DOI POEȚI AI AVANGARDEI

 

Din poezia avangardei ruse
                                                        În traducerea lui Leo BUTNARU
 

 

Aleksandr CIACIKOV /Sandro CIACIKOȘVILI                             

(1893/94/95 – 1941)

 

Poet cu o biografie plină de inexactități, precum se vede și din cele trei variante ale anului său de naștere: în dicționarul de pseudonime al lui Masnov e dat 1893, însuși Ciacikov (Ciacikoșvili) indica 1895, iar în alte izvoare apare 1894.

Lumina zilei o vede în orașul gruzin Gori, același în care apăruse pe lume I. Giugașvili-Stalin. Părinții – dvoreni, lucru pe care nu-l indica în anchete, în una din acestea (1934) scriind că ar fi făcut studii superioare, iar într-o autobiografie, mai credibilă, spunând că ar avea studii medii, însă frecventase cursuri la Academia de Drept. Nu e clară situația nici cu volumul său „Stau în fața mării” (1913) – apăru, nu apăru? –, negăsindu-se nici în biblioteci, nici la bibliofili. Mărturisea că a început să publice în anul 1920, – fals. În alte izvoare se spune că primele încercări poetice le făcuse la vârsta de 8 ani, iar debutul în presă i se întâmplă la 13 ani. Susținea că, în calitate de mus pe o corabie,  ar fi săvârșit o călătorie în jurul lumii. Unul Dumnezeu știe dacă o fi fost (chiar) așa sau și aceasta ar fi ținut de fantezia romantico...–futuristă a lui Ciacikov.

Unele versuri ale sale spun mai mult adevăr: de exemplu, că a studiat la Școala de Artilerie din Oranienbaum. În Primul Război Mondial, în grad de porucic, a luptat pe Frontul Caucazian, comandând o companie de cavalerie. Decorat cu „Ordinul Vladimir”.

După ce e rănit pe front, ajunge la Tbilisi, devenind membru al „Atelierului poeților” de pe lângă Societatea artistică „Platoșa”. (Mai exista un alt atelier, condus de Serghei Gorodețki.) Versurile pe care le citea în „Cârciumioara fantastică” îi plăcură lui Aleksei Krucionîh, care îi și prefață volumul „Marele tunet”, remarcând că Ciacikov este poetul ce unește Orientul cu Occidentul. Ba mai mult, Krucionîh face o tentativă de a-i traduce unele versuri în zaum’ (limbaj transrațional). Alte două volume ale lui Ciacikov, „Urmia” și „Inta”, sunt recenzate de Tatiana Veciorka și Iuri Deghen care de asemenea remarcau saturația textelor cu noțiuni exotice orientale și contaminarea sintetică a realităților orientale și occidentale.

Când puterea bolșevică ocupă Gruzia, Ciacikov e angajat în calitate de șef al secției literatură a Comisariatului pentru Învățământ. În anul 1927 editează volumul „Ceaihane”, în 1932 – pe cel intitulat „100 de rânduri”, în care include și versuri din perioada 1918-1926. Este curios faptul că scrie unele versuri zaum’ în baza limbii chineze. În genere textele sale conțin numeroase cuvinte necunoscute, dat fiind că Ciacikov cunoștea bine arealul transcaucazian, Persia. În anii ’30 traduce mult din limbile orientale, editând volumul „Șapte republici”.

Unele din volumele sale i le-a expediat în America lui David Burliuk, cu care se află în corespondență până în anul 1936, când îi apare și ultima carte, „Versuri noi”.

În 1941, deja la vârsta de 46-47 de ani, la trei zile de la începutul războiului, pleacă pe front unde, după alte trei zile, este ucis.

 
 
ÎNTR-O ȘCOALĂ DIN CHINA
 
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copiii  să-nvețe semnele scrisului,
Trupșoarele fu, catira misia*
Razilacheia, shanhe, dinbai,
Aspru e și cunoscut Mao Lin,
El o școală-ntreagă diriguiește
Și se supără când barem vreun elev
Citește incorect: dânsul e sever,
Tuturor le cere lecția s-o-nvețe,
Iar mătăsosul soare luminează
Încă din dimineața măslinie,
Și curând copiii se vor bucura –
E aproape ora atât de râvnită;
Vine timpul să o ia fuga spre casă,
Unde îi așteaptă ceașca de orez,
Iar aici mai esenzeo, misia,
Razilacheia, huan, fubai.
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copii să-nvețe semnele scrisului.
______________ 
*A. Ciacikov folosește un gen de limbaj transrațional în baza limbii chineze (transcris cu cursiv).
 
 
ATAC ASUPRA ORAȘULUI MOSUL¹
  
poem asirian
 
(f r a g m e n t)
 
Ce mi-s mie Apollo și diverse Muze?!...
Eu însumi Apollo sunt, semeț, cu galliffet!²
Priviți cum, în tunică de camuflaj,
Zbor pe bravul bidiviu zis Mustafa!...
Lasă-i să scâncească alde Lev Tolstoi
Și oarecare Garșin³,
În „Patru zile” sau „Război și pace”, –
Pe când eu – cu pieptul plin de decorații
Voi sta-ndelung în cafeneaua „l’ Empire”...
Nu tu, muzo, elegant coafată,
Căreia anticii imnuri îi dedicau,
Trebuie să-mi șoptești înrourate verbe matinale, –
Orășeano, delicato, alintato!...
Dacă-o fi pe Câmpiile Elisee
Să schițez cele cărora de martor le-am fi fost:
Aș începe cu zburătăcita, plecata vară dragă, –
Când am învins primul roman barosan
Intitulat „Blana ghepardului”!...
Și-abia atunci, adolescent smolit,
Am priceput că întârziasem a mă naște...
Iar inima bătea ca pasărea captivă,
Iar mușchii se bombau, se rotunjeau!...
Mie, prizonierului, dragă-mi este aspra
Pânză a prosoapelor cazone
Și n-am ochi să văd finețea civiliei, –
Ce mai! – descătușatul în fiece salon,
Ce-l salutai chiar pe Papa Poincaré⁴, –
De leagăn eu consider cazărmile kaki
Din preajma pieței pe care sub toridul soare
Bate pasul, aleargă regimentul nostru!
Zece ierni am învățat „arta de-a învinge”,
Verile mă târam în coate spre tranșee, –
Iar când, sleit, mă prăbușeam în pat,
Spuneam pe dinafară prescripții militare!
Și iată anul de foc, nouă sute paisprezece!
Corpul ungar de-armată douăzeci și unu!...
Lupte frontale, aprige, cutezătoare!...
Eu fost-am într-un iad de-a dreptul prea plăcut!
_____________________________ 
1.    Mosul – oraș în Persia de odinioară, Irakul de azi.
2.    Gallifet – pantaloni bufanți; de la numele marchizului Gaston Auguste Galliffet (1830-1909).
3.    V. M. Garșin (1855-1888) – prozator rus, autorul nuvelei „Patru zile” de care se vorbește în versul următor.
 4. Papa Poincare – este vorba de celebrul savant francez Henri Poincaré (1854-1912).
 
 
*     *     *
 
Dreptcredincioșii chemați la moschee,
Orientul întreg e-aromitoare strană.
Scâncește ca un biet copil șacalul
În zilele ce trec a tristă caravană.
 
În primăvara ca suav, dulce șerbet
Ali plecă spre nordul depărtat.
Bătăi-a inimii –  tandră nicovală –
Derutat se-aude pulsul sincopat.
 
Arîkurile* – murdare ape zigzagate;
Cineva parcă-ar sufla din foale.
Am obosit să-mi tot aștept alesul
Și tresar la orice șoapte guturale.
 
Ali, tânjește draga ta, geiran,
Sub negrul văl obrajii i-s veștezi trandafiri
Și-auzii din murmurul de zvon străin:
Ești prins de bucuria noilor răniri.
_____  
*Arîk – în orașele orientale, râuleț artificial, menit a împrospăta atmosfera toridă.
 
 
*     *     *
 
Uitând ozorul încolțirii tale
Și-a buzelor tăietură de portocală, –
Sunt gata pentru o sută de table a legilor
Să compun cuvinte de mesă banală...
 
Azi am ieșit pe strada Mării,
Trist și palid, îmi poți plânge de milă –
Iar peste-a Sfântului Isac catedrală
Arde-o stea uriașă și inutilă.
 
Și-mi amintii de Iranul natal,
De năvălirile-mi necruțătoare....
Etern voi fi rătăcitor pe acolo,
Dedat riturilor năzuitoare...
 
Cine-a dorit să ne răzlețească
Cu atâtea verste, versete-ntre noi?...
Schimbându-și zarea șofrănie,
Veni și toamna – zbârcituri, noroi...
 
Nu voi ieși la promenadă! –
Bat vânturile prelungi de urgie
Și de ce chelnerul în opac hotel
Privește-abstras, ca în pustie?...
 
Pe stradă doarme alma mater –
Nimbate spirite de oameni mari în poze...
Zgârcit, acolo, se topește ceața
Peste desfăcute rodii rotunde și roze.
 
Iar eu – petersburghez sadea –
La ce aș fi de sud întunecat bronzat?...
Obișnuit cu frigu-ți, capitală-nord,
Aice te voi duce până la ultim hat...
 
 
*     *     *
 
Curând de voi mă voi despărți,
Plecând în depărtatul Teheran,
Unde, verde-n vânt, e steagul nostru,
Să-ncerc a unor răni noi bucurii.
 
Chiar de fost-am oaspe lui Kūchak Khān, –
Acum voi merge să lupt cu el: –
Și voi găsi iraniana stea
Ferită de minciună și tertip!...
 
Nu Parisul și nu Petersburgul,
Nu Varșovia și nu Izbița, –
În vise văd mereu, ca altădat’, –
 
Numai podoaba dragii Hanuma!
Nu-mi apară-n cale tandra Nisa: –
Bucuros voi fi de marile furtuni!...