PODURI DE IDEI

5.XI.1993

O meditaţie din romanul lui Toni Morrison „Ochiul cel mai albastru” (1970): „Iubirea nu poate fi niciodată mai bună decât cel care iubeşte. Oamenii răi iubesc cu răutate, oameni violenţi iubesc cu violenţă, oamenii slabi iubesc cu slăbiciune, oamenii proşti iubesc prosteşte, dar iubirea unui om liber nu este niciodată sigură. Nu există dar pentru cei iubiţi. Singur cel ce iubeşte se află în posesia darului iubirii sale. Cel iubit este supus forţei, neutralizat, prins în strălucirea de gheaţă din ochiul lăuntric al celui ce iubeşte”. Câteva fraze doar, ce conving că sunt scrise de un mare autor. Câteva fraze care te fac să crezi cu adevărat că Toni Morrison a meritat Premiul Nobel.

7.XI.1993

Br-r-r-r! Adu-ţi aminte ce s-a întâmplară în această zi a anului 1917…

De la Sergiu Adam, care ne invită la Zilele Bacovia la Bacău, aflu că Dan Mănucă îmi va aduce o revistă germană, în care sunt inserate şi traduceri din versurile mele.

Uite, atunci când dialogam cu Florin Iaru, nu-mi venise în minte să-l întreb, dacă este ceva comun între titlul unei cărţi de poezie a lui Dorin Tudoran, „Cântec de trecut Akheronul”, şi cel al unei cărţi de-a lui, Iaru, „Cântece de trecut strada”. Vreo replică ceva, implicită?

1.XI.1993

Înţeleg că anumite versuri de-ale mele, ce se vor înainte de toate poezie, apoi altceva, pot fi definite prin ceea ce Walter Fromm numea subiectivitate angajată. Poetul este propriul său angajat.

Din cele citite – şi rămase – versuri: „îmbătrânirea a încetat să mai fie ceva care/ Li se întâmplă doar altora”; „…Poetul e-un crescător de lei/ Cu care îşi ucide himerele de noapte” (Rolf Bossert).

30.XI.1993

Ce trândăvie auto-jurnalieră: timp de trei săptămâni să nu trec nimic aici… Evenimente? Călătoria la Bacău, familiarele nouă Zile Bacovia. I. Ungureanu, V. Beşleagă, M. Cimpoi, V. Spinei. I. Zegrea de la Cernăuţi. Realizez un alt interviu cu Fănuş Neagu – la insistenţa bunului nostru prieten Sergiu Adam, pentru „Ateneu”. Prezenţi încă – Dan Mănucă (îmi înmânează solemn, sobru-nemţeşte, revista „Südostdeutsche Vierteljahres Blätter” editată la München, în care sunt inserate două poeme de-ale mele în traducerea lui Horst Fassel). De la Focşani – Traian Olteanu, Florin Muscalu. Gheorghe Tomozei ş. a.

Recenzii la „Iluzia necesară” în „România literară” (A. Christi) şi „Literatorul” (T. Codreanu). În „România literară” mi s-a publicat poemul „De la roentgen la iniţiativă”. Apoi, în „Contemporanul” (nr. 43), o pagină de versuri, după care, în două numere ale acestei reviste (46, 47) – interviul pe care mi l-a solicitat A. Christi.

Călătorie la Negureni de Sfinţii Arhangheli Gavril şi Mihail. Două zile – ostatici ai crizei de benzină: lume-negură, transport foarte puţin. În fine, iese bine.

Ieri, la US, vine Viorel Ciubotaru, prim-consilier al lui Snegur. Agonia organizaţiei scriitoriceşti care nu va mai fi susţinută de la bugetul de stat. Diversiuni şi, din când în când, vagi promisiuni.

Snegur e un preşedinte mofturos, ranchiunos, vindicativ, dar aproape lipsit de putere decizională: la trântirea uşilor, parlamentul care a plecat i-a făcut un cadou – nici un decret prezidenţial nu are legitimitate, dacă nu e semnat şi de prim-ministrul tuciuriu Sangheli. Iar bietul popor este ostaticul acestor doi comunişti înveteraţi care joacă cazaciocul (aici merge cacofonia) la zilele slavone în Republica Moldova. Ce laşitate! Ce trădare! Ce chiţcăit de pigmei…

Prietenii mei, delatorii D–V–M şi compania, au grijă să lanseze zvonuri peste Prut. Asta e: atâta pot – atâtea fac, handicapaţii de ei…

Expediez prin fax interviul cu nenea Fane. Adam îmi spune că Donea l-a citit (a fost primit prin faxul de la Consiliul Culturii, unde Costică e şef) şi i s-a părut extraordinar (de interesant, se vede). Cine ştie… (ca s-o dau în modestie, dar şi în rimă). Adevărul este însă că am mai împlinit cuprinsul unui volum de interviuri. Să ne amintim câţiva protagonişti: Cezar Baltag, Marin Mincu, Ioanid Romanescu, Florin Iaru, Ioan Alexandru, C. D. Zeletin, Fănuş Neagu, Aureliu Busuioc etc. De ce nu o nouă carte de dialoguri? Poate până în februarie anul viitor apare „Spunerea de sine”. După care vedem ce facem cu volumul care deocamdată nu are un titlu.

De ieri, mi-am trecut cartea de muncă la Editura Uniunii Scriitorilor (director artistic). Au trecut 3 anii. Pe 4 decembrie 1990, eram transferat de la Colegiul pentru Traduceri „Dialog” în funcţie de vice-preşedinte al USM, post pe care l-am acceptat cu tergiversări, cu tratative, fără mare entuziasm. Deci, nu regret că mă despart de Cimpoi care devine tot mai autoadulator. S-a lăsat preluat de tentaculele grupusculului care, acum vreo doi ani, pe banii lui Iliescu, înjghebase „uniunea scriitoricească de alternativă”, „Frăţia”, care, bineînţeles, urmărea destrămarea USM. Însă, după ce au fituit banii, „frăţia” li s-a destrămat…

22.XII.1993

Pe 14 decembrie, generoşii şi gentilii editori de la „Princeps” mă invită la o lansare de carte – Iluzia necesară – în cadrul Zilelor Dosoftei la Iaşi (300 de ani de la trecerea în Panteon a cărturarului). Evenimentul are loc chiar la Casa Dosoftei, la ora 18, cartea fiind prezentată de Ioan Holban şi Ioanid Romanescu. Apelez la obiectivitatea benzii magnetice, de pe care transcriu discursurile criticului literar şi pe cel al poetului.

Ion Holban: „Acum doi ani, secretarul revistei «Nistru», actuala «Basarabie», m-a contactat şi m-a rugat să fac o recenzie, o considerare permanentă dacă vreţi, în această revistă. Neavând acces la alfabetul chirilic, poeziile din vreo 12 volume, printre care era şi unul al lui Leo Butnaru, le-am descifrat literă cu literă. Închid paranteza şi spun că poezia din Basarabia a fost receptată în România, după 1990, distorsionat. Întâi de toate, am avut surpriza să constatăm, pe de o parte, o poezie care avea o destinaţie socială precisă, avea un mesaj foarte direct social-politic, mesaj care nouă ne-a sunat mereu desuet, permanent, ca la ’48… Aceasta însă a fost o receptare superficială, foarte grăbită. Poate şi din cauza, e drept, absenţei cărţilor cu caractere latine… Dat fiind impactul cu televizorul, s-a crezut că literatura din Basarabia e una de scos lumea în stradă, de a face revoluţie cu fiecare poem care se scrie, cu fiecare scriitor care apare la tribună. S-a şi modelat într-un anumit fel un chip de scriitor care este al maselor, care trebuie să fie numaidecât în fruntea lor. Sigur că aicea s-au grupat anumite motivaţii, motive istorice pe care le ştim foarte bine. Însă acum ne este greu să apreciem, chiar şi pe termen scurt, evoluţia literaturii, a poeziei în special. Acum cinci ani eram siguri, sau aşa ni se părea – că suntem siguri: evoluţia părea ştiută, scenariul era uşor de ghicit… În ce-l priveşte pe Leo Butnaru, am spus, i-am citit poezia şi cu caractere chirilice, pentru criticul din România încadrarea sa ar fi simplă, în sensul că poezia sa vine pe o casetă bine cunoscută de publicul românesc. Este un poet care, cel puţin la prima lectură, merge cu generaţia ’80, este complet diferit de ceea ce ştiam, de aceea am şi făcut acel prim impact al poeziei din Basarabia, în sensul că nu scrie poezia cu care ne-a obişnuit televizorul, radioul, presa în general. Este pur şi simplu o poezie foarte românească. Dacă vă amintiţi, Cornel Ungureanu, pentru proză, a încercat să descopere nişte modele ale literaturii române în literaturile est-europene şi sud-vest europene. S-a învârtit cât s-a învârtit prin fosta Iugoslavie, prin Ungaria, prin Bulgaria şi până la urmă, începând de acolo, a terminat tot la Dostoievski… Ceea ce a fost surprinzător pentru mine e faptul că aceşti scriitori, dintre care face parte Leo Butnaru, nu sunt influenţaţi aproape deloc de literatura rusă. Îmi vine foarte greu să găsesc filiaţii de suprafaţă… Scriitorii în cauză au lecturi foarte solide din literatura română, în aşa fel încât încadrarea, repet, pentru o anumită parte din aceşti poeţi, şi pentru Leo Butnaru în mod special, vine foarte uşor de făcut în casetele pe care noi le cunoaştem din istoria literaturii române. Mergând chiar de la temele poetice. De pildă, această temă a palimpsestului cu care-şi începe Leo Butnaru cartea, «Antieseu» se intitulează primul poem, e temă a palimpsestului care deschide discret spre teme medievale. Această temă medievală cred că tinde să devină apanajul poeziei moldovene. Această temă la Leo Butnaru s-ar pune sub o carapace de ironie şi de ludic, care-i este specifică, de altfel, promoţiei ’80 căreia i se înscrie. Fac însă o paranteză, vă rog să mi-o iertaţi iarăşi: Leo Butnaru poate fi încadrat în orice istorie literară fără a se specifica: poet din Chişinău, sau poet din Basarabia, cum ne-am obişnuit noi aşa, într-un mod forţat s-o facem. Este un poet român şi atât, trăitor în Chişinău… Revenind, aş spune că am întâlnit, iarăşi cu surpriză, anumite lexeme pe care poezia română nu le-a descoperit ca poetice, care aparţin, să spunem aşa, unui strat lingvistic special moldovenesc. De pildă, cuvântul acesta, anume, care poate să deranjeze uneori în limbajul curent, iarăşi televizionist sau radiofonic, dar în poezie, cooptat, este chiar poetic: „Ultimul nor/ anume asemănător unui creier…” Aş remarca de asemenea percutanţa planului imagistic şi căutarea metaforei-şoc, care este iarăşi specifică acestei promoţii literare ’80. Mie o definiţie ca: „Bolta – subţire flacără se spirt” mi-a plăcut foarte mult, între altele; sunt multe în carte. Ce mai constat de asemenea, este un limbaj foarte direct. În poezie, în general, în jurul anilor ’70, s-a spus că mesajul (mesajul s-a pus între ghilimele) şi ideologia operei literare sunt apanajul unei alte categorii: de cercetare; ea s-a dus către sociologia literaturii… Mesajul acesta foarte direct este iarăşi specific generaţiei ’80. Eu l-am citit pe Leo Butnaru, cum i-aş fi citit pe Florin Iaru, pe Ion Stratan, pe Magda Ghica, pe Lucian Vasiliu, pe Nichita Danilov, pe oricare poet din această generaţie – făcând abstracţie că el este trăitor în Chişinău. Şi eu zic că tratamentul acesta trebuie să-l aplicăm în mod sistematic, cu toate suferinţele, uneori inevitabile, şi cu toate fericirile, aş zice eu, – iarăşi inevitabile. În orice caz, cred că e unica problemă de a trata această chestiune care pentru noi este spinoasă, pentru că dacă ar exista, şi a existat, precis, o cameră obscură a literaturii române, şi aceasta era formată din fondul special, fostul fond secret, din literatura exilului şi exilul românesc numără măcar 60 de nume importante, în ungherul cel mai întunecos este literatura română din Basarabia… Cred că Patria lui Leo Butnaru este chiar literatura română, ca să mă folosesc şi eu de o binecunoscută sintagmă. Şi cred că gestul pe care-l face editura «Princeps» – nu trebuie considerat neapărat reparator sau un termen din ăştia care poate da alte conotaţii – este un gest firesc de publicare a unui scriitor român, care putea fi oricare alt poet din România sau trăitor în oricare altă parte a lumii, scriitor de limbă română. Cred că Leo Butnaru se încadrează perfect în siajul acesta al poeziei române contemporane. Cred că el scrie o poezie care poate fi apreciată valoric de primul rang… Şi domnii de la «Princeps» nu au făcut altceva, decât să-i ajute unui nume, unei opere să circule în spaţiul lor firesc – aceasta este semnificaţia, în opinia mea, din alt punct de vedere, a apariţiei cărţii lui Leo Butnaru”.

După lansarea cărţii – o agapă amicală. Ioandid, dnii Baghiu şi Moisuc. Vine şi soţia dlui Bagiu cu piciul ce aduce cu el un motan siamez uriaş. Povestea din vară/ toamnă, când vroia să ia pisica noastră albă la Iaşi.