–
Stimate domnule Mircea Ciobanu, aici, în necuprinsul totuși cuprins al mării,
la un început de zi cu cețuri imposibile peste creste de valuri blânde chiar și
în acest mijloc de noiembrie, când așteptăm deschiderea către vederile noastre
a Bosforului, v-aș ruga să vă referiți la un concept al olimpianului Johann
Wolfgang von Goethe care afirma că bucuriile trebuie cucerite zilnic. Sunteți
avid de bucurie, încercați să o aveți zi de zi?
– Nu, preocuparea asta n-am avut-o. Știu că am fost un
copil fericit și mama spunea despre mine că mă trezeam râzând. Ei, vremurile
astea de odinioară, de care îmi tot amintesc, s-au dus și eu, astăzi, nu sunt
chiar așa un cuceritor de voie bună, de bună dispoziție. Dacă nu mi se dă
bucuria în ziua aceea, mă mulțumesc și cu mâhnirea cu care m-am trezit, ce este
o rămășiță a zilei de ieri. Fiecare zi nouă ne-o dă Dumnezeu și cum ne-o dă El,
așa o ducem, tot o povară este. Trebuie să fii pe măsura ei. De când stăm aici,
iau din mâna lui Dumnezeu ce mi se dă.
–
Acesta fiind prologul zilei și al reîntâlnirii noastre pe această enormă
corabie ce se cheamă, în traducere românească, „Renașterea Lumii”, să plonjăm
relativ curajos în tema de bază a convorbirii care este, firește, tema
literaturii. Avem motive să mai credem și astăzi în forța de influență a
cuvântului ajuns artă?
– Fără îndoială. Important este unde ajunge cuvântul
nostru. Acuma lumea nu prea este atentă la noi. Dar aș vrea să spun că nici
altădată nu era. Doar nouă ni se părea că este. Ar fi vorba aici de o mare
iluzie. Înainte, cărțile de poezie apăreau, în aparență, destul de multe și se știa
destule lucruri despre fiecare carte în parte, întrucât se scria în majoritatea
revistelor literare despre ea. Apoi, revistele comunicau între ele în așa fel
încât, la capătul unei săptămâni, aveam impresia că, de fapt, întrucât s-a
scris despre cărțile noastre, toată lumea știe despre ele. În realitate, nu era
așa deloc. Cărțile apăreau în 500-1000 de exemplare. Volume importante, cum
este „Cartea de vise” a lui Leonid Dimov, abia au întrunit, pentru că așa
hotărâse stăpânirea, un număr de exemplare, cât să poată intra în tipografie;
ca tipografia să primească o comandă. Și n-avem încotro. Trebuie să recunoaștem
că am fost induși în eroare, că am înghițit hapul și am fost fericiți. În
această sectă, destul de largă, oamenii comunicau, cărțile lor treceau din mână
în mână, se alcătuise o ierarhie de valori, despre care, în schimb, lumea nu știe
nimic. Nu trebuie să ne mire că în anii aceea fiecare om, preocupat cât de cât
de ideea literară, se întâlnea cu câte un scriitor și-l întreba: „Dar dvs. ce
părere aveți despre Păunescu?” Pentru că, practic, doar doi-trei poeți erau
cunoscuți: Ana Blandiana și Marin Sorescu. În rest, numai intelectualii
preocupați foarte serios de poezie știau care este și cursul valoric. Eu nu
sunt optimist că lucrurile se vor schimba curând. Dar sper că scriitorul să se
dezmeticească și să realizeze ceea ce am realizat și eu: că nu eram mai răi
decât acuma, că nu eram mai buni decât acuma, numai că electoratul are cu totul
alte preocupări și noi n-am izbutit să facem mai mult decât în altă parte
cititori de poezie.
– Îmi
permiteți să remarc că, până aici, scriitorul Mircea Ciobanu s-a referit numai
la poezie. O fi ea, poezia, un camerton sau un etalon al literaturii, dar ce
crede prozatorul Mircea Ciobanu despre situația genului narativ?
– Da, da, receptarea poeziei este chiar un etalon de
sensibilitate. Cineva, care s-a transformat de curând într-o mărime (nu-i dau
numele, căci nu mai are rost vreodată să i-l pomenesc), spunea în fața mai
multor alți demnitari, cum că poezia a pierdut și nu mai e ascultată nici la Paris. Și asta nu m-a
mâhnit, ci m-a făcut să scriu mânios, pentru că acel domn scotea din calcul că
Franța se află după sute de ani de cultură neîntreruptă, dar noi, dacă punem
cap la cap anii de libertate în care creatorului i s-a dat voie să respire în
chip firesc, nici nu adunăm 50 de ani din ultimul secol. Și aș vrea să vină
cineva să mă contrazică. Fiindcă îl voi lua și-l voi da cu capul lui prost de
pereți.
–
Domnul Mircea Ciobanu pare a fi un om destul de blând, pentru a încerca
rezistența pereților într-un mod oarecum proverbial.
– Nu, nu, nu! Să știți că există și un astfel de
dialog: porcului trebuie să i se dea peste rât. Și sunt mulți porci, care abia
vor să facă comparație cu aceea ce se întâmplă la Paris sau în Anglia. Anglia
să tacă, dacă are chef să tacă și nu mai are putere să nască poezie, dar noi,
ca popor, deși suntem bătrâni, suntem totuși tineri, fiindcă nu ni s-a dat
îngăduința să vorbim după măsura posibilităților noastre. Astea vi le vorbește
un om mâhnit și destul de mânios.
Da, într-adevăr, receptarea poeziei este etalon.
Proza? De fapt, proza noastră este importantă, dar s-a cheltuit, din
nenorocire, pe teme care nu îngăduiau decât o abordare pe jumătate în
chestiunea adevărului. Și-atunci, au câștigat cât de cât cei care n-au făcut
proză evazionistă sau cei care s-au ancorat în zona unor probleme care bat spre
filozofie sau spre morală. Cei mai mulți, însă, au cheltuit teme scriind pe
jumătate. S-a scris despre pușcărie, dar nu s-a scris adevărul până la capăt.
Același scriitor mai poate oare, – mă întreb cu toată sinceritatea, – să revină
asupra cărții lui și să refacă adevărul? Cei mai mulți nu mai au această putere
și cred că nici nu mai au îndrăzneala s-o facă. În așa fel încât cartea de
literatură despre pușcărie trebuie să fie scrisă, cartea despre suferința
copiilor va trebui să fie scrisă, cartea despre distrugerea familiei va trebui
să fie scrisă... Poezia a avut mijloace care i-au permis să alunece și să intre
chiar în zonele pure ale artei sale.
– În
ceea ce vă privește, aveți de refăcut cărți? Veți încerca această muncă?
– Îmi pare rău că mi-ați pus această întrebare. Nu.
Pentru că eu am abordat proza considerând că, de fapt, aria prozei este poezia și
am găsit modalități de a spune ceea ce vroiam să spun până la capăt. Nu cred că
dacă aș fi scris cu mijloacele prozei curente și dacă aș fi abordat proza în
felul în care este abordată de obicei, probabil că, scriind despre arderea cărților,
n-aș fi scris povestea lui Leon Pascal și a fiului său. Adică, porțiunea aceea de
proză ar fi fost cenzurată și aruncată la gunoi, iar eu n-aș mai fi avut
îndrăzneala să o pun într-o eventuală a doua ediție. Pe când așa, pentru că am
abordat-o din zona poeziei, consider că acele douăzeci de pagini despre arderea
cărților în România rămân și acum.
–
Într-o anumită măsură, vă cunosc parabolele, formulele de reactualizare a
mitologiei, subtextele metaforice, savoarea stilului, fapt care, însă, nu mă
împiedică să vă întreb dacă sunteți convins că, totuși, ați spus, în proză,
tocmai ceea ce ați vrut.
– Da. Dar ce, ar fi trebuit să scriu un articol în
care să spun: „Jos comunismul!”? Păi acesta s-ar fi redus la două cuvinte, iar
eu ce ar fi urmat să fac? Ce am fost eu, un scriitor sau un autor de articole
politice? Firește, nu-i ușor omului să apeleze la odiosul limbaj esopic. Eu am
apelat la atare limbaj, pentru că am crezut în Dumnezeu și pentru că am simțit
nevoia să spun ceea ce avem de spus. Cred că am avut de comunicat cu omul care
era dispus să vadă că eu chiar am ceva de comunicat. Limbajul esopic l-a numit
Lenin odios, pentru că lui îi plăcea vorbirea de-a dreptul. Ei bine, nu m-am
lăsat înhățat și n-am lăsat – cum să spun? – pe porc să dea cu râtul peste mâna
mea dreaptă. Ce, ar fi trebuit să mă las înhățat de un porc, ronțăit până la
ultima unghie? Nu, deloc! Pentru că faptul de a intra în dialog cu puterea naște
oameni ai puterii. Majoritatea scriitorilor obsedați de putere în lucrările lor
am observat că s-au dus înspre putere și, de fapt, nu dialogau cu supușii
zilei, pentru că îi urau și ar fi vrut să-i înlăture cu tot cu ideologia lor,
ci pentru că nu erau ei acolo. Nu vreau să se supere nimeni, dar asta e credința
mea.
–
Plasez următoarea întrebare undeva între bărbatul mâhnit și copilul radios,
care ați fost, interesându-mă de vreo susținere venită din partea cuiva sau de
vreo întâmplare care să vă fi dat încredere în destinul dvs. literar.
– A, eu nu sunt nemulțumit.
– Ați
spus și am repetat și eu: un mâhnit.
– Nu, în alt sens am zis de nemulțumit. Adică nu sunt
de felul meu nemulțumit, ca să nu-mi aduc aminte că am fost și fericit și că
pot fi în orice clipă. Pentru că am învățat lecția mulțumirii cu puțin, ce vine
în urma unui oarecare exercițiu. Eu cred că am multe motive să spun că am fost
fericit, pentru că am trăit pentru scrisul meu. Am avut acest sentiment de câte
ori am izbutit să pun de acord intenția mea cu pagina sau de câte ori Dumnezeu
mi-a dat de-a lungul frazei un cuvânt, la care nu mă gândeam până atunci
niciodată. Iar ca ființă omenească, sigur că mă bucur că deschid ochii și văd
lumina zilei. Am murit odată, așa că știu ce înseamnă să te bucuri de faptul că
trăiești ca un dar de la
Dumnezeu. Dar dacă nu e să fii ferici, poți să te chinui – nu
iese nimic.
O întâmplare? Toate bucuriile mele au venit puțin mai
târziu. Dar m-am bucurat, spune Arghezi, și de acest cules târziu cu
întristare.
–
Oricum, ați avut aprecieri favorabile încă de la prima carte și nu doar la cele
de mai târziu.
– Da, dar vedeți, când am intrat eu în literatură,
colegii mei erau deja clasici în viață. Ar fi trebuit cu cartea ceea să debutez
în 1960, nu în 1966.
– Cu
„Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”.
– Exact. Dar nu mă supăr, ci chiar mă bucur că între
timp mai acumulez alte câteva cărți în sertar, așa că atunci când a venit mica
eliberare, în ’67-’68, pe mine m-a găsit cu vreo trei-patru cărți scrise, cu
„Martorii”, cu „Patimile”, cu proiectele „Epistolelor”, chiar cu proiectul unui
roman care se cheamă „Cartea fiilor”
–
Care a fost motivul că nu ați debutat în 1960?
– Pentru că în 1960 trebuia un mare procent din sumar
să fie poezie de comandă, despre partid, despre război, despre prietenia
româno-sovietică. Citiți toate cărțile așa-zisei eliberări din 1960 și veți
vedea că nu se poate recupera nimic, decât o poezie sau două, pentru că exact
în acel moment au tipărit scriitorii care mai târziu au devenit importanți, dar
care nu și-au putut relua niciodată poemele din volumul de debut. Iar eu nu știam
să scriu la comandă. Poate că aș fi vrut, dar n-am putut. Nu știam să scriu
nici cu partidul, fiindcă nu credeam în el. Mă simțeam foarte bine la mine
acasă. Aveam câțiva buni prieteni, care spuneau că n-am deloc vreun motiv să-mi
dau peste mână și să nu scriu. Și-apoi aveam câteva lecții extraordinare. Vedeți
cum îi receptează oamenii tineri pe oamenii mai în vârstă: îl cunoșteam foarte
bine pe Mircea Horia Simionescu care, până când eu împlineam 19-20 de ani, avea
deja scrise aproape toate cărțile importante, adică tetralogia „Ingeniosul bine
temperat” era încheiată, pe care o citisem de la un capăt la altul și am văzut
că un om poate să scrie o carte fără să o publice și fără să moară în același
timp. Pe mine mă întristează cu totul altceva – că în momentul acela, cât
Mircea Horia Simionescu sau Radu Petrescu își scriseseră operele pe care noi le-am
întâlnit cam după un deceniu și mai bine, erau alți prozatori mari care trăiau
fără concurența lor. De pildă, eu nu zic că Marin Preda ar fi avut ceva de
pierdut din această concurență, din aceste prezențe. Cred că scrisul lui Marin
Preda s-ar fi modificat într-o anumită măsură, știind că deja există scrise
paginile lui Voiculescu, ceva mai târziu, ale lui Mircea Horia Simionescu sau
Radu Petrescu. Vedeți, emulația modificată. Poate că nici eu n-aș fi scris în
felul cum scriu, dacă n-aș fi citit că există Marin Preda. Cum ar fi fost
chiar, de pildă, scrisul lui Eminescu, dacă ar fi știut că în lumea asta
scrisese Ion Budai-Deleanu? De bună seamă că el, care s-a raportat la propria
lui tradiție, pornind de la
Pralea – nu? – altminteri și-ar fi programat paginile, dacă
ar fi știut că pe lumea asta există un Ion Budai-Deleanu, și eu cred că s-ar fi
și modificat. Deci, au fost scriitori mari în România, dar să nu uităm că au
fost mari în absența lui Blaga, a lui Arghezi, a lui Voiculescu și în absența
multor altor interbelici care nu erau atât cu un picior în groapă, cât au fost
cu piciorul în groapă. Să ne imaginăm cum ar fi scris Nina Cassian sau ce
opinie ar fi avut despre ea, dacă ar fi fost contemporană în librărie cu
Voiculescu. Eu nu spun că noi n-am fi ascultat-o și pe Nina Cassian, dar întâi
am fi tras cu urechea la
Voiculescu.
– Mulți
autori caută sau își creează circumstanțele propice scrisului. Dumneavoastră
cum procedați, în ce condiții scrieți?
– Nu am avut niciodată condiții.
– Un
bucureștean sadea, precum sunteți prin genealogie, să nu aibă condiții?
– Da. Am lucrat într-o bucătărie nouă ani, pentru că
nu aveam decât o singură cameră și ni se născuseră cei doi copii și nu puteam
să lucrez sau să fumez în funcție de programul lor. Trebuia să-mi fac propriul
program și era mult mai ușor să colaborez cu soția mea, care putea să-și mai
amâne treburile prin bucătărie.
Dar ce vroiam să spun? Dacă un om se plânge de faptul
că nu a avut condiții, putea să aibă de toate și să nu știe că a avut condiții.
Eu cred că, dacă ar fi avut ceva de spus, și-ar fi creat aceste condiții. Eu nu
mă plâng că nu le-am avut. Și, dacă le-aș fi avut, sigur că aș fi scris altfel.
Tot timpul am avut o gălăgie în casă, am lucrat
noaptea, începând de la opt seara până la patru dimineața. Scrisul de noapte te
silește la niște experiențe pe care ziua nu le poți trăi niciodată.
Într-adevăr, scrisul de noapte este periculos, chiar aș putea să spun că te
joci cu duhurile.
–
Lucrând până dimineața, ce făceați ziua?
– La ora opt eram în picioare, la nouă – la serviciu,
la editură, ședeam până mai târziu în oraș, după care mă întorceam, vedeam ce
se întâmplă în casa mea, – deși n-am
fost niciodată un absent din ea, – și după un anumit timp mă apucam de lucru.
Dacă izbuteam să dorm o oră – era mare lucru. Dar fiind foarte tânăr, puteam să
duc povara asta și în gură, cum duc unii cai în zăbală toată povara, nu numai
în piept. Acuma trebuie să mă folosesc de piept și de zăbală.
– În
ultimii ani ați fost directorul Editurii „Eminescu”, însă acum nu mai sunteți,
ați plecat. De ce?
– Pentru că am epuizat toate căile de dialog firesc cu
autoritățile care au în preocuparea lor literatura română contemporană. Oamenii
aceștia n-au înțeles că ei sunt în Ministerul Culturii române. Și când am văzut
că puțin le pasă și când le-am arătat că în felul în care privesc ei lucrurile
participă în mod activ la dezmembrarea celor trei provincii românești, când
mi-am dat seama că nu vor să înțeleagă micul amănunt că fenomenul culturii ține,
în primul rând, de comunicare, adică cuminecare, de împărtășanie, și când am
văzut că nici în cot nu-i doare că provinciile românești nu mai comunică între
ele și că noi în secunda aceasta ne aflăm ca înainte de 1918, ca înainte de
unire, numai că nu există voința de unire ca odinioară, când am văzut că
reprovincializarea României nu le spune nimic, când am văzut că o carte de la
București nu este cunoscută și la
Cluj , și la Iași, și la Timișoara, și la Constanța și asta nu
le răpește somnul, am spus: „Eu plec”. Sunt mult mai multe motive pentru care
am plecat, dar în asemenea condiții și cu astfel de oameni nu mai pot lucra
nici pe lumea cealaltă. Nicio reconciliere între mine și ei.
–
Aceasta ar fi dramatica dvs. poziție față de situația culturii la această etapă
de existență foarte confuză a ei. Dar, revenind strict la tema literaturii,
dacă ar fi să definiți pozițional concepția referitoare la școli și curente, la
triplul paralelism tradiționalism-modernism-postmodernism, ce ați avea de spus?
– V-aș răspunde cu o amintire ce-mi vine chiar acuma.
Iphocion vorbește despre ființa umană, mi se pare în cartea „O mie”, într-un
fel care m-a marcat. El afirmă clar că în una și aceeași clipă a Umanității
trăiesc, concomitent, toate ființele care au parcurs drumul istoriei din negura
timpurilor până în prezent. Deci, sfântul care se află pe cea mai de sus
treaptă a ființei este contemporan, așa cum sunt contemporane straturile într-o
falie, cu mâncătorul de cadavre și cu vânzătorul de carne vie, măcelarul care
nu mai vinde carne de vită, ci carne de om (asta la propriu, nu la figurat). Așadar,
eu nu cred că există o evoluție, pentru încredere în ideea de curent, ideea de
grupări. Eu știu că toate acestea coexistă. Adică, tendința suprarealistă a
coexista cu tendința clasică. Firește, acuma trăim la sfârșitul lucrurilor,
când conștientizăm totul. Dar o pagină din „Alexandria”, dacă o citim cu mare
atenție, ne oferă un desen suprarealist. Bineînțeles, fără intenții,
involuntar, el există. Tendința suprarealistă lucrează în om. Și sunt naturi
baroce, sunt naturi sălbatice printre care ne aflăm, și îi vom vedea pe toți.
Unul sau altul este născut să fie suprarealist, născut să tindă spre construcție.
Eu cred că romantismul este cea mai fecundă dintre toate înclinările, pentru
că-i permite ființei umane să experimenteze.
– Nu știu
în ce moment mi-ați sugerat un gând, dar sigur că el mi-a apărut în timpul
discuției noastre. Țineam să vă rog să comentați un vers din Dosoftei: „Peste
luciu de genune/ Trec corăbii cu minune”.
– Desigur, asta este o operă chiar a limbii. În exercițiul
versificării s-a petrecut un miracol, care a anticipat celălalt miracol, al lui
Ion Barbu. Aici e un distih de bună seamă pe care l-ar fi semnat Ion Barbu sau
însuși Mallarmé, dacă ar fi scris în românește.
--
Mircea Scarlat afirma că în cazul lui Dosoftei, iar apoi în cele ale lui
Eminescu și Ion Barbu, în poezia românească s-a produs, precum ați spus și
dvs., cel puțin metaforic, un miracol.
– Eu cred că există aici, în primul rând, preocuparea
pentru limbă. Toți trei au fost obsedați de vraja verbului. Să ne gândim că
Dosoftei a făcut o traducere și a găsit soluția la îndemână, în aparență, dar
cea mai adânc corespunzătoare cu natura poporului român: versul popular. Există
o linie pe care a evoluat literatura noastră națională – cea a limbii vorbite,
care ajunsese la mari rafinamente prin poezia pe care o produsese. Eminescu n-a
făcut decât să readucă limba scrisă la acest nivel. A făcut enorm. A făcut tot.
Pentru că limba cărturărească de până la Eminescu este foarte greu de citit. În schimb,
vom citi produse ale gândirii populare în citate sau direct în poezia populară
care are aceeași vechime – nu? – și ne dăm seama că acolo, din punct de vedere
sintactic, din punct de vedere al locului unde se așează bine cuvântul în
frază, fusese făcut totul sau aproape totul. Eminescu a ridicat sus limba
cărturărească. Ce se întâmplă? Există și cealaltă linie cărturărească, ce a
fost, totuși, destul de productivă, pentru că ea anume l-a născut pe Macedonski
și pe toți care au venit dinspre Macedonski, iar Macedonski face cale spre
Bacovia, face cale spre Arghezi. Eminescu? El n-a fost cunoscut, după opinia
mea, de către Arghezi. Mai degrabă, Arghezi îl cunoștea pe Alecsandri. Și ceea
ce este eminescian la Arghezi
este partea de eminescianism ce se găsea intrinsec în opera lui Alecsandri.
Deci, cam așa văd lucrurile, iar Dosoftei, Eminescu și
Barbu au aceeași preocupare pentru limbă. Dosoftei fiindcă a fost silit să
traducă în limba română și a fost silit să gândească locul fiecărui cuvânt în
durata silabică a versului. Același lucru pe care l-a făcut și Ion Barbu.
– Și
dacă tot suntem cu gândul la marile evenimente de care a avut parte literatura
noastră, să venim mai spre contemporaneitate și să încercăm a afla de la domnul
Mircea Ciobanu: care opere din literatura română modernă ar putea fi numite
epocale?
– E greu de spus. Opere epocale?…
– Sau
poate că literatura noastră nu le are?
– Ba nu, Doamne ferește. Fără ele s-ar dărâma bolta.
Chiar dacă nu cunoaștem prezența unui stâlp și facem exercițiu solipsist, –
nu-l pricep, deci nu există, – există. În caz contrar s-ar dărâma bolta peste
noi. Sunt destul de multe cărți bune. Iată, vorbim de „Moromeții”, despre
nuvelele lui Preda, care sunt extraordinare. Poate că nu știți acest amănunt,
dar Marin Preda, în prima lui ediție, a avut un motto tulburător la cartea de
nuvele cu care a debutat: „Trup sfânt și hrană sie și hagii rupeau din El”. Mă
întreb ce s-a întâmplat de nu a preluat niciodată acest gând. Cine l-a făcut
să-i fie silă de vechea lui apropiere și înțelegere de Ion Barbu? Dar, oricum,
îmi pare rău că n-a reluat-o. (Asta e o paranteză.) Deci Marin Preda,
Voiculescu cu nuvele și cu „Zahei orbul”. Îl văd pe Mircea Horia Simionescu
numai cu tetralogia „Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic”, cu un mod
de a gândi extraordinar pe care eu îl socotesc mai mult decât productiv. O să
vedeți că în viitor ne vom raporta la această carte cu aceeași seriozitate cu
care ne vom raporta la cartea lui Ion Joran „O comisie specială”, care este o
mare izbândă a literaturii române, așa cum este o izbândă și volumul lui
Agopian „Tache de catifea”, din care se trag toate celelalte experiențe ale
lui. Spre „Tache de catifea” tindea el atunci cânt scria prima cărticică și din
„Tache de catifea” se trage „Sara” sau „Tobi”. Aș putea da exemplul unei cărți,
dacă o socotesc epocală, și n-o să fie mulți de acord cu mine, dar eu mizez și pe
cărțile care n-au fost bine întâmpinate. De pildă, cartea lui Dumitru Alexandru
care se chema „Mahalaua lunaticilor”, unul dintre cele mai frumoase volume de
proză pe care le-am citit de când sunt. Din nefericire, această carte nu a fost
citită de o bună parte din criticii noștri, dar asta nu înseamnă că ea nu
există. Nu vreau să spun o vorbă mare, nu vreau să laud în prostie, Dumitru
Alexandru a murit, deci pot să-mi permit acest elogiu și eu cred că în această
proză este o altă direcție, un dar al lui Dumnezeu, făcut nouă, românilor, care
demonstrează că mai pot naște structuri asemănătoare cu cea greacă.
Pe urmă, îl consider pe Mircea Cojocaru (cu cele trei
cărți ale sale: „Minciuna”, „Ramayana” și „Înapoi la Savina ”) drept unul dintre
cei mai mari prozatori români. Aș alege dintre toate experiența cea mai
puternică, „Minciuna”, sau poate aș ezita și aș spune că „Ramayana” este cel
mai frumos roman de dragoste, cel mai frumos poem despre iubire care a apărut
în literatura noastră și pe care-l pun oricând alături de „Lupul de stepă”,
bunăoară, al lui Herman Hesse. Sigur, nu pot să fac abstracție de literatura
lui Bălăiță, scriitor important cu prima lui carte, „Călătoria”, și cu romanul
„lumea în două zile”, pentru care, mai mult decât pentru „Ucenicul ascultător”,
nu văd un motiv să nu rămână în literatura română. Nu mă opresc aici… Spun că
Paul Giorgescu a scris mai multe romane, dintre care două cu totul
extraordinare, unul dintre ele fiind „Vara baroc”, ca un elogiu al posibilității
trăirii ființei umane chiar și în climatul apăsător al unei Alexandrii în
miniatură, de câmpie, care mi se pare că era Țăndăreiul.
– Am
impresia că tot amânați un nume. Nichita Stănescu n-a dat cărți fundamentale?
– Sigur că da. Adică nici nu se poate închipui
climatul nostru litera fără Nichita Stănescu. El a scris „11 elegii” și este
cartea lui de referință. A scris și ion Gheorghe „Megaliticele”, de asemenea o
carte de referință. Eu nu știu dacă el ar mai putea să mai numească vreun alt
poet, care ar fi făcut o carte esențială. Oricum, eu cred că nu s-ar fi putut
referi la niciunul. Dar asta nu pot s-o fac și eu. Ion Gheorhge este un poet
important. Am recitit și „Noimele” – minus primul poem, ele sunt, probabil,
lucrul cel mai serios pe care a izbutit să-l producă limbajul bolovănos,
limbajul durităților, limbajul așa-zis antipoetic. Este foarte ușor să vii în
literatură și să spui că vii pe loc gol. Nu, în România nu va mai veni nimeni
pe loc gol. E foarte greu acum pentru toți poeții viitorimii. E ca și cum s-ar
face abstracție de stâlpii unei hale, spunându-se că nu există, dar fără ei, la
propriu, bolta halei s-ar dărâma.
– Nu știu
dacă ar fi un test la capitolul orgoliu-modeste, însă vreau să vă întreb dacă
vă puneți în rândul celor pe care i-ați numit scriitori importanți.
– Cum să nu? Doamne! știu foarte bine cât prețuiesc,
fără să fiu obligatoriu și paranoic. Doar nu tot timpul scrii ca să nu-ți dai
seama ce ai scris. Uneori, trec doi ani de zile și tu nu ai scris un singur
cuvânt. În timpul acesta faci ordine la tine în cap, în suflet. Dar nu suport
ideea de ierarhie. Aici este important dacă scrii sau nu scrii o carte. Pot să
uit că există Alice Botez? Este unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor
timpurilor, în special prin „Diopterele sau dialog la Zidul caucazian” și
„Eclipsa”…
Spuneți-mi, vă rog, ați stat de vorbă vreodată cu un
confrate de-al nostru, care să vă pomenească atât de multe titluri?
–
Nici nu credeam să fie posibil așa ceva. Apoi, fiindcă mi-ați vorbit despre
atâtea cărți pe care le-ați citit, iar pe unele chiar le-ați recitit, mă
gândesc la următorul lucru: se vorbește, și eu cred că pe deplin întemeiat,
despre o pasiune a lecturii care incită pasiunea scrisului. În cazul dvs.
această conexiune are sau nu prea are importanță?
– Eu citesc altfel cartea contemporană decât cartea cu
care mă amestec. Mă amestec cu cartea veche, cu cărțile care vin de la Dumnezeu. Mi-am
făcut încă din copilăria mea o carte de căpătâi și știu că aceasta nu e o carte
de literatură. Mă bizui pe cărțile credincioase, pe cărțile omenirii acesteia
care din când în când nu uită că are sorginte ceresc.
Aici, pe pământ, de când am venit, au fost cărți care
m-au marcat, dar interesant e că nu pot numi prea multe cărți de literatură. O
carte, de pildă, care mi-a modificat opinia despre om (ceea ce pentru mine este
esențial, pentru că scrii cu o opinie despre ființa umană, cu o opinie despre
tine însuți) a fost cartea lui Emin Eminovici. Am citit-o la vreo douăzeci și
cinci de ani și m-a marcat la fel de durabil, pentru că mi-a arătat omul în
ipostazele suferinței, ale infracțiunii și ale morții.
–
Care e titlul cărții?
– „Revista regală”, două volume, volumul al doilea de
neparcurs și pe care totuși am reușit să-l parcurg. Este o carte, repet, care
m-a marcat în chip durabil. Ea mi-a arătat o față a omului despre care aproape
că nici nu avusesem decât niște vagi intuiții.
–
Altfel spus, sunteți un devorator de biblioteci.
– Da, dar nu toate cărțile din biblioteci au
participat la facerea mea. Sigur că l-am citit, de pildă, în tinerețea mea pe
Balzac, pe Gogol, am citit uriașe cantități de proză rusească, de proză
franceză, de proză engleză… Mi-am dat seama de la început cât de mult îi
datorează, să zicem, literatura rusă lui Balzac și lui Dickens. Fără ei n-ar fi
existat nici Dostoievski, nici Gogol etc. Dar nu despre asta e vorba, ci vreau
să spun că literatura bună nu te învață să scrii. Dacă te învață să scrii
Balzac, Stendhal sau Bacovia, înseamnă că ești om pierdut. Ei, cel mult, îți
pot arăta un loc unde să te situezi față de obiectul propriei tale
îndeletniciri; un loc foarte convenabil de unde să vezi bine. Cel mai mulți eșuează
în literatură nu din pricina lipsei de talent, Doamne ferește, ci din pricina
că s-au situat în mod fals față de obiectul activităților lor. Și-aici poate să
vină Satana și să-ți tragă o înșelăciune pentru tot restul vieții, să te așeze
pe tine, om înzestrat de Dumnezeu, într-un loc din care să vezi prost, să vezi
nedrept, să nu vezi bine obiectul propriei tale îndeletniciri. Să crezi,
bunăoară, că literatura este un mijloc și nu un scop. Asta este o înșelăciune
uluitoare, deoarece literatura nu este un mijloc, ci este un scop în sine.
– Și
totuși, oricât ați fi citit, nu simțiți și teroarea cărților necitite și care,
poate, așa vor și rămâne, necitite?
– Ah, da! Da, am citit mult, dar degeaba, căci n-am
putut să citesc tot. Dar în același timp am citit destul, ca să am unde mă
întoarce periodic.
– E
de presupus că situația economică grea, cenzura economică strangulatoare îi vor
împinge pe unii artiști spre compromisuri umilitoare?
– Bineînțeles. Și iată cel mai trist compromis al
ultimii perioade: m-am întâlnit cu o doamnă, scriitoare despre care știam că
are sertar și pe care nu vrea să-l scoată afară, dar, pentru că e la mare
ananghie, și-a scos sertarul afară cu cărți de proză remarcabile și a făcut un
lucru trist – și-a schimbat numele într-un nume englezesc, a schimbat numele
personajelor și nu mai există ca scriitoare română. Va trebui cineva s-o
recupereze și pentru literatura noastră cu aceste cărți. Dar ăsta este un
compromis îngrozitor, domnule Leo Butnaru! În România sunt foarte mulți bani
trimiși pentru literatură, însă calea predestinației lor este obturată de
oameni cu rea credință. Puterea te developează. Și-atunci abia-ți dai seama
dacă ești la locul tău, dacă ești sănătos, întreg la minte, dacă nu cumva ești
bolnav și dacă nu cumva ești prost sadea. După părerea mea, aici este vorba
despre prostia care vine din frică, prostia care vine din lăcomie, prostia care
vine din credința că într-un loc, pe care-l poți dobândi în ierarhia socială
sau politică, îți poți rezolva în sfârșit chestiunile personale: chestiuni de
iubire, chestiuni de sănătate… Nu, domnilor. Astea sunt de la Dumnezeu. Dacă le
ai – e bine, dacă nu – nu, nu le poți obține niciodată. Sau, mă rog, ceea ce se
poate obține prin putere este de foarte proastă calitate și, de fapt, este
nisip, nu aur. Au obținut ceva și în materie de viață de familie, și în materie
de finanțe, au obținut multe lucruri oamenii care au ajuns la puterea culturii
românești. Dar aceste lucruri sunt, repet, nisip sau chiar gunoi.
– Și
ce e de făcut în acest caz, și în altele? E posibil să tragem învățăminte, să
ne dumerim în esențele unei etnopedagogii prin care să ne instruim ca neam, ajungând
rezistenți în fața diverselor amenințări sau momeli?
– Da, da, totul se învață. Susțin asta: până și
iubirea de mamă se învață. Nimeni nu iubește mama, dacă nu este învățat să și-o
iubească. Iar atașamentul față de popor este atât de greu de transformat
într-un exercițiu al inimii, încât dacă nu există un om, un mentor care să te
călăuzească, ajungi fie la excesul prostului, care pentru ași iubi patria simte
nevoia de a da cu bâta în capul aproapelui său, fie la indiferența aceluiași
prost care își închipuie că este deștept și că nu se mai simte obligat să-și
iubească și patria. Da, ca să fii român, trebuie să înveți. Trebuie să înveți
poezia populară, să înveți istorie și simțire românească.
–
Considerați că la momentul istoric actual poporul nostru are vreun ideal
suprem? Dacă da, care ar fi? Vă întreb cu gândul la o afirmație a lui N. D.
Cocea, făcută la 1934: „… Un popor căruia, la un moment dat, i se răpește orice
ideal, sau care își vede idealurile învăluite în noroiul speranțelor, gheșefturilor,
afacerilor veroase ale conducătorilor lui, va fi fatal osândit să-și caute un
ultim refugiu în uitarea destrăbălării”…
– De unde, care ideal? Idealul se inculcă și el. La
ora actuală, poporul român nu umblă ca bezmetic după hrană, ci iar stă cu mințile
tulburate exact cum spunea Dumitru Alexandru: s-a întors la năuceala de
odinioară.
–
Distinse coleg, în finalul acestei convorbiri pe care am avut-o cu dvs., vreau
să vă întreb: cum ați discutat cu Majestatea Sa regele Mihai? Cum se
dialoghează cu un suveran?
– Ah, regele nostru este chiar unul dintre cei care
s-au născut din iubire de Patrie și care chiar își iubește poporul așa cum n-am
cunoscut pe altcineva iubindu-l… A fost iubit, a fost hrănit cu iubirea
poporului român și a știut toată viața să o întoarcă. Cele mai frumoase cuvinte
despre români le-am ascultat de la regele nostru. Dar el este un om născut să
fie simplu, să utilizeze cuvinte puțin pretențioase, să treacă direct la
subiect și să nu bată câmpii. Eu cred că doar el ne va putea aduce reconcilierea
națională. Eu nu sunt împăcat, de pildă, că uneori mă întâlnesc la aceeași masă
cu un om pe care, în condiții normale, nici măcar nu l-aș fi ascultat, iar
acuma sunt obligat să conlucrez cu el. Asta mă împiedică, și conlucrarea
noastră va fi mereu proastă. Un singur om m-ar putea chema la împăcare, regele.
Încolo, îi contest de la primul până la ultimul.
–
Vorbind de masă, v-ați referit cumva și la masa regelui?
– La masa regelui, în ce fel? Am stat de vorbă cu
regele nostru așa cum stai de vorbă dumneata cu mine și am muncit câte două,
trei, patru ore pe zi. Aș spune chiar că uneori au fost momente în care eu nu aș
fi putut să am atâta răbdare, cât a avut răbdare Majestatea Sa cu mine. L-am
întrebat de câte două, de trei ori despre unul și același lucru și astăzi, și
mâne. Am vrut să văd în ce măsură răspunde la fel, în ce măsură asta vine
dintr-o întâmplare a clipei sau dacă vine dintr-o concepție și regele, cu înțelepciune
și blândețe, s-a lăsat interogat.
–
Considerați că aici am putea închide reportofonul sau ați mai avea ceva dec
adăugat?
– Of, nu am…
– Sau
poate că chiar acest „Of”?
–?!
– Și
totuși?
– Domnule Butnaru, nouă, românilor, ne lipsește foarte
puțin: să fim fericiți. Din nenorocire, oamenii care ne conduc ne barează
accesul chiar și la această infinitezimală parte de fericire la care avem
dreptul. Acest puțin, acesta este mesajul meu.
– Am
început dialogul cu o invocare a bucuriei, îl încheiem cu o aspirație la
fericire. Să sperăm că vom avea parte de ambele.
– Doamne ajută.
16.XI.1994,
pe
apele Bosforului
Leo
Butnaru
Pericolul
de a tripla
Memoriei poetului Mircea Ciobanu
cu
care am colindat printre ruinele Efesului
Printr-o pasiență oarecum
postmodernistă
Heraclit ajuns-a a se parafraza pe
sine
afirmând
că noi nu ne putem desfăta de două
ori în
una și aceeași lumină
sub ochii zeilor care de sus ne
văd cam nelimpede ca
prin lorniete și monocluri din
felii subțiri de lămâie
dar mai dur ca toate e
că nu putem intra repetat în
unul și același întuneric absolut
(definitiv). Cam
așa dictează Heraclit nițel
teatral (pentru turiști) iar
scribul caligrafiază
obedient-maratonic cele auzite
sub bulbii ochilor săi sădiți în
praful
ce fojgăiește în fascicole de
lumină
zebrând încăperea prin lucarnele
căreia
se vede cum peste Efes păsările
zboară vertical în răspărul
luminii
ca printr-un curent insesizabil de
apă ce stătu
la baza auto-pastișei cu pricina.
„Hai gata
luați-mi vorba din gură
în caz contrar
triplez Iliada-Odiseea!…” parcă se
răstește Heraclit
la scribul și la turiștii
nicidecum speriați
de atâta filozofie.
20.XI.1994 // 14.IX.1996
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu