SCRIITORII ȘI CORONA...

Leo BUTNARU

Chestionar Apostrof: Cum ați trecut prin perioada de „Stați acasă”?

– Acum, că am trăit, trăim și vom trăi ceva ce n-am crezut c-o să ne fie dat, o pandemie cu tot ce ați văzut, cu tot ce ați auzit, noi vă întrebăm: Cum ați trecut prin perioada de „Stați acasă“? Cum ați făcut față singurătății, problemelor complicate de viață cotidiană care au apărut și așa mai departe?

– Cum am făcut față?... Ca mai toți românii, și nu numai, care au resimțit pe nervii proprii efectul îndemnului „Simțiți-vă ca acasă”. Îndemn generos care, brusc, a devenit glacial, geros! Și m-am gândit ce de-a urări de bine și de frumos, de fericire și de bunăstare răsunaseră, entuziast, printre pocnetele șampaniilor și petardelor multicolore, la Revelion și, iată și iartă, Doamne, ce an paralizant a ieșit din toate... Se părea că post-istoria, despre care trâmbițase acum câteva decenii dl Fukuyama, începea cu adevărat în primăvara anului 2020.

Se murea cu adevărat, încât lumea, omul în lume, parcă ar fi fost prinși într-o loteria a groazei. Covid părea să ducă la vid. Carantina improviza stări sufletești în care nu păreai străin/izolat doar de alții, ci și de tine însuți.

Însă nu aveam încotro: de unul sigur sau împreună cu alții, treceam una din pasele negre ale vieții lumii; pasă ce ne-a scos din rosturile firești ale existenței. Pe la hotare, prin vămi lumea românească se îmbulzea, întorcându-se pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu este exclus că acum ar fi timpul celui mai potrivit și obiectiv recensământ: aproape  toată lumea e acasă. Iar deviza eventualei catagrafii ar fi una dostoievskiană: Umiliți și obidiți.

La începutul pandemiei, Macron ținuse un discurs fulminant, în care propovăduia izolarea, necesitatea purtării măștilor și spălatului pe mâini, repetând obsesiv: „Suntem în război!” Unui nefrancez pe chestia asta i-a reușit un banc: „Ce bine că de acum înainte știm că un război se  câștigă doar spălându-ne pe mâini!”. (Iar alții ziceau, pare-se nu fără rezon, că spălatul mâinilor avea și ceva cu spălatul banilor...) 

Era, dar mai este trist-amuzant să auzi pe la posturi de televiziune obscure droaia de ex-„comentatorii politici” discutând „competent” despre un virus, necunoscut încă nici specialiștilor! Vorba lui Balzac (în, pardon, ușoară parafrazare): Tragicomedia umană. Și cu bizara contribuție a TV-urilor se pare că viteza de răspândire a coronavirusului era chiar mai mare decât viteza luminii, fiind egală cu iuțeala răspândirii prostiei ca zvonistică. Și panică isterică, nu alta, când, unul sau altul, trezindu-se dimineața, constata că nu tușește, nasul nu-i curge, nu are temperatură, respiră bine mersi, dar – aoleu!  astea sunt simptomele coronavirusului... asimptomatic! Astea ar fi cazuri de trecere din pandemie într-o stare superioară a acesteia: în pandemență!

Așadar, cum am făcut față... Mereu la răspântiile conștiinței individuale cu lumea, cu viața ei, acum oarecum accidentată, am încercat și încerc, în răspărul situației, să rămân cetățeanu liber al propriei vocații, predestinații, iluzii, în ultimă instanță. Vocația în complicitate cu voința de a-ți ordona și coordona faptele, trăirile, atent la achizițiile, dar și la pierderile sufletești, de conștiință, înțelegând ( din proprie experiență în pandemie!) că, pentru acele/aceste postate de realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez și să-mi adaptez, să-mi „reglez” stări de spirit... normale, funcționale, ca să rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi creez și să-mi modelez stări de spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume.

Prin urmare, cum am făcut față?... Mă izolez, deci exist, mi-am zis. Despre așa ceva mulți, de-ai noștri sau străini, au scris jurnal. Ba chiar se crea impresia că, în toiul nenorocirii, până și moartea ținea LiveJournal. Probabil, notând în el (și) că, astăzi, în lume nu se mai moare de râs, cum i se întâmplase tatălui lui Pierre Beaumarchais, când fiul îi citea „Bărbierul din Sevilla”. Poate că se mai moare din când în când de râsu’-plânsu’ în această cvasibalzaciană, dar mai mult camusiană tragicomedie umană... (Se spunea că, parcă în concordanță cu legea compensației, în perioada de pandemie crescuse numărul cititorilor. Coronavirusul a generat reeditări și vânzări de neglijat ale romanului camusian „Ciuma”. Deoarece chiar coronavirusul pare a fi mai curând o coronaCiumă.)

Iar în cele făcute și desfăcute (dintr-o altă limbă și... refăcute în românește) a fost și acest poem-premonițiune al lui Iosif Brodski, scris în anul 1970 pentru, parcă, anul 2020:

Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.

Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?

Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.

După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.

O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,

Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor

Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?

Alungi imediat gură-casca de ea, fără s-o dezbraci.

Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.

Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?

De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,

Vei reveni același, dar parcă oarecum mutilat?

O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.

Palton pe trupul gol, joben, desculț, cafea.

În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.

Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.

Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat

Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat

În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.

Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.

Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.

Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie

Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.

Baricadează-te cu ea de cosmos, de eros, de virus.

– Cunoașteți oameni care au făcut boala? Dacă da, ce credeți, în ce măsură această experiență le-a marcat viața, lor și celor apropiați lor?

– Din păcate, unii dintre ei nu au mai avut forțe să se opună nenorocirii. Înainte de toate, mă gândesc la Paul Goma, răpus la 25 martie. L-am cunoscut personal, am dialogat pe îndelete în septembrie 1996 în Frața, interviul fiind preluat de mai multe reviste, inserat în antologii. Din vreme în vreme am făcut schimb de mesaje. Eram legați în destine și de aceleași locuri din județul Orhei, de râul Răut, de unde am pornit în lume, în rătăciri. Anul final de absolvire al școlii medii l-am făcu în comuna Ciocâlteni, locul de naștere al tatălui scriitorului, Eftimie. De la Negurenii mei de baștină până la Chiștelnița, satul unde a văzut lumina mama lui Goma, Maria Popescu, sunt cam 10 kilometri. Cunosc și satul Mana cu priveliștile lui deschise din calidoarele sătenilor spre spații și istorie memorabile din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir...

La plecarea acestui mare scriitor și luptător, îmi amintii de ce întrabase și răspunse Lucian Blaga: „Prin ce ar putea fi mutilat Universul? Prin moartea înainte de vreme a unui om pe cale de a plăsmui un univers al său”. Din fericire și norocul memoriei poporului român, Paul Goma reușise să împlinească un asemenea univers, unic și pildiuitor. Bineînțeles, viața și creația lui Goma au și alte temeiuri, poate că mai solide decât doar cele pur estetice. Temeiuri etice.

– Ce schimbă această pandemie, acest, vai!, eveniment istoric, în viețile noastre? Ce regretați cel mai mult din viața de dinainte? În urma acestei pandemii atît de costisitoare în vieți omenești, în suferință și în bani, ce soartă va avea la noi cultura?

– Coronavirusul/Pandoravirusul a cam schimbat raporturile pro-contra. Accentele sunt în delir. Da, schimbarea raportuilor, accentelor, principiilor, dându-le în paradox, încât ne zicem că, pentru a fi cât mai uniți, trebuie să ne ținem la distanță unii de ceilalți! Iar un popor strâns unit e mai ușor de virusat.

Pandemia a fost, dar mă tem că mai rămâne cea mai gravă carență, care ne-a redus la semi-existență. Dacă se spunea că frica intră în oase, de data aceasta groaza paralizantă a intrat și în suflet, în conștiință. Iar până trece, dacă trece, totuși, nu va fi ușor să revenim la un mod de viață normal, acum existând parcă un sentiment generalizat de inferioritate, de neimportanță, de zădărnicie. După această perioadă dramatică existența pare a nu mai avea coerență, cursivitate, ci e sincopată, fisurată, fărâmițată. (Am impresia că asta se poate remarca și în aceste răspunsuri ale mele oarecum... sughițate.) Sau o posibilă formulă a situației pe care ne-ar sugera-o versurile lui René Char: „Suntem niște bolnavi siderali de nelecuit, cărora viața le dă în mod satanic iluzia sănătății”. Sau, poate, mai potrivit ar fi să ne amintim definiția cuiva, conform căreia omul e o minune tragică...

A fost primăvara și, iată, pare va fi și vara cea mai statică din câte mi-au fost date până acum: plecări și treceri, zboruri peste meridiane anulate, simpozioane, festivaluri și zile literare stopate, cărți împotmolite prin edituri și tipografii; edituri căzute economicește la pământ, fără a avea vreo perspectivă să-și revină, cărți neintrate în librării, cele rămase în rafturi – nevândute... Cu toate astea, unii colegi par a împărtăși un anume optimism, sigur, bine intenționat, dar totuși oarecum forțat, adică nu chiar firesc, când consideră că a sporit consumul de carte pe cap de cititor (care citea și până la pandemie, zic eu); consumul de cultură, de muzică, filme, spectacole de teatru,  excursii în muzee și galerii – bineînțeles, online, teleghidate, teletransmise, de-mi vine să spun – și teleconsumate...

Din atare situație unii vor trece de la autoizolare la căsătorie, alții – la divorț. Pentru că, din păcate, după atâta timp de viețuire (unită și pașnică...) în condiții de constrângeri de tot felul unii soți și soții s-au transformat în anticorpi.

În fine, îmi zic că, pe timp de coronavirus, chiar o viață descoronată, însă lipsită de umor, ar trezi râsul! Astfel că, omule, odată ce ai mâinile curate, dezinfectate, i-ați destinul în propriile mâini!