Cosmograme
Iluziile ca cenotafe
Mie, Doamne Dumnezeule desfăcător de minuni și
făcător de realitate, suișul, creșterea spre cer mi se pare urcarea copacului
în propriul său copac, adică – în sineși, urcarea pădurii în propria sa pădure,
toate – restituindu-se loruși, sub actuale sau foste stele, sub mutele plante
stinse – niște morminte în care nimeni-țipenie nu a fost îngropat, Doamne
Dumnezeule desfăcător de realitate și făcător de minuni. Ca să nu zic:
irealitate, și mai grav – iluzii, acestea putând a se dovedi nimic altceva,
decât un rebut al subconștientului nostru.
Lămurește-ne, Doamne, de nu ar fi mai bine să ne
arătăm mai puțin inventivi în a plăsmui speranțe, iluzii, stări de fericire sau
nefericire în iluzoria realitate – pe de o parte, și irealitate iluzorie – de
cealaltă parte. Sâcâitoare, hărțuitoare iluziile, și
când le ai, și când nu le ai.
Iluziile sunt de mai multe feluri: îmbălsămate,
împăiate și incinerate. La toate timpurile. Iar prezentul propriu-zis nu e
decât iluzia care se hrănește cu propriul său cadavru, pentru a-și continua
permanența. Și, se dovedește, în această
devorare de iluzii prezentul are un apetit nebun! Încât, în continuare, de
eternitatea și deșertăciune, cele mai importante lucruri în viața oamenilor nu
sunt lucruri, ci iluzii, acestea – în mereu inevitabilul report.
Și totuși, eu unul, când încerc iluzii nu sunt un
pesimist. Chiar dacă nici încercat de optimism nu sunt. Numai că această stare
nu ar fi una neutră, să zic (să scriu). Astfel că, de mi se întâmplă să scriu
despre iluzii, am potrivit chiar și un îndemn:
– Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce
gândesc!
Îndemnul nu ar trebui să le pară unora inadecvat,
chiar bizar, odată ce omenirea încă nu e încercată de marea iluzie de a nu-și
mai face iluzii. Iar în această situație, poate provizorie, poate pentru
totdeauna, e bine, dacă speranțele, dar mai ales iluziile tale au simțul
umorului.
Da, exact așa, cu umor, chiar dacă iluziile sunt ca și orele: Omnes vulnerant ultima necat*.
–––––––––––––
*Toate rănesc, ultima ucide (lat.).
În memoria călimărilor
Pe
când caligrafiam, asudam și tot secam micile butoiașe de cerneală ale
călimărilor, piticele lor sacale sau, poate, ulcioare ori, să zicem, vaze
miniaturale cu cerneala lila a viitorului liliac de litere sau cifre cu
florile-n patru și, uneori, în cinci petale.
Pe
când pirații se porăiau, agitați, cu butoiașe de praf de pușcă, archebuze,
pregătindu-se pentru jaf și bătălie.
Pe
când noi, precum spuneam, trebăluiam cu butoiașele căli-mărilor (și
oceanelor... cunoașterii), călin-du-ne păciuitoarea, ușor amețita caligrafie.
Cam
atât a fost să fie... Mai bine zis, părea să fi fost, pentru că subiectul
se-reluă ca de la sine odată, când cu prietenul sârb, poetul Radomir Andrić, ne
aminteam de mirosul cernelii din călimară – acel obiect, de care nu mai știe
cam trei sferturi din populația lumii.
„Bineînțeles – spuse Radomir –
mirosul cernelii era la fel și în Serbia și în România”.
„Și în Azerbaidjan”, am adăugat eu,
ca semn de respect față de tărâmul poeților, în care ne aflam și ne aminteam de
antichitatea noastră școlară, de călimara în ea cu lichidul amurg violet al
cernelii (dar aici mi se pare necesară o notă de subsol sau una – chiar aceasta
– integrată direct în text, ca să-i explic bietului meu computer ce însemna aia
călimară, obiect asupra căruia descântam alchimic cu praf chimic și stropi de
apă, spre un sfârșit de vară și început de toamnă, în antichitatea noastră
școlară...).
Luna și gâștele. Mit și traducere
Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf
selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș
pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele
la propriu și la figurat, plus
această paranteză...)
Alte
aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și
necurate...
Din
nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un
Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...
În
fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia
japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în
zbor...
Astfel
începea deja demitologizarea.
Într-adevăr,
cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul
miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe
curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0
incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților
din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două,
trei...
Aceștia,
bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu
revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe
orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă,
grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit.
În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt –
pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de
Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar
putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte
părți…)
Omul și curelușa de ceas
Întrebarea
ta despre ce-ai zis (...chiar ai zis?) – nemurire…
Până
să fi îndrăznit a da un răspuns, chiar acesta, timid, încât nici cu propria
umbră nu îndrăznește să fie pentru, de parcă și-ar fi strâns capul între
umeri.... Până să fi îndrăznit să dau eu un răspuns, prietenul, nehotărât, și-a
tot schimbat opțiunile, poziția, pozițiile – în fine, până să fi potrivit vreun
răspuns, chiar dacă, între timp (și între spațiu) prin minte mi-au trecut
răspunsuri-mulțime, din care așa și nu am reușit să te/ să mă învrednicesc de
vreunul, muritorul meu prieten de o viață atât de scurtă, cam cât curelușa
ceasului de mână, de o viață atât de scurtă, încât omului mai că-i vine să o
cronometreze cu secundometrul în mână… Omului atât de neștiutor, dar mai ales
hazliu, sau poate iresponsabil, încât spune orice, spre exemplu (iertare,
prietene!): nemurire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu