POEME DE KAZIMIR MALEVICI

Din poezia lumii

Kazimir MALEVICI   (1878 – 1935)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pictor, grafician, pedagog, teoretician, filosof, poet. Fondatorul unui gen de artă abstractă – suprematismul („Pătratul negru”, 1915).

Se naște la Kiev în familia unor originari din Polonia. Termină cinci clase gimnaziale, între 1895-96 studiază la școala de desen. În 1905, se stabilește la Moscova, studiază pictura, se manifestă ca neoimpresionist. Participă la expozițiile novatorilor – „Valetul de tobă” (1910-1911), „Coada asinului” (1912). Se împrietenește cu poeții A. Krucionîh și V. Hlebnikov. Elaborează concepția grafică a multor cărți ale futuriștilor. În martie-iunie 1918, colaborează la ziarul „Anarhia” (Moscova), pentru care scrie peste 20 de articole, parte – teoretice. În 1919, încheie primul studiu teoretic amplu, „Despre noile sisteme în artă”. În același an se stabilește la Vitebsk, fiind profesor la școala de arte condusă de Marc Chagall. Aici scrie cea mai mare parte din lucrările sale cu tentă filosofică. Poezia ar fi liantul dintre pictura și filosofia maleviciene.

*     *     *

        De ce din cripta cărunteții mele

se înalță flacăra bunătății și mângâierii

spre fiecare ce răzbătu și care întinse

mâinile și ramii spre adâncimi fără capăt

De ce totul erupe din fortăreață

în același timp strâns cu rădăcinile

ținându-se de pământ tu timid

desprinzându-te sau spre a te elibera

nu vrea nimeni nimic

Eu de ce-s cuprins de bunătate atunci

când temeiul meu constă din rău

De ce din tine cei ce ies

râvnesc să ucidă

dacă aceasta e legea ta înțeleaptă

de ce în același timp

tu îți potrivești culori de camuflaj

Înseamnă că înțelept și feroce

îl aperi pe el compătimindu-l reiese că-n tine

e aceeași bunătate ca și în mine

pentru că și eu mă trag din tine ca toți ceilalți

căci tu m-ai creat din răpuși

de dragul meu ucigându-le trupul

eu sunt din rândul omorurilor

însă cum aș răzbate spre ceea ce-mi aparține

cum m-aș curăța de cele furate

fiindcă eu sunt parte a celor furate

Binele și răul constituie cele două părți

ale mele aidoma ție alcătuit fiind

dar de ce mereu e discordie-n firea mea

și neostoit război întru biruință

ce va veni

și ce trebuie să biruie

cui îi aparține coroana existenței

Da Tu m-ai creat din rândurile celor uciși

din contul lor m-ai alcătuit

Însă eu mă revolt și vreau să ajung

la mine însumi cel curat și limpede

și când va fi să mă purific atunci

răul îl voi răpune

Nu am nevoie de cărări bă-

tătorite de mine eu voi fi nimic

și nu va fi pântecul și nu vor fi

dinții

Nu voi jura pe tine frate al meu

deoarece la fel fugim dar de ce

atât de adânc îți ții rădăcinile

Taie-ți degetele las’ să rămână

Nu face să te ții

*     *     *

Neaflându-mi începutul, exclamai:

și mă plăsmui pre mine Domnul după chipul și asemănarea

Sa și astfel acum am și eu o închipuire

despre Dumnezeu, înfățișarea sa și-nfățișarea mea atestă

identitatea.

Însă în veacurile creării mele eu am pierdut

mai multe din componentele chipului meu și în viitoarele

veacuri pierde-voi întreaga asemănare cu Primogenitura

primordialității. Risipi-mă-voi în mult și

multul se va răscula. Astfel pierdute fi-vor

chipul meu și închipuirea despre Dumnezeu.

#

Astfel cumpănesc eu despre mine și mă înalț

pe mine în Dumnezeire, susținând că totul sunt eu

și nimic în afară de mine nu există, tot ce

văd pe mine mă văd, atât de multilaterală

și multifuncțională e ființa mea.

#

În pustiu zămislitu-s-a începutul chipului

meu însă am înviat în Ziua a Șasea

a genezei. Atât de complexă era

fața mea, deoarece înainte de a deveni desăvârșit

am trecut prin multe forme, astfel că

văd – eu exist.

#

Toate începuseră să-mi slujească, dar nu eu

slujesc tuturor, nimic nu-mi slujește

deoarece eu mie îmi slujesc.

Întreaga viață din mine se trage, și totul viețuiește

prin mine și eu prin totul viețuiesc.

#

Însă în trupul meu am sfâșiat conștiința

Mea cu arborele, pasărea

și insectele. Și noi am devenit diferiți

și lumea o vedem diferit

Și eu nu pot pătrunde în ei

lumea lor spre a o vedea. Nesupraveghind

propria-mi înmulțire mă pierd în presupuneri

din scrumul pământului plăsmuiesc

o lume nouă,

           Astfel preschimb

raiul primordial al Lumii Noi

și în a Șasea Zi mă voi crea pe mine

după chipul și asemănarea

Lui Dumnezeu.

#

Nu există desăvârșire în Dumnezeu, pentru că

A Șasea Zi își închide calea

în cerc.

Acum e prima zi a creației

Noile dimensiuni, temeiurile începutului

chipului meu, preschimbat în noua

existență.

Însă nimeni nu vede și nimeni

nu arde cu sufletul. Și totul trece

pe-alături. Iar Duhul viu își duce flacăra

tot mai departe, tot mai departe, toți văd

stelele și Soarele, deja mort

deoarece în noua preschimbare de el

nu mai e nevoie. În noua minune nu există

nici soare, nici stele. S-a stins

raiul.

Se naște ochiul noului început.

Gura pământului și artistul

S-a micșorat pământul – sau conștiința noastră de-a crea

s-a amplificat, și plecarea noastră.

Omul ca unul dintre desăvârșiți este

al pământului unic gânditor, pământul știind că, de nu azi –

mâine, el pleca-va de la dânsul.

Și îl vrăjea cu taina sa și a creației taină

educându-l pe baza propriilor forme alimentate de creație

și formele minunau cu frumusețea

Însă lui planeta frumoasă i se părea.

Pământul încătușase mintea conștiința cu

lanțul obiectelor creației sale

încât poetul și pictorul au fost înșelați de gelozia pământului.

Pământul le demonstrase lucruri simple

iar ei cercetau în ele cu taină ascunsă.

Căutau ceea ce nu trebuia căutat.

Cu cât căutau mai mult cu atât mai abitir se despicau

în milioane de tentacule ale pământului – limba și rațiunea.

Firul minții cuvintele și sunetul se absorbeau în lucruri

prin ele însele alcătuind o întreagă rețea de păienjeniș

în care se-ncâlcea rațiunea.

Mulți pictori și mulți poeți se aud

urlând de disperare, gemete de nedumerire, bocete în fața

gurii pământului.

Fiind prea slabi pentru a deschide tainicele buze tăcute

ei au creat viteji mai puternici decât ei înșiși

însă și voinicii de asemeni au eșuat în fața marii taine.

Iar buzele tăceau și razele ochii pământului îi stinghereau.

Așadar pământul se răzbuna pe cei care doriseră

să-i fure taina.

Și rațiunea se înspăimântă – și noi ne rătăceam în taină.

Pictorul și poetul se rugau cu molitvele lor

implorau (tablourile lor)

Însă ne-nduplecat era pământul.

Duhul mare și puternic îl luară drept armă

și prin duh doreau să pătrundă prin micile fisuri

deschideri în obiecte.

Doreau a se uni cu sufletul obiectelor

Însă lucrurile născute de pământ crunt constrângeau duhul

Și el pierea odată cu istericul suflet și rațiunea.

Citiți poeților și priviți atent pictorilor

molitvele voastre

auziți țipătul ce sfâșie sufletul...

            Nu e așa că prin cuvânt vă căutați pre voi în lucruri și taină

Nu-i așa că prin vopsea ați vrut să aflați esența și sinteza

și sufletul lucrurilor?

Însă cel ce plecase-ndărăt din lucruri din centrul

pământului din creierul strădaniilor lui creatoare

năzuia spre spațiu.

Cine sparse găoacea oului creației naturii și ieși

fără-a atrage atenție crustei în risipire?

Cine din culoarea lucrurilor mergea spre culoare?

Cine eliberase culoarea din captivitatea lucrurilor ce o furaseră?

Cine e în stare să facă aceasta, pentru el pământul nu va fi

decât fir de praf în păienjenișul conștiinței.

Dar – păzea!, chiar de-i departe încă, pământul cere ajutor

și alte planete-i vin întru salvare

doar să fiți înarmați cu cifra și culoarea și biruința

vă va aparține. Culoare le va arăta cifrelor datele

și va lărgi calea.

„Au adus lemne”

Luaseră ferestraie topoare funii și cu război s-au dus

Peste pădure. Intrară îmbrăcați încinși

Și se descinseră și se dezbrăcară măsurau trupul pădurii.

Pe cei mai mari i-au însemnat-crestat

Și oamenii se-apropiau tăcuți de arbore și chiar

Lângă degetele rădăcinilor prinseră a tăia. Tăcut

Suporta copacul durerea sa și privea spre albastre spații.

Își mai punea speranța în vreascurile și rădăcinile sale.

Se gândea că nimeni n-ar fi în stare să-l smulgă din pământ.

Și necruțătoarelor furtuni ramii se vor opune

Tulpina apărând.

Tocmai pentru-asta an de an năștea noi lăstari.

Rădăcinile așteptaseră furtuna, apoi adânc

Coborâseră în pământ. Și dintr-o dată pe neobservate

Într-o zi-nsorită și calmă

S-a apropiat un om cu un strașnic ferestrău și a tăiat

Copacul. I-aruncă de vârf funia

Și doborî la picioarele sale uriașul trup.

Astfel vicleanul om învinse copacul

Cenușa folosindu-i-o în câmp pentru legume.

De arbore să-mi amintesc m-au făcut bătăile în ușă

Și strigătul „au adus lemne”. Am ieșit

Privind la bucățile de trup.

Am luat toporul, prinzând a despica bucățile

Care încă se mai împotriveau, ținându-se tare

Nevrând să cedeze fără luptă nicio fărâmă de-a lor.

Însă brațele mele afundau tot mai adânc și mai departe

Lama-secure și se desfăcu-surcele butucul

Astfel mândru de biruință am intrat în casa

Încălzită de arborele răpus.

*      *    *

Lumea e o nemărginire unitară

unitatea infinitului corp contopit cu sine însuși

la începutul indivizibilului este „Eu”

și „Eu” izvorul vieții, iar viața spulber

fărâmițare. „Eu” – spulberare – centrul spulberării,

sensul universului în unitate și contopire acolo moarte nu e

nici odihnă nici mișcare.

Înțelepciunea „Eu”-lui eternă împărțire, etern-neîncetată

din unitar-mortal desprinzând particula

spre a o transforma în viață.

„Eu” moarte în nemărginirea mea și doar rupându-mă

ca particulă mă afiliez vieții,

„Eu” calea spulberării, iar spulberarea – nimicirea

unitarei imagini într-un șir de părți de noi curente.