marți, 1 noiembrie 2022

FĂNUȘ NEAGU - OMUL ȘI SCRIITORUL FASCINANT



UN GRUPAJ DE POEME

 

 
Leo Butnaru


 
Semn de Biblie
 
1
 
...de peste întinsul potopului care
începuse a-și îngusta apele
porumbelul reveni la arcă
la Noe
în cioc cu o ramură de măslin...
                      Eu mă gândesc că
de-ar fi existat pe atunci Biblia
și ea salvată în arcă
probabil Noe ar fi pus acea rămurea
între filele ei
semn de carte...
 
2
 
În fine
apele se potoliră.
 
Salvat la potop
când coborî din nou pe pământ
potențialul creator și-a zis:
 
„Iată și vremea de a trece de la arca
la arta lui Noe”.
 
Semn de carte
 
De la Adam
spre Mahomed
măgărușul ca simbol de legătură
între creștinism și islam;
mielul scurgându-și șuvița de sânge din beregată
între Biblie și Coran
uneori chiar ca un semn de carte
prelinsă dintre filele cu Cântarea cântărilor
înfricoșată. Frigărui
din mielul care aproape că nu-i
decât poate oscioarele-i albii
strivite
trosnitor
de țânci pirpirii...
 
...Și un gând păcătos ce se trage
încă de la anticul țăran
spartan sau macedonean
care
ascultând legendele cu încornoratul
copitatul bărbat-țap
pre nume Pan
se întreba în sinea lui: de la ăsta ce se nasc – copii
sau mieluți de capră?
 
Între Iliada, Biblie și Coran,
Doamne, aman!
 
Peste mâini
 
Unii  – cu mâinile în vânătăi
alții chiar cu mâinile bandajate...
 
cei mai mulți dintre ei fiind cei care
au vrut să-și ia destinul în
propriile mâini...
                            De regulă
asta se pedepsește... 
 

marți, 25 octombrie 2022

ADIO, DRAGĂ PRIETENE!

ILIE T. ZEGREA!
(3 iunie 1949 - 24 octombrie 2022)

Cernăuțiul e mai însingurat, mai înstrăinat fără tine, fără Cuvântul, fără Cutezanța ta.

Anii 80 ai secolului trecut. Chișinău. Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina (poetă din Moscova), Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu.





miercuri, 19 octombrie 2022

DIN MĂRTURISIRILE UNUI ÎNȚELEPT


 






Eugen SIMION

(25.V.1933 – 18.X.2022)


 

Sunt un spirit foarte neliniștit. Însă un neliniștit care se stăpânește 

– Stimate domnule Eugen Simion, când a fost întrebat dacă există azi în literatura română modele care să fie urmate de tineri, N. Steinhardt răspunse că există, și anume: Constantin Noica, Anton Dumitriu. După care continuă: „cred, Eugen Simion și Eugen Ionescu”. Cum ați reacționat la această evghenicoasă apreciere?

– Da, am descoperit-o cu uimire într-o carte publicată de Zaharia Sângiorzan. M-a bucurat, evident, și încă o dată m-a surprins, pentru că eu l-am cunoscut foarte puțin pe Steinhardt. Este unul din regretele vieții mele. N-am trăit în preajma lui, l-am întâlnit de câteva ori, am vorbit puțin cu el și, recitindu-i acum cărțile și descoperindu-i jurnalul, am avut o revelație, și anume că marile spirite nu sunt totdeauna cele care trăiesc în prejma noastră sau cele spre care ne orientăm noi.

Pe scurt, nu știu dacă am putut fi un model pentru noile generații, dar am avut modele morale.

– Le-ați mărturisit? Le puteți reaminti?

– În primul rând, pe Eugen Lovinescu, după aceea pe Marin Preda și alte câteva, oameni formidabili într-o cultură care se află mereu într-o mișcare haotică. Și Lovinescu, și Preda au fost puncte statornice, cred, în această lume în cutremur.

Cât mă privește, mă onorează foarte mult aprecierea lui Steinhardt, cu atât mai mult cu cât ea vine postum, după ce acest om minunat a dispărut.

– Îmi dau seama că nu vi-i ușor să vă referiți la propria persoană. Însă în ceea ce-i privește pe Constantin Noica, pe Anton Dumitriu sau Eugen Ionescu grație căror calități ale lor, credeți, N. Steinhardt i-a decretat drept modele?

– Compania mă zdrobește puțin... Mi-e mult mai ușor să explic de ce Noica era un model și poate fi un model, de ce Anton Dumitriu, de ce chiar Eugen Ionescu... Ar trebui să-i iau pe rând și să explic de ce... Am să mă refer numai la Anton Dumitriu, un filosof mai puțin cunoscut, cunoscut doar de specialiști. Anton Dumitriu este un om care are o pregătire științifică, a fost matematician și a devenit cel mai mare logician al nostru și unul dintre filosofii de marcă. El nu e atât de strălucit ca Cioran, să zicem, sau ca Noica și nu a intrat în topul eseisticii filosofice. Însă a fost un om formidabil prin destin. Eu am avut bucuria să-l cunosc spre sfârșitul vieții lui, trecuse de 80 de ani. L-am întâlnit în casa unui prieten comun, pictorul Nicodim, după 1990, într-un moment în care un om care suferise atât de mult în regimul totalitar ar fi avut toate drepturile să fie, cum să spun, foarte arogant și să aibă un sentiment justițiar exagerat. Ei bine, am descoperit un om frumos. În primul rând, la propriu și la figurat. Un om foarte liniștit, un om care nu a făcut caz de suferința lui – avea această delicatețe extraordinară într-o vreme, repet, în care toți fac caz de suferința lor și-și ticluiesc dosare de ilegaliști. Omul acesta, care stătuse atâția ani în pușcărie, vorbea oarecum în liniște și ca despre un fenomen trecut despre ceea ce i s-a întâmplat și se gândea la opera lui, pe care o avea pe punctul de a o încheia. Într-adevăr, un asemenea om este an model moral.

– În anii în care ați locuit la Paris, l-ați cunoscut, probabil, și pe Eugen Ionescu...

– Pe Eugen Ionescu l-am întâlnit de foarte malte ori, am stat de vorbă… Nu pot să spun că am fost în grațiile lui sau că, Doamne păzește, m-a acceptat ca prieten. Nici nu avea cum. Însă l-am citit cu admirație. E un mare scriitor, e un uriaș scriitor în acest secol. Și aveam în mine o îndreptățire, că spiritul românesc poate să ajungă să se impună…

– Cum vă simțeați în compania uriașului scriitor?

– Foarte curios: nu m-am simțit deloc complexat în fața lui, pentru că Eugen Ionescu accepta un stil al cordialității. Vorbea firesc, punea întrebări comune, se interesa dacă mai există strada Berthelot, dacă mai există un hotel lângă Gara de Nord, unde a stat el cu mama sa, lângă o grădină publică, unde asculta un cântec care începea astfel (mai țin minte câteva versuri):

„Mihalache, vai de mine,

Sunt muiere în putere,

Trupul vrea, inima cere!”

Era senzațional că, după cincizeci de ani, în inima Parisului, în Montparnasse, Eugen Ionescu își amintea aceste versuri. Dar eu i-am spus: „Domnule Eugen Ionescu, n-am auzit această romanță de cartier, însă trebuie să vă spun că s-a schimbat ceva în stilul folclorului urban” și i-am reprodus câteva versuri pe care le auzisem într-o grădină din Zimnicea

 „Jimmy, Jimmy, samurai,

Dă-mi dolari ca să mă ai!”

 I-au plăcut atât de mult aceste versuri, încât tot timpul, cât am stat de vorbă, făcea ce făcea și-și amintea mereu. Zicea: „Cum? Jimmy, Jimmy, samurai,/ Dă-mi dolari ca să mă ai?!”