-i explic bietului meu computer ce însemna aia călimară, obiect asupra căruia descântam alchimic cu praf chimic și stropi de apă, spre un sfârșit de vară și început de toamnă, în antichitatea noastră școlară...).

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)
Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...
Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...
În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...
Astfel începea deja demitologizarea.
Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...
Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)


Omul și curelușa de ceas

Întrebarea ta despre ce-ai zis (...chiar ai zis?) – nemurire…
Până să fi îndrăznit a da un răspuns, chiar acesta, timid, încât nici cu propria umbră nu îndrăznește să fie pentru, de parcă și-ar fi strâns capul între umeri.... Până să fi îndrăznit să dau eu un răspuns, prietenul, nehotărât, și-a tot schimbat opțiunile, poziția, pozițiile – în fine, până să fi potrivit vreun răspuns, chiar dacă, între timp (și între spațiu) prin minte mi-au trecut răspunsuri-mulțime, din care așa și nu am reușit să te/ să mă învrednicesc de vreunul, muritorul meu prieten de o viață atât de scurtă, cam cât curelușa ceasului de mână, de o viață atât de scurtă, încât omului mai că-i vine să o cronometreze cu secundometrul în mână… Omului atât de neștiutor, dar mai ales hazliu, sau poate iresponsabil, încât spune orice, spre exemplu (iertare, prietene!): nemurire...


miercuri, 22 iulie 2020

POEME DE KAZIMIR MALEVICI


Din poezia lumii


Kazimir MALEVICI   (1878 – 1935)


În traducerea lui Leo BUTNARU

Pictor, grafician, pedagog, teoretician, filosof, poet. Fondatorul unui gen de artă abstractă – suprematismul („Pătratul negru”, 1915).
Se naște la Kiev în familia unor originari din Polonia. Termină cinci clase gimnaziale, între 1895-96 studiază la școala de desen. În 1905, se stabilește la Moscova, studiază pictura, se manifestă ca neoimpresionist. Participă la expozițiile novatorilor – „Valetul de tobă” (1910-1911), „Coada asinului” (1912). Se împrietenește cu poeții A. Krucionîh și V. Hlebnikov. Elaborează concepția grafică a multor cărți ale futuriștilor. În martie-iunie 1918, colaborează la ziarul „Anarhia” (Moscova), pentru care scrie peste 20 de articole, parte – teoretice. În 1919, încheie primul studiu teoretic amplu, „Despre noile sisteme în artă”. În același an se stabilește la Vitebsk, fiind profesor la școala de arte condusă de Marc Chagall. Aici scrie cea mai mare parte din lucrările sale cu tentă filosofică. Poezia ar fi liantul dintre pictura și filosofia maleviciene.




*     *     *

        De ce din cripta cărunteții mele
se înalță flacăra bunătății și mângâierii
spre fiecare ce răzbătu și care întinse
mâinile și ramii spre adâncimi fără capăt
De ce totul erupe din fortăreață
în același timp strâns cu rădăcinile
ținându-se de pământ tu timid
desprinzându-te sau spre a te elibera
nu vrea nimeni nimic
Eu de ce-s cuprins de bunătate atunci
când temeiul meu constă din rău
De ce din tine cei ce ies
râvnesc să ucidă
dacă aceasta e legea ta înțeleaptă
de ce în același timp
tu îți potrivești culori de camuflaj
Înseamnă că înțelept și feroce
îl aperi pe el compătimindu-l reiese că-n tine
e aceeași bunătate ca și în mine
pentru că și eu mă trag din tine ca toți ceilalți
căci tu m-ai creat din răpuși
de dragul meu ucigându-le trupul
eu sunt din rândul omorurilor
însă cum aș răzbate spre ceea ce-mi aparține
cum m-aș curăța de cele furate
fiindcă eu sunt parte a celor furate
Binele și răul constituie cele două părți
ale mele aidoma ție alcătuit fiind
dar de ce mereu e discordie-n firea mea
și neostoit război întru biruință
ce va veni
și ce trebuie să biruie
cui îi aparține coroana existenței
Da Tu m-ai creat din rândurile celor uciși
din contul lor m-ai alcătuit
Însă eu mă revolt și vreau să ajung
la mine însumi cel curat și limpede
și când va fi să mă purific atunci
răul îl voi răpune
Nu am nevoie de cărări bă-
tătorite de mine eu voi fi nimic
și nu va fi pântecul și nu vor fi
dinții
Nu voi jura pe tine frate al meu
deoarece la fel fugim dar de ce
atât de adânc îți ții rădăcinile
Taie-ți degetele las’ să rămână
Nu face să te ții


*     *     *

Neaflându-mi începutul, exclamai:
și mă plăsmui pre mine Domnul după chipul și asemănarea
Sa și astfel acum am și eu o închipuire
despre Dumnezeu, înfățișarea sa și-nfățișarea mea atestă
identitatea.
Însă în veacurile creării mele eu am pierdut
mai multe din componentele chipului meu și în viitoarele
veacuri pierde-voi întreaga asemănare cu Primogenitura
primordialității. Risipi-mă-voi în mult și
multul se va răscula. Astfel pierdute fi-vor
chipul meu și închipuirea despre Dumnezeu.

marți, 14 iulie 2020

SCRIITORII ȘI CORONA...




Leo BUTNARU

Chestionar Apostrof: Cum ați trecut prin perioada de „Stați acasă”?

– Acum, că am trăit, trăim și vom trăi ceva ce n-am crezut c-o să ne fie dat, o pandemie cu tot ce ați văzut, cu tot ce ați auzit, noi vă întrebăm: Cum ați trecut prin perioada de „Stați acasă“? Cum ați făcut față singurătății, problemelor complicate de viață cotidiană care au apărut și așa mai departe?
– Cum am făcut față?... Ca mai toți românii, și nu numai, care au resimțit pe nervii proprii efectul îndemnului „Simțiți-vă ca acasă”. Îndemn generos care, brusc, a devenit glacial, geros! Și m-am gândit ce de-a urări de bine și de frumos, de fericire și de bunăstare răsunaseră, entuziast, printre pocnetele șampaniilor și petardelor multicolore, la Revelion și, iată și iartă, Doamne, ce an paralizant a ieșit din toate... Se părea că post-istoria, despre care trâmbițase acum câteva decenii dl Fukuyama, începea cu adevărat în primăvara anului 2020.
Se murea cu adevărat, încât lumea, omul în lume, parcă ar fi fost prinși într-o loteria a groazei. Covid părea să ducă la vid. Carantina improviza stări sufletești în care nu păreai străin/izolat doar de alții, ci și de tine însuți.
Însă nu aveam încotro: de unul sigur sau împreună cu alții, treceam una din pasele negre ale vieții lumii; pasă ce ne-a scos din rosturile firești ale existenței. Pe la hotare, prin vămi lumea românească se îmbulzea, întorcându-se pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu este exclus că acum ar fi timpul celui mai potrivit și obiectiv recensământ: aproape  toată lumea e acasă. Iar deviza eventualei catagrafii ar fi una dostoievskiană: Umiliți și obidiți.
La începutul pandemiei, Macron ținuse un discurs fulminant, în care propovăduia izolarea, necesitatea purtării măștilor și spălatului pe mâini, repetând obsesiv: „Suntem în război!” Unui nefrancez pe chestia asta i-a reușit un banc: „Ce bine că de acum înainte știm că un război se  câștigă doar spălându-ne pe mâini!”. (Iar alții ziceau, pare-se nu fără rezon, că spălatul mâinilor avea și ceva cu spălatul banilor...) 
Era, dar mai este trist-amuzant să auzi pe la posturi de televiziune obscure droaia de ex-„comentatorii politici” discutând „competent” despre un virus, necunoscut încă nici specialiștilor! Vorba lui Balzac (în, pardon, ușoară parafrazare): Tragicomedia umană. Și cu bizara contribuție a TV-urilor se pare că viteza de răspândire a coronavirusului era chiar mai mare decât viteza luminii, fiind egală cu iuțeala răspândirii prostiei ca zvonistică. Și panică isterică, nu alta, când, unul sau altul, trezindu-se dimineața, constata că nu tușește, nasul nu-i curge, nu are temperatură, respiră bine mersi, dar – aoleu!  astea sunt simptomele coronavirusului... asimptomatic! Astea ar fi cazuri de trecere din pandemie într-o stare superioară a acesteia: în pandemență!
Așadar, cum am făcut față... Mereu la răspântiile conștiinței individuale cu lumea, cu viața ei, acum oarecum accidentată, am încercat și încerc, în răspărul situației, să rămân cetățeanu liber al propriei vocații, predestinații, iluzii, în ultimă instanță. Vocația în complicitate cu voința de a-ți ordona și coordona faptele, trăirile, atent la achizițiile, dar și la pierderile sufletești, de conștiință, înțelegând ( din proprie experiență în pandemie!) că, pentru acele/aceste postate de realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez și să-mi adaptez, să-mi „reglez” stări de spirit... normale, funcționale, ca să rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi creez și să-mi modelez stări de spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume.
Prin urmare, cum am făcut față?... Mă izolez, deci exist, mi-am zis. Despre așa ceva mulți, de-ai noștri sau străini, au scris jurnal. Ba chiar se crea impresia că, în toiul nenorocirii, până și moartea ținea LiveJournal. Probabil, notând în el (și) că, astăzi, în lume nu se mai moare de râs, cum i se întâmplase tatălui lui Pierre Beaumarchais, când fiul îi citea „Bărbierul din Sevilla”. Poate că se mai moare din când în când de râsu’-plânsu’ în această cvasibalzaciană, dar mai mult camusiană tragicomedie umană... (Se spunea că, parcă în concordanță cu legea compensației, în perioada de pandemie crescuse numărul cititorilor. Coronavirusul a generat reeditări și vânzări de neglijat ale romanului camusian „Ciuma”. Deoarece chiar coronavirusul pare a fi mai curând o coronaCiumă.)
Iar în cele făcute și desfăcute (dintr-o altă limbă și... refăcute în românește) a fost și acest poem-premonițiune al lui Iosif Brodski, scris în anul 1970 pentru, parcă, anul 2020:

Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.

O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi imediat gură-casca de ea, fără s-o dezbraci.

Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni același, dar parcă oarecum mutilat?

O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.
Palton pe trupul gol, joben, desculț, cafea.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.

Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.

Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, de eros, de virus.

– Cunoașteți oameni care au făcut boala? Dacă da, ce credeți, în ce măsură această experiență le-a marcat viața, lor și celor apropiați lor?
– Din păcate, unii dintre ei nu au mai avut forțe să se opună nenorocirii. Înainte de toate, mă gândesc la Paul Goma, răpus la 25 martie. L-am cunoscut personal, am dialogat pe îndelete în septembrie 1996 în Frața, interviul fiind preluat de mai multe reviste, inserat în antologii. Din vreme în vreme am făcut schimb de mesaje. Eram legați în destine și de aceleași locuri din județul Orhei, de râul Răut, de unde am pornit în lume, în rătăciri. Anul final de absolvire al școlii medii l-am făcu în comuna Ciocâlteni, locul de naștere al tatălui scriitorului, Eftimie. De la Negurenii mei de baștină până la Chiștelnița, satul unde a văzut lumina mama lui Goma, Maria Popescu, sunt cam 10 kilometri. Cunosc și satul Mana cu priveliștile lui deschise din calidoarele sătenilor spre spații și istorie memorabile din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir...
La plecarea acestui mare scriitor și luptător, îmi amintii de ce întrabase și răspunse Lucian Blaga: „Prin ce ar putea fi mutilat Universul? Prin moartea înainte de vreme a unui om pe cale de a plăsmui un univers al său”. Din fericire și norocul memoriei poporului român, Paul Goma reușise să împlinească un asemenea univers, unic și pildiuitor. Bineînțeles, viața și creația lui Goma au și alte temeiuri, poate că mai solide decât doar cele pur estetice. Temeiuri etice.
– Ce schimbă această pandemie, acest, vai!, eveniment istoric, în viețile noastre? Ce regretați cel mai mult din viața de dinainte? În urma acestei pandemii atît de costisitoare în vieți omenești, în suferință și în bani, ce soartă va avea la noi cultura?
– Coronavirusul/Pandoravirusul a cam schimbat raporturile pro-contra. Accentele sunt în delir. Da, schimbarea raportuilor, accentelor, principiilor, dându-le în paradox, încât ne zicem că, pentru a fi cât mai uniți, trebuie să ne ținem la distanță unii de ceilalți! Iar un popor strâns unit e mai ușor de virusat.
Pandemia a fost, dar mă tem că mai rămâne cea mai gravă carență, care ne-a redus la semi-existență. Dacă se spunea că frica intră în oase, de data aceasta groaza paralizantă a intrat și în suflet, în conștiință. Iar până trece, dacă trece, totuși, nu va fi ușor să revenim la un mod de viață normal, acum existând parcă un sentiment generalizat de inferioritate, de neimportanță, de zădărnicie. După această perioadă dramatică existența pare a nu mai avea coerență, cursivitate, ci e sincopată, fisurată, fărâmițată. (Am impresia că asta se poate remarca și în aceste răspunsuri ale mele oarecum... sughițate.) Sau o posibilă formulă a situației pe care ne-ar sugera-o versurile lui René Char: „Suntem niște bolnavi siderali de nelecuit, cărora viața le dă în mod satanic iluzia sănătății”. Sau, poate, mai potrivit ar fi să ne amintim definiția cuiva, conform căreia omul e o minune tragică...
A fost primăvara și, iată, pare va fi și vara cea mai statică din câte mi-au fost date până acum: plecări și treceri, zboruri peste meridiane anulate, simpozioane, festivaluri și zile literare stopate, cărți împotmolite prin edituri și tipografii; edituri căzute economicește la pământ, fără a avea vreo perspectivă să-și revină, cărți neintrate în librării, cele rămase în rafturi – nevândute... Cu toate astea, unii colegi par a împărtăși un anume optimism, sigur, bine intenționat, dar totuși oarecum forțat, adică nu chiar firesc, când consideră că a sporit consumul de carte pe cap de cititor (care citea și până la pandemie, zic eu); consumul de cultură, de muzică, filme, spectacole de teatru,  excursii în muzee și galerii – bineînțeles, online, teleghidate, teletransmise, de-mi vine să spun – și teleconsumate...
Din atare situație unii vor trece de la autoizolare la căsătorie, alții – la divorț. Pentru că, din păcate, după atâta timp de viețuire (unită și pașnică...) în condiții de constrângeri de tot felul unii soți și soții s-au transformat în anticorpi.
În fine, îmi zic că, pe timp de coronavirus, chiar o viață descoronată, însă lipsită de umor, ar trezi râsul! Astfel că, omule, odată ce ai mâinile curate, dezinfectate, i-ați destinul în propriile mâini!