DOI POEȚI AI AVANGARDEI

 

Din poezia avangardei ruse
                                                        În traducerea lui Leo BUTNARU
 

 

Aleksandr CIACIKOV /Sandro CIACIKOȘVILI                             

(1893/94/95 – 1941)

 

Poet cu o biografie plină de inexactități, precum se vede și din cele trei variante ale anului său de naștere: în dicționarul de pseudonime al lui Masnov e dat 1893, însuși Ciacikov (Ciacikoșvili) indica 1895, iar în alte izvoare apare 1894.

Lumina zilei o vede în orașul gruzin Gori, același în care apăruse pe lume I. Giugașvili-Stalin. Părinții – dvoreni, lucru pe care nu-l indica în anchete, în una din acestea (1934) scriind că ar fi făcut studii superioare, iar într-o autobiografie, mai credibilă, spunând că ar avea studii medii, însă frecventase cursuri la Academia de Drept. Nu e clară situația nici cu volumul său „Stau în fața mării” (1913) – apăru, nu apăru? –, negăsindu-se nici în biblioteci, nici la bibliofili. Mărturisea că a început să publice în anul 1920, – fals. În alte izvoare se spune că primele încercări poetice le făcuse la vârsta de 8 ani, iar debutul în presă i se întâmplă la 13 ani. Susținea că, în calitate de mus pe o corabie,  ar fi săvârșit o călătorie în jurul lumii. Unul Dumnezeu știe dacă o fi fost (chiar) așa sau și aceasta ar fi ținut de fantezia romantico...–futuristă a lui Ciacikov.

Unele versuri ale sale spun mai mult adevăr: de exemplu, că a studiat la Școala de Artilerie din Oranienbaum. În Primul Război Mondial, în grad de porucic, a luptat pe Frontul Caucazian, comandând o companie de cavalerie. Decorat cu „Ordinul Vladimir”.

După ce e rănit pe front, ajunge la Tbilisi, devenind membru al „Atelierului poeților” de pe lângă Societatea artistică „Platoșa”. (Mai exista un alt atelier, condus de Serghei Gorodețki.) Versurile pe care le citea în „Cârciumioara fantastică” îi plăcură lui Aleksei Krucionîh, care îi și prefață volumul „Marele tunet”, remarcând că Ciacikov este poetul ce unește Orientul cu Occidentul. Ba mai mult, Krucionîh face o tentativă de a-i traduce unele versuri în zaum’ (limbaj transrațional). Alte două volume ale lui Ciacikov, „Urmia” și „Inta”, sunt recenzate de Tatiana Veciorka și Iuri Deghen care de asemenea remarcau saturația textelor cu noțiuni exotice orientale și contaminarea sintetică a realităților orientale și occidentale.

Când puterea bolșevică ocupă Gruzia, Ciacikov e angajat în calitate de șef al secției literatură a Comisariatului pentru Învățământ. În anul 1927 editează volumul „Ceaihane”, în 1932 – pe cel intitulat „100 de rânduri”, în care include și versuri din perioada 1918-1926. Este curios faptul că scrie unele versuri zaum’ în baza limbii chineze. În genere textele sale conțin numeroase cuvinte necunoscute, dat fiind că Ciacikov cunoștea bine arealul transcaucazian, Persia. În anii ’30 traduce mult din limbile orientale, editând volumul „Șapte republici”.

Unele din volumele sale i le-a expediat în America lui David Burliuk, cu care se află în corespondență până în anul 1936, când îi apare și ultima carte, „Versuri noi”.

În 1941, deja la vârsta de 46-47 de ani, la trei zile de la începutul războiului, pleacă pe front unde, după alte trei zile, este ucis.

 
 
ÎNTR-O ȘCOALĂ DIN CHINA
 
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copiii  să-nvețe semnele scrisului,
Trupșoarele fu, catira misia*
Razilacheia, shanhe, dinbai,
Aspru e și cunoscut Mao Lin,
El o școală-ntreagă diriguiește
Și se supără când barem vreun elev
Citește incorect: dânsul e sever,
Tuturor le cere lecția s-o-nvețe,
Iar mătăsosul soare luminează
Încă din dimineața măslinie,
Și curând copiii se vor bucura –
E aproape ora atât de râvnită;
Vine timpul să o ia fuga spre casă,
Unde îi așteaptă ceașca de orez,
Iar aici mai esenzeo, misia,
Razilacheia, huan, fubai.
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copii să-nvețe semnele scrisului.
______________ 
*A. Ciacikov folosește un gen de limbaj transrațional în baza limbii chineze (transcris cu cursiv).
 
 
ATAC ASUPRA ORAȘULUI MOSUL¹
  
poem asirian
 
(f r a g m e n t)
 
Ce mi-s mie Apollo și diverse Muze?!...
Eu însumi Apollo sunt, semeț, cu galliffet!²
Priviți cum, în tunică de camuflaj,
Zbor pe bravul bidiviu zis Mustafa!...
Lasă-i să scâncească alde Lev Tolstoi
Și oarecare Garșin³,
În „Patru zile” sau „Război și pace”, –
Pe când eu – cu pieptul plin de decorații
Voi sta-ndelung în cafeneaua „l’ Empire”...
Nu tu, muzo, elegant coafată,
Căreia anticii imnuri îi dedicau,
Trebuie să-mi șoptești înrourate verbe matinale, –
Orășeano, delicato, alintato!...
Dacă-o fi pe Câmpiile Elisee
Să schițez cele cărora de martor le-am fi fost:
Aș începe cu zburătăcita, plecata vară dragă, –
Când am învins primul roman barosan
Intitulat „Blana ghepardului”!...
Și-abia atunci, adolescent smolit,
Am priceput că întârziasem a mă naște...
Iar inima bătea ca pasărea captivă,
Iar mușchii se bombau, se rotunjeau!...
Mie, prizonierului, dragă-mi este aspra
Pânză a prosoapelor cazone
Și n-am ochi să văd finețea civiliei, –
Ce mai! – descătușatul în fiece salon,
Ce-l salutai chiar pe Papa Poincaré⁴, –
De leagăn eu consider cazărmile kaki
Din preajma pieței pe care sub toridul soare
Bate pasul, aleargă regimentul nostru!
Zece ierni am învățat „arta de-a învinge”,
Verile mă târam în coate spre tranșee, –
Iar când, sleit, mă prăbușeam în pat,
Spuneam pe dinafară prescripții militare!
Și iată anul de foc, nouă sute paisprezece!
Corpul ungar de-armată douăzeci și unu!...
Lupte frontale, aprige, cutezătoare!...
Eu fost-am într-un iad de-a dreptul prea plăcut!
_____________________________ 
1.    Mosul – oraș în Persia de odinioară, Irakul de azi.
2.    Gallifet – pantaloni bufanți; de la numele marchizului Gaston Auguste Galliffet (1830-1909).
3.    V. M. Garșin (1855-1888) – prozator rus, autorul nuvelei „Patru zile” de care se vorbește în versul următor.
 4. Papa Poincare – este vorba de celebrul savant francez Henri Poincaré (1854-1912).
 
 
*     *     *
 
Dreptcredincioșii chemați la moschee,
Orientul întreg e-aromitoare strană.
Scâncește ca un biet copil șacalul
În zilele ce trec a tristă caravană.
 
În primăvara ca suav, dulce șerbet
Ali plecă spre nordul depărtat.
Bătăi-a inimii –  tandră nicovală –
Derutat se-aude pulsul sincopat.
 
Arîkurile* – murdare ape zigzagate;
Cineva parcă-ar sufla din foale.
Am obosit să-mi tot aștept alesul
Și tresar la orice șoapte guturale.
 
Ali, tânjește draga ta, geiran,
Sub negrul văl obrajii i-s veștezi trandafiri
Și-auzii din murmurul de zvon străin:
Ești prins de bucuria noilor răniri.
_____  
*Arîk – în orașele orientale, râuleț artificial, menit a împrospăta atmosfera toridă.
 
 
*     *     *
 
Uitând ozorul încolțirii tale
Și-a buzelor tăietură de portocală, –
Sunt gata pentru o sută de table a legilor
Să compun cuvinte de mesă banală...
 
Azi am ieșit pe strada Mării,
Trist și palid, îmi poți plânge de milă –
Iar peste-a Sfântului Isac catedrală
Arde-o stea uriașă și inutilă.
 
Și-mi amintii de Iranul natal,
De năvălirile-mi necruțătoare....
Etern voi fi rătăcitor pe acolo,
Dedat riturilor năzuitoare...
 
Cine-a dorit să ne răzlețească
Cu atâtea verste, versete-ntre noi?...
Schimbându-și zarea șofrănie,
Veni și toamna – zbârcituri, noroi...
 
Nu voi ieși la promenadă! –
Bat vânturile prelungi de urgie
Și de ce chelnerul în opac hotel
Privește-abstras, ca în pustie?...
 
Pe stradă doarme alma mater –
Nimbate spirite de oameni mari în poze...
Zgârcit, acolo, se topește ceața
Peste desfăcute rodii rotunde și roze.
 
Iar eu – petersburghez sadea –
La ce aș fi de sud întunecat bronzat?...
Obișnuit cu frigu-ți, capitală-nord,
Aice te voi duce până la ultim hat...
 

IN MEMORIAM

 

 

 

 

Leo BUTNARU

 

PAGINI DE JURNAL

CU

LAURENȚIU ULICI

 

            17.XI.1990

Bacău, Zilele revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...

Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc. Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D., vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu. Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și tulburare de opinii… Să ne ascultăm…

 

10-14.II.1991

La Chișinău ne fac o vizita de răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuție anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creație de la Peresecina, întâlnire cu elevii școlii viticole din Stăuceni.

 

17.XI.1994

Croaziera a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor, comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că vizita la Odessa a lăsat tuturor un gust amar, astfel că vor să spună că, vedeți, nici aici, în România, nu e Occidentul. E drept că și ai noștri, unii, nu s-au scumpit la epitetizări spre negativ ale celor văzute în orașul întemeiat de ducele Armand Richelieu, rudă a cardinalului Richelieu din Franța lui Ludovic al IV-lea. Dar la Odessa impresia ușor deplorabilă a fost atenuată de berea și vodca ieftine (în comparație cu Atena, unde o halbă de bere e în jur de 2 dolari, în capul Scării Potiomkin era de huzurit, domnule!

La Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.

 

22.XI.1994

E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău, unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care, fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur, aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.

 

24.XI.1994

Atena. Zi pe care i-o dedicăm, cât e (... mai lungă decât veacul), metropolei grecești. Cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceau și Adriana Babeți hoinărit-am pe Acropole. Ceilalți, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dă o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

Laurențiu e cel mai versat în periplu, pentru că l-a făcut și altă dată; ne inițiază și pe noi, sumar și neostentativ. În genere, Ulici pare a fi juma-juma ca stare sufletească: uneori volubil, extravertit, alteori – introvertit, aproape taciturn. Secunda stare e foarte firească pentru cel care a petrecut mii de ore de concentrare în fața tablei de șah.

 

În Piața Sintagma Laurențiu Ulici telefonează la București – minunea simplificată a telefoniei: cartela ... globalizării! – anunțând pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Parcă mi-ar fi telefonat și mie: abia acum conștientizezi că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.

POEZIA AVANGARDEI: BENEDIKT LIVȘIȚ

 

Biblioteca poeziei de avangardă

Benedikt LIVȘIȚ     (1887–1939)

Născut la Odessa. Studiază dreptul la Novorosiisk și Kiev. Scrie versuri încă din adolescență, însă în 1907 își distruge toate manuscrisele. Prima poezie o publică în 1901. În 1911 editează prima carte, „Flautul lui Marte” (lichidată de cenzura țaristă). Împreună cu frații Burliuk, în iarna aceluiași an organizează grupul de creație „Ghileea”, ce avea să stea la baza cercului futuriștilor, din care făceau parte V. Hlebnikov, A. Krucionîh și V. Maiakovski. În 1914 este rănit pe front. Cavaler al ordinului 

„Crucea Sf. Gheorghe”. A mai publicat volumele „Soare lupesc” (1914), „Din mlaștina argourilor” (Iz topi blat, 1922), „Patmos” (1926), „O scurtă după-amiază” (1928). După 1928 nu mai scrie texte proprii, dedicându-se traducerilor din literatura universală („De la romantici la suprarealiști”, 1934). Despărțindu-se o vreme de futurism, B. Livșiț se adresează din nou acelei fascinante epoci, deja în calitate de memorialist, publicând volumul „Arcașul cu un ochi-jumate”, considerat a fi una din cele mai importante lucrări despre începutul de secol neo-literar XX. 

În octombrie 1937 este arestat, apoi executat ca „dușman al poporului”.

Prezentare și traducere de Leo BUTNARU

 

 

LA CAFENEA

 

Cafenea. Trecut de miezul nopții.

La o măsuță, încă înstrăinați. Echivoc,

Deja parcă-am cunoaște ce-ar însemna

Al pașilor simbol pe mejdină de foc.

 

În părul tău – neliniștită ca de catifea

Flori necunoscute, prospețimi timpurii,

Tăinuirea ocheadelor maculate,

Haosul de chipuri din puterea nopții,

 

Boa, – astfel ne par a fi chiar ale beznei

Văluriri căzute după geam în bezna mută –

Toate astea sunt legate-n dulce taină

Care numai nouă ne e cunoscută.

 

Ai vrea să fii ferice? Ne-om despărți curând,

Petrecuți de-această larmă și rumoare

Și nicidecum n-o fi a ne înșela fără a

Nu iubi un vis posibil ce din nimic apare.

 

(1908)

 

 

VECINII

 

În liliachie vară, în fumul mov –

Eu văd! Eu văd! – vecinii  (lady care

Trecând, proiectată, prin golul ferestrei

Purta diademă)

Ridică pahare.

Dar oare chiar eu, obositul

De-această răsplată

Primi-voi ofilitele lor aripi

Și fiece cocoșată limbă

A vinului de ceară?

Firește că știu – orișicare lady

Deja și-a potrivit diadema;

Iar dânsa visează: în fumul mov

Chiar ea ar trebui să se-nalțe.

Și mie să-mi revină uscatele copite

Pe treptele scării? Un băietan privește

La tăblia de-aramă

Cafeniu-roșcat, cu pomeții lați

Purtând o șifonată coroană de zadă:

Cum mai plescăie flacăra rotundă!

Cum se-nmulțesc vuietele de trompete

Ale unei alte veri, mai vaste!

Însă vecinii pătrund tot mai jos

Cu aripile – și numai una, doar ea

Înaltă, în veșminte-nguste

Cu mâna prelungită, ca o steblă,

Cu mâna ce-nflorește în cer

Înalță, ca și înainte,

Pocalul cu vinul de ceară!

 

(1911)

 

 

APROAPE IZOLAȚI, DAR NE-DEZOLAȚI...

 

 – Îndrăznesc să cred că sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.

Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conducătoare de semnificații, toate astea accelerând mult procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...)

Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.  

Dar care ar trebui să fie poziția, atitudinea scriitorului în această epocă de viață online (neuroumană, neurocosmică) pe mult timp de azi înainte, chiar pentru totdeauna? Astăzi, creația sa nici nu ar exista, parcă, dacă nu ar apărea în internet – fapt... real într-un spațiu... virtual! De aici înainte prezența scriitorului în internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).

De aici încolo un lucru se limpezește tot mai mult: precum spațiul și timpul, informația e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ține de entropie, în multiplele sale forme de informație ce ajung(e) la noi inclusiv ca inducție (și intuiție, și... seducție; și inspirație, bineînțeles!) estetică și senzitivă. Iar cronospațialitatea „bântuită” de entropie/semnificații, adică și de literatură, este apanajul sui generis al internetului, deci și al vieții online ca stare de universalitate. Pentru că deja internetul „a umblat” și „umblă” serios la filosofia umană existențială (și de... creație). Cele ce apar astăzi formulate în chestionare și răspunsuri despre relația om-internet, om-viețuitor-online peste un timp vor deveni capitole de riguroasă ținută academică în celebre tratate filosofice.... hype-virtuale. Despre epoca unor energii sau forme a acestora tot mai efervescente; despre neuroumanitate, neurocosmicitateă, despre transformarea mentalităților, universului spiritual în general.

 

LA ORIZONT - POEME MAI RECENTE

Pe alături...
 
Dat (unii cred: dar) predestinat
confirmat de auguri: în această viață
toți suntem trecători.
 
Din păcate, însă, se pare,
cei mai mulți – trecători pe alături...
 
Pumnul și palma (2)
 
Doamne-Dumnezeule
se întâmplă ca în frământul ceresc
(întâmplarea din fantezia mea
tot de la Tine vine, nu?)
câte un nor mai osebit conturat
să mi se pară că s-ar desface
s-ar relaxa ca Pumnul Atotputerniciei Tale
redevenind Palma blândeții
milei, mângâierii
dar și a pedepsei Tale
la care a renunțat
pumnul ce s-a relaxat.
 
Poemele marțienilor
 
Ciudate poemele marțienilor!
 
Inexistente
însă foarte ciudate...
 
Cel puțin
până li se va descoperi existența.
 
 
Pădure virgină
 
Pentru unii pădurea virgină are sensul și farmecul ei
născându-le felurite sentimente
altora (numărați pe degete) – idei.
 
Lui Iuda Iscarioteanul, spre exemplu,
îi părea foarte important că în pădure virgină, intactă
de când fusese dată pe pământ
și sub cerul înstelat
sau înnorat
nimeni, dar absolut nimeni încă nu s-ar fi spânzurat.
 
Chiar așa gândea Iuda – cel de până la mișeleasca-i trădare
după care se întâmplă să fie primul creștin
ajuns la spânzurătoare
 
și cică la bătaie de vânt
cei 30 de arginți i-ar fi căzut rând pe rând
din buzunare
zuruitor...
 

ANTOLOGIA ASFASLTULUI. Un alt film de Leo BUNTARU și Constantin VACIU, n...