sâmbătă, 8 august 2020

POETUL, PROZATORUL, EDITORUL MIRCEA CIOBANU AR FI ÎMPLINIT 80 DE ANI


– Stimate domnule Mircea Ciobanu, aici, în necuprinsul totuși cuprins al mării, la un început de zi cu cețuri imposibile peste creste de valuri blânde chiar și în acest mijloc de noiembrie, când așteptăm deschiderea către vederile noastre a Bosforului, v-aș ruga să vă referiți la un concept al olimpianului Johann Wolfgang von Goethe care afirma că bucuriile trebuie cucerite zilnic. Sunteți avid de bucurie, încercați să o aveți zi de zi?
– Nu, preocuparea asta n-am avut-o. Știu că am fost un copil fericit și mama spunea despre mine că mă trezeam râzând. Ei, vremurile astea de odinioară, de care îmi tot amintesc, s-au dus și eu, astăzi, nu sunt chiar așa un cuceritor de voie bună, de bună dispoziție. Dacă nu mi se dă bucuria în ziua aceea, mă mulțumesc și cu mâhnirea cu care m-am trezit, ce este o rămășiță a zilei de ieri. Fiecare zi nouă ne-o dă Dumnezeu și cum ne-o dă El, așa o ducem, tot o povară este. Trebuie să fii pe măsura ei. De când stăm aici, iau din mâna lui Dumnezeu ce mi se dă.
– Acesta fiind prologul zilei și al reîntâlnirii noastre pe această enormă corabie ce se cheamă, în traducere românească, „Renașterea Lumii”, să plonjăm relativ curajos în tema de bază a convorbirii care este, firește, tema literaturii. Avem motive să mai credem și astăzi în forța de influență a cuvântului ajuns artă?
– Fără îndoială. Important este unde ajunge cuvântul nostru. Acuma lumea nu prea este atentă la noi. Dar aș vrea să spun că nici altădată nu era. Doar nouă ni se părea că este. Ar fi vorba aici de o mare iluzie. Înainte, cărțile de poezie apăreau, în aparență, destul de multe și se știa destule lucruri despre fiecare carte în parte, întrucât se scria în majoritatea revistelor literare despre ea. Apoi, revistele comunicau între ele în așa fel încât, la capătul unei săptămâni, aveam impresia că, de fapt, întrucât s-a scris despre cărțile noastre, toată lumea știe despre ele. În realitate, nu era așa deloc. Cărțile apăreau în 500-1000 de exemplare. Volume importante, cum este „Cartea de vise” a lui Leonid Dimov, abia au întrunit, pentru că așa hotărâse stăpânirea, un număr de exemplare, cât să poată intra în tipografie; ca tipografia să primească o comandă. Și n-avem încotro. Trebuie să recunoaștem că am fost induși în eroare, că am înghițit hapul și am fost fericiți. În această sectă, destul de largă, oamenii comunicau, cărțile lor treceau din mână în mână, se alcătuise o ierarhie de valori, despre care, în schimb, lumea nu știe nimic. Nu trebuie să ne mire că în anii aceea fiecare om, preocupat cât de cât de ideea literară, se întâlnea cu câte un scriitor și-l întreba: „Dar dvs. ce părere aveți despre Păunescu?” Pentru că, practic, doar doi-trei poeți erau cunoscuți: Ana Blandiana și Marin Sorescu. În rest, numai intelectualii preocupați foarte serios de poezie știau care este și cursul valoric. Eu nu sunt optimist că lucrurile se vor schimba curând. Dar sper că scriitorul să se dezmeticească și să realizeze ceea ce am realizat și eu: că nu eram mai răi decât acuma, că nu eram mai buni decât acuma, numai că electoratul are cu totul alte preocupări și noi n-am izbutit să facem mai mult decât în altă parte cititori de poezie.
– Îmi permiteți să remarc că, până aici, scriitorul Mircea Ciobanu s-a referit numai la poezie. O fi ea, poezia, un camerton sau un etalon al literaturii, dar ce crede prozatorul Mircea Ciobanu despre situația genului narativ?
– Da, da, receptarea poeziei este chiar un etalon de sensibilitate. Cineva, care s-a transformat de curând într-o mărime (nu-i dau numele, căci nu mai are rost vreodată să i-l pomenesc), spunea în fața mai multor alți demnitari, cum că poezia a pierdut și nu mai e ascultată nici la Paris. Și asta nu m-a mâhnit, ci m-a făcut să scriu mânios, pentru că acel domn scotea din calcul că Franța se află după sute de ani de cultură neîntreruptă, dar noi, dacă punem cap la cap anii de libertate în care creatorului i s-a dat voie să respire în chip firesc, nici nu adunăm 50 de ani din ultimul secol. Și aș vrea să vină cineva să mă contrazică. Fiindcă îl voi lua și-l voi da cu capul lui prost de pereți.
– Domnul Mircea Ciobanu pare a fi un om destul de blând, pentru a încerca rezistența pereților într-un mod oarecum proverbial.
– Nu, nu, nu! Să știți că există și un astfel de dialog: porcului trebuie să i se dea peste rât. Și sunt mulți porci, care abia vor să facă comparație cu aceea ce se întâmplă la Paris sau în Anglia. Anglia să tacă, dacă are chef să tacă și nu mai are putere să nască poezie, dar noi, ca popor, deși suntem bătrâni, suntem totuși tineri, fiindcă nu ni s-a dat îngăduința să vorbim după măsura posibilităților noastre. Astea vi le vorbește un om mâhnit și destul de mânios.
Da, într-adevăr, receptarea poeziei este etalon. Proza? De fapt, proza noastră este importantă, dar s-a cheltuit, din nenorocire, pe teme care nu îngăduiau decât o abordare pe jumătate în chestiunea adevărului. Și-atunci, au câștigat cât de cât cei care n-au făcut proză evazionistă sau cei care s-au ancorat în zona unor probleme care bat spre filozofie sau spre morală. Cei mai mulți, însă, au cheltuit teme scriind pe jumătate. S-a scris despre pușcărie, dar nu s-a scris adevărul până la capăt. Același scriitor mai poate oare, – mă întreb cu toată sinceritatea, – să revină asupra cărții lui și să refacă adevărul? Cei mai mulți nu mai au această putere și cred că nici nu mai au îndrăzneala s-o facă. În așa fel încât cartea de literatură despre pușcărie trebuie să fie scrisă, cartea despre suferința copiilor va trebui să fie scrisă, cartea despre distrugerea familiei va trebui să fie scrisă... Poezia a avut mijloace care i-au permis să alunece și să intre chiar în zonele pure ale artei sale.
– În ceea ce vă privește, aveți de refăcut cărți? Veți încerca această muncă?
– Îmi pare rău că mi-ați pus această întrebare. Nu. Pentru că eu am abordat proza considerând că, de fapt, aria prozei este poezia și am găsit modalități de a spune ceea ce vroiam să spun până la capăt. Nu cred că dacă aș fi scris cu mijloacele prozei curente și dacă aș fi abordat proza în felul în care este abordată de obicei, probabil că, scriind despre arderea cărților, n-aș fi scris povestea lui Leon Pascal și a fiului său. Adică, porțiunea aceea de proză ar fi fost cenzurată și aruncată la gunoi, iar eu n-aș mai fi avut îndrăzneala să o pun într-o eventuală a doua ediție. Pe când așa, pentru că am abordat-o din zona poeziei, consider că acele douăzeci de pagini despre arderea cărților în România rămân și acum.
– Într-o anumită măsură, vă cunosc parabolele, formulele de reactualizare a mitologiei, subtextele metaforice, savoarea stilului, fapt care, însă, nu mă împiedică să vă întreb dacă sunteți convins că, totuși, ați spus, în proză, tocmai ceea ce ați vrut.