DIN MĂRTURISIRILE UNUI ÎNȚELEPT

 

Eugen SIMION

(25.V.1933 – 18.X.2022)

 

Sunt un spirit foarte neliniștit. Însă un neliniștit care se stăpânește 

– Stimate domnule Eugen Simion, când a fost întrebat dacă există azi în literatura română modele care să fie urmate de tineri, N. Steinhardt răspunse că există, și anume: Constantin Noica, Anton Dumitriu. După care continuă: „cred, Eugen Simion și Eugen Ionescu”. Cum ați reacționat la această evghenicoasă apreciere?

– Da, am descoperit-o cu uimire într-o carte publicată de Zaharia Sângiorzan. M-a bucurat, evident, și încă o dată m-a surprins, pentru că eu l-am cunoscut foarte puțin pe Steinhardt. Este unul din regretele vieții mele. N-am trăit în preajma lui, l-am întâlnit de câteva ori, am vorbit puțin cu el și, recitindu-i acum cărțile și descoperindu-i jurnalul, am avut o revelație, și anume că marile spirite nu sunt totdeauna cele care trăiesc în prejma noastră sau cele spre care ne orientăm noi.

Pe scurt, nu știu dacă am putut fi un model pentru noile generații, dar am avut modele morale.

– Le-ați mărturisit? Le puteți reaminti?

– În primul rând, pe Eugen Lovinescu, după aceea pe Marin Preda și alte câteva, oameni formidabili într-o cultură care se află mereu într-o mișcare haotică. Și Lovinescu, și Preda au fost puncte statornice, cred, în această lume în cutremur.

Cât mă privește, mă onorează foarte mult aprecierea lui Steinhardt, cu atât mai mult cu cât ea vine postum, după ce acest om minunat a dispărut.

– Îmi dau seama că nu vi-i ușor să vă referiți la propria persoană. Însă în ceea ce-i privește pe Constantin Noica, pe Anton Dumitriu sau Eugen Ionescu grație căror calități ale lor, credeți, N. Steinhardt i-a decretat drept modele?

– Compania mă zdrobește puțin... Mi-e mult mai ușor să explic de ce Noica era un model și poate fi un model, de ce Anton Dumitriu, de ce chiar Eugen Ionescu... Ar trebui să-i iau pe rând și să explic de ce... Am să mă refer numai la Anton Dumitriu, un filosof mai puțin cunoscut, cunoscut doar de specialiști. Anton Dumitriu este un om care are o pregătire științifică, a fost matematician și a devenit cel mai mare logician al nostru și unul dintre filosofii de marcă. El nu e atât de strălucit ca Cioran, să zicem, sau ca Noica și nu a intrat în topul eseisticii filosofice. Însă a fost un om formidabil prin destin. Eu am avut bucuria să-l cunosc spre sfârșitul vieții lui, trecuse de 80 de ani. L-am întâlnit în casa unui prieten comun, pictorul Nicodim, după 1990, într-un moment în care un om care suferise atât de mult în regimul totalitar ar fi avut toate drepturile să fie, cum să spun, foarte arogant și să aibă un sentiment justițiar exagerat. Ei bine, am descoperit un om frumos. În primul rând, la propriu și la figurat. Un om foarte liniștit, un om care nu a făcut caz de suferința lui – avea această delicatețe extraordinară într-o vreme, repet, în care toți fac caz de suferința lor și-și ticluiesc dosare de ilegaliști. Omul acesta, care stătuse atâția ani în pușcărie, vorbea oarecum în liniște și ca despre un fenomen trecut despre ceea ce i s-a întâmplat și se gândea la opera lui, pe care o avea pe punctul de a o încheia. Într-adevăr, un asemenea om este an model moral.

– În anii în care ați locuit la Paris, l-ați cunoscut, probabil, și pe Eugen Ionescu...

– Pe Eugen Ionescu l-am întâlnit de foarte malte ori, am stat de vorbă… Nu pot să spun că am fost în grațiile lui sau că, Doamne păzește, m-a acceptat ca prieten. Nici nu avea cum. Însă l-am citit cu admirație. E un mare scriitor, e un uriaș scriitor în acest secol. Și aveam în mine o îndreptățire, că spiritul românesc poate să ajungă să se impună…

– Cum vă simțeați în compania uriașului scriitor?

– Foarte curios: nu m-am simțit deloc complexat în fața lui, pentru că Eugen Ionescu accepta un stil al cordialității. Vorbea firesc, punea întrebări comune, se interesa dacă mai există strada Berthelot, dacă mai există un hotel lângă Gara de Nord, unde a stat el cu mama sa, lângă o grădină publică, unde asculta un cântec care începea astfel (mai țin minte câteva versuri):

„Mihalache, vai de mine,

Sunt muiere în putere,

Trupul vrea, inima cere!”

Era senzațional că, după cincizeci de ani, în inima Parisului, în Montparnasse, Eugen Ionescu își amintea aceste versuri. Dar eu i-am spus: „Domnule Eugen Ionescu, n-am auzit această romanță de cartier, însă trebuie să vă spun că s-a schimbat ceva în stilul folclorului urban” și i-am reprodus câteva versuri pe care le auzisem într-o grădină din Zimnicea

 „Jimmy, Jimmy, samurai,

Dă-mi dolari ca să mă ai!”

 I-au plăcut atât de mult aceste versuri, încât tot timpul, cât am stat de vorbă, făcea ce făcea și-și amintea mereu. Zicea: „Cum? Jimmy, Jimmy, samurai,/ Dă-mi dolari ca să mă ai?!”

– Să intrăm oarecum brusc în domeniul de activitate care, cred, ar însemna chiar destinul domniei voastre, pentru a mă interesa dacă exegetul literar Eugen Simion a avut un punct de vedere unitar asupra literaturii sau, cu timpul, cu timpurile, avu și trei și mai multe puncte de vedere.

– Nu, cred că am avut un punct de vedere unitar, atât cât este posibil și atât cât rezistă sensibilitatea noastră. Aici eu sunt un elev al lui Lovinescu, pe față, de aceea nu ascund că scenariul meu critic este scenariul lovinescian, adică în punctele esențiale, plus, cred că repet, într-un fel, și destinul lui. Să zicem, în pasiunea pe care o am, pasiunea sinceră pentru literatura română. Nu pot ajunge la performanțele lui. Nu, nu vreau să luați în nume de rău această apropiere, dar modelul ca atare există. Un om care toată viața lui n-a făcut decât să aștepte pe Marele Anonim, pe Marele Eminescu, trecându-și viața scriind despre ingrații scriitori români, un asemenea om merită admirația. Este un sfânt. Eu nu pot fi un sfânt ca el. Însă modelul mă fascinează.

Deci, am scris despre literatură cu anumite criterii, acelea pe care le-am putut avea. Sigur că, pe măsură ce evoluează și literatura, evoluăm și noi, criticii literari. Și din când în când suntem nevoiți să ne întoarcem și să regândim ceea ce am judecat odată. De aceea eu sunt foarte liniștit astăzi, când toată lumea cere imperios că trebuie să ne revizuim. Sigur că trebuie ne să revizuim în sens lovinescian. Adică să vedem în ce măsură sensibilitatea de astăzi, sensibilitatea critică, mai corespunde sensibilității noastre de ieri și de alaltăieri. Din aceste considerente, eu nu sunt atât de mult preocupat de problema revizuirii, pentru că ea va veni de la sine. Însă acei care vorbesc de această chestiune, de pildă domnul Sami Damian, care stă la Heidelberg și care ne apucă mereu de guler și ne cere: „Când vă revizuiți?!”, cred că merită răspunsul pe care eu l-am dat, mai mult ironic, că sigur, o să ne revizuim, să aibă răbdare, să vedem ce trebuie să revizuim, deoarece un lucru pot să spun, că nu am trișat și nici nu am vrut să trișez. Dacă nu am putut scrie despre un autor, pentru că nu puteam scrie despre el, având o poziție care m-ar fi putut strivi pe mine în actul critic, am preferat să tac.

– Cineva ar putea replica precum că aceasta n-ar fi cea mai curajoasă dintre atitudini.

– Eu zic că da, are dreptate acel cineva. Dar dacă deține puțină înțelepciune, el va cădea de acord cu mine că un om nu poate face totul: să rămână critic, să ducă un proiect până la capăt și nu o lună, nu un an, ci cât îi dă Dumnezeu să trăiască, să ducă povara literaturii pe umerii lui, fără să aibă o anumită strategie. Și încă o dată această strategie eu am intuit-o în demersul literar, moral al lui Marin Preda, care a fost, după mine, un om moral și o conștiință. Preda îmi spunea adeseori: „Domnule, noi trebuie să știm să supraviețuim o sută de ani. Se vor schimba secretarii de propagandă, se vor schimba primii secretari, vor interveni atâtea nenorociri în lumea noastră estică, dar noi trebuie să facem ca literatura să supraviețuiască”. Și-atunci orice scriitor adevărat, care nu vrea nici să parvină, nici să aibă un succes facil, are o anumită strategie, care este strategia rezistenței lui. Eu personal am învățat bine lecția și am încercat s-o aplic.

– Pentru a aplica această lecție, va fost suficientă critica sau ați mai încercat și alte genuri literare? Proză, poezie, să zăcem...

– Da... Da, uite, mă siliți să fac o mărturisire. Dar nu legată obligatoriu de strategia de care vorbeam. Am început prin a scrie versuri. Am spus și recent că, după Eminescu, Blaga a fost poetul pe care l-am iubit cel mai mult. După ce, l-am descoperit, el a avut o influență extraordinară asupra mea și am început să scriu versuri blagiene, care mi s-au părut neesențiale, după o anumită vreme, mai ales când colegul meu de liceu…

– Poetul Nichita Stănescu...

– … m-a făcut să-mi dau seama că el are un har pe care nu-l aveam. Și din acest eșec al meu ca poet a ieșit, poate, un critic, care are mai multă vocație decât ar fi putut avea poetul.

– În afară de Stănescu și Simion, liceul ploieștean pe care l-ați absolvit a dat și alți scriitori?

– Eu cred că e de ajuns pentru orașul Ploiești.

– Nu se știe ce-ar fi zis autoritățile locale, ploieștene... Dar, pentru cititori țin să remarc zâmbetul dvs. binevoitor și, sigur, nota subțire de autoironie care, de altfel, nu-i era străină nici colegului de liceu, ajuns poet celebru. Iar de aici încolo să trecem la o problemă care stinge oarecum zâmbetul, îngândurându-l pe vreun critic literar sau altul. Vorba e că mai toți scriitorii pe care mi-a fost dat să-i întreb dacă le-a folosit cumva aprecierile venite din partea criticii literare mi-au răspuns că mai nu le-a folosit deloc. Ce credeți despre atare… ingratitudine?

– Da, este obișnuitul recul al poeților. Sigur că, într-un anumit sens, ei au dreptate. În fond, la ce-ți folosește critica literară? Ea nu te învață cum să scrii versuri. Dacă ești poet bun, scrii în continuare. Dar cine este un om lucid știe că nu poate exista operă fără conștiința critică. Pentru că acolo, unde există o critică bună, apare și ideea de ierarhie, apare ideea de valoare, apare ideea de autonomie a esteticului, apare o atmosferă în care ideea poetică poate să trăiască. Și-apoi dați-mi voie să nu-i cred chiar atât de dezinteresați pe poeți. Dezinteresați de opinia criticii, firește. Noi toți suntem făcuți să avem nevoie de lauda celor din jur, adică de o justificare a unui act atât de gratuit, în fond, și atât de nesigur, care este actul poetic.

– Cum credeți, exagerările sau măsurile neîndestulătoare în aprecierea operei unui sau altui autor s-au făcut din intenție, din neștiință sau din rea-voință?

– Au fosă de toate. Și trebuie să ne obișnuim cu acest lucru, pentru că, de când există literatura, de când există critica literară ca un fenomen modern, structurat, organizat, există și rea-voință, există și rea-intuiție, există și vanitate, există și prostie omenească, și iubire pentru literatură. Există geniul poetic așa cum există și competența critică. Toate la un loc fac viața literară și sprijină acest lucru miraculos care este opera literară și care, de fapt, fac să existe viața literaturii. Fără asta nu există. E ceea ce spuneam mai înainte: opera literară nu există atâta vreme, cât nu există cineva care o citește. După o frumoasă sintagmă a lui Georges Poulet, o carte este un maldăr de foi înnegrite care zace într-o cameră obscură. Trebuie să deschidă cineva ușa, să aprindă lumina și să înceapă să citească. De atunci ea începe să existe ca operă literară, în urma întâlnirii dintre emițător și receptor.

Sigur că opera preexistă ca virtualitate într-un maldăr de foi înnegrite. Dar ea nu se întrupează, nu capătă o substanță, dacă nu întâlnește privirea iscoditoare și înțelegătoare, care este privirea lectorului.

– În special în poezie, se discută (și) despre epigonism. Dar cum se manifestă acest fenomen, sau poate ne-fenomen, în critica literară?

– Se poate vorbi, sigur că da, și în critică de epigonism. Pentru că suntem la Cluj și participăm la festivalul dedicat Centenarului lui Lucian Blaga, să ne amintim de ceea ce s-a întâmplat cu elevii în filosofie ai lui Blaga. Într-un fel, filosofia lui Blaga a fost distrusă de cei care i-au imitat limbajul, ce este inimitabil. La fel s-a întâmplat și cu Noica.

– Probabil, în cazul lui Blaga, emulii trebuiau să fie și ei mari poeți.

– Trebuiau să fie mari poeți. Să inventeze un alt sistem de a vorbi despre esențele lumii, decât în limbajul lui Blaga. De aceea zariștea misterului, zariștea dorului ș. a. m. d., care sunt metafore tipic blagiene și care au fost foarte productive, au sfârșit prin a deveni o proză filosofică banală, neinteresantă.

– Spuneați că o primejdie asemănătoare s-a abătut și asupra lui Noica?

– Exact. Noica este un mare creator. Eu îl consider printre cei mai importanți prozatori de idei din secolul XX. Îmi place extraordinar de mult spiritul lui ludic, profunzimile lui, invențiile lui în domeniul limbajului, care sunt formidabile. Dar ian încearcă să-l imiți! E ca și cum l-ai imita pe Sadoveanu. Adică, mergi singur la eșec. Fiindcă nu trebuie să pornești de la limbaj, care – nu-i așa? – este limitat, ci trebuie să pornești, cred, de la altceva, în cazul Noica (zic, pentru că-mi este mai proaspăt prin lecturi).

Ce este formidabil și provocator în eseistica lui Noica? Este imaginația lui, modul lui de a spune, de a muta cursul discuției, de a întoarce pe dos soluțiile existente. Un fel de răspăr al gândirii foarte provocator pentru spirit și care, sigur, pe un spirit mai slab îl împinge spre un sofism dezagreabil. Or, cred că Noica se salvează de sofism prin forța creației lui.

– Cu titlu de omagiu, aici și acum, la Cluj, unde se sărbătorește Centenarul de la nașterea lui Lucian Blaga, ce credeți despre acest înalt spirit al neamului nostru?

– Blaga este, de bună seamă, un mare poet al acestui secol, nu numai pentru români, ci pentru spiritul european. Eu nu m-aș grăbi să spun, cum au spus câțiva dintre colegii noștri, că e cel mai mare poet al acestui secol.

– Vă referiți (ca să se știe și în Basarabia) și la afirmațiile lui Mihai Cimpoi?

– A spus-o și Mihai Cimpoi, dar așa, mai cu jumătate de gură. A spus-o și Doinaș, au mai spus-o și alții... În fine, sigur că Blaga este un mare poet, dar în această singularizare a lui producem o injustiție. El este mare într-o lume de mituri. Este mare alături de Arghezi, care este un poet uriaș, alături de Ion Barbu, de Bacovia, de Pillat. Deci într-o constelație. El are, într-adevăr, un statut aparte în cultura noastră, pentru că, de la Eminescu încoace, cred, spiritul românesc n-a mai asociat în aceeași minte un poet ca Blaga și un filosof ca el și un eseist și un om politic. Adică are o anumită complexitate, pe care geniul frust al lui Arghezi nu o avea. Dar aceasta este, aș spune, condiția lui de existență. Nu m-aș repezi acum să-l ridic pe Blaga, coborându-i pe ceilalți. Asta e miraculos, că în aceeași epocă au trăit, au scris, uneori s-au contestat, cum a fost cazul Arghezi – cazul Barbu, uneori s-au iubit, cum a fost cazul Barbu – cazul Bacovia, niște mari poeți, niște mari spirite. De aceea generația lor este atât de strălucită și noi privim la ea ca la un model greu de atins.

– Când ați amintit despre „geniul frust” al lui Arghezi, la ce v-ați referit de fapt?

– Sigur că Arghezi nu a fost un poet cu diploma de doctor-docent în buzunar. Studiile lui sunt aproximative. Dar îmi este greu să spun că nu era un poet cult din moment ce el cunoștea Biblia și a citit ceea ce a citit.

– Și a scris peste 4 mii de articole, unele chiar despre cultură, lecturi, scriitori, cititori...

– Așa… Un poet genial, în fond, cum este Arghezi, dublat de un tehnician al versului, cum n-a mai avut literatura română. Însă la Blaga se simte imediat cartea nemțească din spatele lui. Dar a spus bine la acest colocviu literatul francez Fauchereau. (N-a spus-o public, a spus-o la o agapă, vreau să precizez acest lucru.) Era foarte enervat de faptul că toți vorbitorii, atunci când încercau să-l fixeze pe Blaga, începeau prin a spune: „El, care este de cartea nemțească”. Colegul francez însă a replicat: „Domnilor, ia mai terminați-o odată cu chestia asta. Asta intră, cum să spun, ca și cum ai beau apa, ai mânca. Ne interesează ce gândește el, nu ce a citit”. Sigur că aici are dreptate. Mă bucur că a spus-o un om din afara culturii române, care vede poate mai bine anumite aspecte care pe noi ne fascinează uneori și poate că ne și complexează.

Blaga este un om cu o formație intelectuală mult mai complexă decât alți poeți din generația lui. Și asta, sigur, îl particularizează.

– Dar dacă ne-am imagina un Arghezi tobă de carte, cam ce scriitor credeți că ar fi putut să fie?

– Nu pot să mi-l imaginez. Arghezi este ceea ce este, în dialogul lui atât de tensionat cu divinitatea, în această aproximare a divinului. În poemele din „Flori de mucegai”, în poemele în care se copilărește, în tabletele lui este Arghezi o lume, un stil, o retorică impecabilă, o rădăcină balcanică, o natură pământească, să zic așa.

 – N-ați dori să vă opriți la cantitativismul criticului literar român? El scrie mult, puțin?

– În general, criticul literar român este un om serios și scrie mult. Își face opera. Lovinescu are un număr impresionant de cărți. A scris toată viața. Călinescu, tot așa. Dacă numeri toate paginile, vezi că a scris enorm. Sunt și critici rapsodici, care au scris puțin. De pildă, Zarifopol, într-un anumit sens. Dar poate aici, în domeniul criticii literare, se verifică principiul hegelian: de la un anumit punct, principiul cantității devine un principiu al calității. Un critic trebuie să acopere cât mai mult. Un critic trebuie să-și impună punctul de vedere asupra unei epoci, asupra unei literaturi.

– De la o vreme, ne-am cam împotmolit în postmodernism sau în ceea ce se numește astfel. Cum credeți, ar exista astăzi vreo șansă de a sări peste sau de a arde etapele, pentru a evada din aceste incertitudini teoretice?

– Eu am fost preocupat și sunt preocupat într-o oarecare măsură de acest concept, care e nesigur. Am citit multă literatură critică în legătură cu postmodernismul și țin să spun că fiecare autor înțelege ceea ce vrea; fiecare așteaptă de la postmodernism ceea ce el așteaptă. Aș spune că postmodernismul a murit prea tânăr, înainte de a-și crea legenda lui. L-au părăsit întâi arhitecții și începe să-l părăsească și literatura. Cel puțin în literatura română postmodernismul nu mai înseamnă practic nimic. A fost identificat, la un moment dat, cu poezia generației optzeciste, cu textualismul, cu proza de tip autoreferențial. Ei, lucrurile astea au trecut. A venit istoria peste noi și, în momentul de față, nu ne mai gândim la postmodernism. Ne gândim la alte lucruri.

– Lașitate, trădare, poltronie, șovăială… Oamenii care oscilează între adevărul-adevăr și conjunctura cu puterea, care le-ar asigura beneficiul, dacă ei „ar lăsa-o mai moale” în ale principiilor. Sigur, e o criză a conștiințelor. Ce-i de făcut? Cât va dura această situație?

– Aceasta este o discuție falsă, după părerea mea. M-am întrebat deseori ce înseamnă a fi cu puterea. Înseamnă a avea putere și a exercita puterea și a profita de putere. Mă întreb cum poate profita un scriitor de putere. În niciun fel.

– În partea de Moldovă de peste Prut unii au profitat chiar în mai multe feluri…

– Dacă este scriitor, dacă rămâne scriitor, puterea nu poate să-l ajute cu nimic. Puterea poate să-i dea bani. Iar dacă o putere îl plătește, înseamnă că el trebuie să dea ceva pentru acești bani. Iar dacă plătește, nu poate plăti cu literatura lui. Plătește prin altceva: prin publicistică, prin alte servicii. Este o falsă problemă. Iar cei care au slujit puterea, așa cum au făcut-o, din păcate, mulți scriitori înainte de 1989, și au slujit numai puterea, fără să slujească literatura, au capotat. Dar lucrurile se amestecă, sunt atât de confuze, încât este înjurat astăzi Preda pentru că nu și-a dat foc în piața publică laolaltă cu nu știu ce scrib care scria în „Scânteia” sau „Scânteia tineretului” și care lăuda la zilele onomastice pe tipii de atunci. Această lipsă de criterii, această lipsă de onestitate față de existența scriitorului, această lipsă de obiectivitate față de opera literară întunecă orice discuție serioasă despre atitudinea scriitorului în vremuri grele și despre modul în care literatura a putut să se strecoare printre atâtea nenorociri, încât s-a ridicat, într-adevăr, orice discuție serioasă despre o epocă postbelică morală. Căci se mai întâmplă următorul lucru: cei mai agitați procurori sunt oamenii care au ceva pe conștiință. Eu tot sper că într-o zi nebunia din noi o să iasă și vom putea să stăm în jurul aceleeași mese și să vedem ce s-a întâmplat după 1945 cu noi, cu atâtea generații de scriitori, în ce măsură scriitorii și-au trădat vocația, în ce măsură s-au salvat, în ce măsură au putut face operă literară, în ce măsură o ideologie a pătat o operă literară. Toate astea trebuie discutate. Dar nu cu această țâfnă și cu acest șir interminabil de pamflete provinciale. De o lume atât de tragică nu trebuie să te apropii cu unelte atât de simple și de primitive, cum este pamfletul, articolul în doi peri, articolul calomnios.

– Nu știu dacă nu vă lezez cumva amorul propriu, însă consider că dvs. nu aveți o trăire tragică. Dacă e așa, cum considerați că vă este existența?

– În realitate, sunt un spirit foarte neliniștit. Însă sunt un neliniștit care se stăpânește.

– Probabil, capacitatea de a vă stăpâni este ceva la care ați ajuns cu anii?

– Este opera voinței mele. Este o anumită fragilitate pe care nu mi-am cultivat-o, o anumită neliniște pe care n-am vrut s-o încurajez. Nu sunt un spirit tragic, este adevărat. Sunt, mai degrabă, un tip solar. Îmi place partea bună a lumii, partea frumoasă. De aceea deseori am putut fi păcălit în relațiile mele umane, pentru că am luat pe omul care vine spre mine prin frumusețea lui. Mi-a plăcut să văd în el că este un om curat, un om talentat. Și dacă este un om talentat, poate fi și un om frumos. Sigur că poți avea surprize neplăcute, dar merită să-ți asumi aceste riscuri. Nu vreau să fiu un tip tot timpul îmbufnat și suspicios, umbros și să văd ticălosul din preajma mea. Nu mă interesează această judecată. Lumea ar fi prea urâtă. Nu mi-ar place să trăiesc într-o asemenea lume.

– Nu știu dacă e de necombătut părerea că istoria se face de bărbați politici și se scrie de bărbații condeiului. Astăzi, însă, când deloc puțini oameni ai scrisului trec pe tărâmuri politice, vreau să vă întreb ce credeți despre această substituire a vocației cu o îndeletnicire. Căci nu prea cunosc persoane înzestrate cu har artistic să pară a avea o veritabilă vocație politică.

– Domnule Leo Butnaru, ce să spun în această chestiune? Eu personal nu vreau să mă implic în politică. Nu-mi place politica. Aici sunt de părerea lui Cioran care zicea că a face politică este a ști să urăști și că un om care nu știe să urască să nu se bage în politică. Și-i dau dreptate. Politica este o artă a conformismelor, o artă în care trebuie să cedezi, o artă în care trebuie să pulsezi, o artă preocupantă. Este o meserie, în ultimă instanță, care-ți cere o anumită abnegație. Ei, toate acestea nu mi se potrivesc. Pe de o parte. Deci asta e o explicație pentru ce n-am vrut să fac politică și nici nu vreau să fac. În al doilea rând, că un scriitor poate să se implice în viața politică – da, poate să se implice. Dacă el simte o vocație în acest sens, nu am nimic împotrivă. E dreptul lui, e posibilitatea lui. Dar că toți scriitorii trebuie să facă politică, toate revistele literare trebuie să devină politice – acest lucru nu cred că este necesar. Dimpotrivă, cred că este primejdios. Fiindcă politica falsifică toate criteriile. Politica are rațiunile ei, are abilitățile ei, rațiuni și abilități pe care literatura nu le are. De aceea eu sunt pentru bătrânul criteriu al autonomiei esteticului, sunt pentru ideea că un scriitor trebuie să-și facă opera sau capodopera lui, să nu uite, – cum zicea pictorul Corneliu Baba, – că, în timp ce el defilează pe bulevarde, culorile se usucă pe paletă.

– Am putea susține că, astăzi, literatura noastră trece prin anumite descumpăniri?

– Trece printr-o mare descumpănire și printr-o confuzie uriașă. Mata nu vezi ce se întâmplă? Toată această sminteală din presă, toate aceste injurii infinite care se aduc scriitorilor, toate aceste excluderi, toate aceste marginalizări, toate se răzbună. Și se răzbună mai ales acolo unde pot să se răzbune. Eu mă uit la această generație, care în momentul de față ar trebui să-și arate adevărata ei față, generația optzecistă românească. Ce se întâmplă cu oamenii ăștia, atât de talentați, atât de promițători, care trăiau prin subsolurile de la Editura „Cartea Românească”?

– Chiar să merite dânșii a fi puși sub o întrebare atât de dramatică? Într-adevăr, ce poate să se întâmple?

– Păi, ce se întâmplă? Unul a devenit om de afaceri, unul... Mă îndurerează, pur și simplu, o atare evoluție.

– Dar imediat următorii, nouăzeciștii, vă consolează, vă bucură?

– Nu se aud, nu se văd... O să-i mănânce publicistica.

– În prezent sunteți absolvit de neliniști sau, cum am înțeles din răspunsul precedent, mai aveți unele din ele?

– Aici am să fac un paradox și am să reproduc pe cineva, care zicea cam așa: Când eram mai tânăr, aveam foarte multe răspunsuri. Azi nu mai am decât întrebări...

– Și totuși, care sunt frământările unui om neliniștit care, spuneați, știe să se stăpânească?

– Neliniștile mele sunt variate, sunt de ordin existențial. Cea mai mare neliniște a mea este, însă, de alt ordin și anume, lucrul care pe mine mă îndurerează cel mai mult este faptul că s-a degradat extraordinar de mult relația umană. Pentru că să trăiești într-o lume în care toate relațiile s-au degradat este foarte urât. Nu-ți mai vine să trăiești. Nu-ți mai vine să faci nimic.

Nu știu cine îmi spunea într-o conversație, cred că un parizian care vizitase România, că: „Domnule, ceea ce mă surprinde este că nu aveți mari ambiții, n-aveți mari proiecte. Păcat de lumea scriitoricească. Vă lipsește energia de a proiecta lucruri importante”. Și cred că avea dreptate. Toate astea ne privesc, ne lovesc, ne asumă. Nu mi-ar plăcea să fi petrecut cea mai mare parte a vieții mele într-un tip de totalitarism și să mor în alt totalitarism. Ăsta ar fi – cum să vă apun? – blestemul pe care nu-l pot accepta.

– Și, speranțele? Care vă sunt speranțele ce vă anihilează blestemul?

– Speranțele sunt foarte mari. Eu cred nespus de mult în această națiune. Îmi plac foarte mult românii, vreau să spun. Românitatea mă exprimă, românitatea mă mulțumește.

– Nu ar fi aici o complacere? Și a mea, desigur, a celui care vă împărtășește pe deplin aceste sentimente.

– Nu. Vă spune un om care a trăit multă vreme în Occident, care s-a vindecat de toate orgoliile nemăsurate și prostești. S-a vindecat, în primul rând, de orgoliul că este buricul pământului.

– Cam până la ce vârstă ați considerat că, totuși, sunteți ombilicul planetar?

– Ei, când am ajuns la Paris, aveam 35 de ani, vârsta la care orgoliile sunt coapte. Experiența pariziană a fost pentru mine extrem de importantă, pentru că, înainte de toate, am aflat cine sunt și unde este locul meu și care-mi sunt șansele.

Pentru asta m-am și întors în toamna anului 1973. M-am întors, cu toate că puteam deveni ceea ce eram deja, puteam să mă permanentizez acolo, ca un profesor la Paris, și-mi așteptam liniștit pensia și reușeam să public și eu o carte la Editura „Seuil” și cu asta destinul meu era făcut. Și mai interesant, în fond. Dar am simțit că pot să fac ceva pentru cultura română. Și-mi făcea plăcerea să pot face. Este ceea ce cred și astăzi. De aia continui să fac cronică literară. Deși am toate piedicile în față: nu mai am timp, nu mai am dragoste față de scriitori.

– Faceți scriitorilor o declarație de... ne-dragoste?

– Eu am iubit extraordinar de mult scriitorul român. Pentru mine orice scriitor este un om miraculos.

– Cu atât mai categorică și dramatică mărturisirea că nu mai aveți dragoste față de scriitori. E de înțeles, față de scriitorii români, nu?

– Da, nu mai am dragoste față de scriitorul român. Scriitorul român s-a purtat și se poartă lamentabil.

– Singularul cu care operați parcă ar mai lăsa cuiva șansă pentru un tratament mai tolerant. Deci scriitorul român sau scriitorii români? Unul, unii sau toți se poartă lamentabil?

– Nu toți. Aș fi nedrept. Dar vreau să spun că atunci când un critic pierde această iubire, el pierde justificarea lui morală de a mai face critică literară.

– Și totuși, precum ați spus și se știe, dvs. continuați să scrieți critică literară.

– Scriu printr-un fel de act de voință extraordinar, pentru că, totuși, nu mi-a dispărut vechea iubire. Mi-amintesc că a existat Preda. Întâlnirea cu el a reprezentat un mare eveniment al vieții mele. Pentru mine a existat și există Nichita Stănescu, Marin Sorescu și atâți alții. Și-atunci trăiesc oarecum retras prin propria-mi voință de viața literară, mă mulțumesc să întâlnesc opera literară, să uit că există autorul ei. Sigur că este un destin – nu tragic, – dar este un destin îndurerat, pe care-l poate avea un critic după o experiență care devine destul de lungă. Eu sper să am, totuși, putere în mine să duc până la capăt această carieră, această aventură, să fiu și eu...

– Mă iertați că vă întrerup gândul, dar îmi pare important de a se ști ce ar însemna să duci până la capăt o carieră de critic literar.

– În imaginația mea înseamnă ca eu să duc până la capăt seria „Scriitori români de azi” prin al V-lea și prin al VI-lea volum, să le public pe toate. Deci să închei această serie a literaturii postbelice, pe care în bună parte am scris-o și care-mi dă bucuria și rațiunea de a face în continuare critică literară. În momentul de față putem spune adevărul despre toate fenomenele postbelice. După aceea, să pot scrie o carte despre Preda. Apoi să duc la bun sfârșit această carte, care este aproape terminată, o carte despre jurnalul intim – nu i-am găsit încă titlul exact, poate „Jurnalul ca literatură”. Poate. Nu știu. Și alte lucruri.

– Pe care sper să le aflăm din alte mărturisiri ale domniei voastre. Vă mulțumesc.  

 

Cluj-Napoca

6 mai 1995