sâmbătă, 16 august 2014

CELEBRUL VERTINSKI


                                                           Nr. 35 / 2004

Şansonetist celebru, poet, compozitor, actor. Născut la Kiev, dintr-o căsătorie nelegalizată. Din anii de gimnaziu, frecventează întruniri la care sunt prezenţi M. Kuzmin, K. Malevici, M. Chagall. În ziarul „Săptămâna Kievului” publică proză, versuri. Scrie cronici de teatru, inclusiv la concertele lui Şaleapin. În 1909-1910, la Moscova, colaborează cu mici studiouri cinematografice, joacă pe scena unor teatre. Actor de film mut. Face cunoştinţă cu V. Maiakovski, se manifestă ca adept al futurismului, mai aproape fiindu-i, însă, poezoconcertele lui I. Severeanin-egofuturistul. Un timp, se consideră el însuşi egofuturist, în plan stilistic poemele sale vădind o apropiere de „lirica ironică” a lui Severeanin.
În 1919, îşi începe lungul exil – Constantinopol, România, Polonia. Până la urmă, pentru manifestările sale ostile unirii Basarabiei cu România, este expulzat din ţara noastră. Avea să concerteze în Franţa, America, locuieşte la Shanghai. În 1943, revine în URSS, unde creaţia sa îşi modifică registrul, coloratura.

          COCAININETA*


De ce plângi prostuţă copilă însingurată,
Răstignită de cocaină pe bulevarde-n Moscova?
Abia de-ţi acoperă gâtul îngusta etolă decolorată,
Năpârlită, udă şi amuzantă precum dumneata.

Deja totu-i otrăvit de bulevardiera lapoviţă noroioasă
Şi eu ştiu, dacă-ai ţipa, din minţi ţi-ai putea ieşi.
Şi, murind pe această bancă de coşmar, friguroasă,
Trupuşorul vineţiu noaptea-n giulgiu-i ţi-l va acoperi.

Deci, nu mai plânge, nu face, copila mea-nsingurată
Ce-ai lăsat cocaina pe bulevardele Moscovei a te răstigni.
Mai bine strângeţi pe gât etola îngustă şi, înfrigurată,
Pleacă-ntr-acolo unde nimeni nu te-ntreabă cine ai fi.
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________
*În original: Kokainetocika



ÎN CULISE

Eraţi la teatru, retrasă în adânci culise,
Vă-mpresurau, spunându-şi vorbuliţe terne,
Frizerul, sufleorul, actorii, actriţele
Care mă şi-njurau din vreme-n vreme.

Cineva şopti răutăcios: „Mic e, dom’le,
Dar pricepe minţile a le suci... Înnebunesc!...”
Şi-atunci aţi spus: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, încet să te iubesc?”

Sfârşit de spectacol... Ţin minte-nzăpezita stepă.
La gară – plecăciunea dumitale, lângă vagoane.
În acea seară aţi fost atât de tandră,
Precum doar candela de la icoane...

Pe urmă – oraşe, stepa, drumuri desfundate...
Şi eu uitai ce n-ar fi trebuit să uit, gândesc,
Şi nu rămase decât fraza: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, tihnit să te iubesc?”

(1916, Crimeea)


NEGRUL MOV

Pentru V. Holodnaia

Unde-ai fi acum? Degetele cine-ţi mai sărută?
Unde-o Li, mic chinez pal, cândva – în preajma ta?...
Se pare, mai apoi iubit-ai un  portughez
Sau, poate, ai plecat c-un malaiez. Aşa...

Ultima oară te văzui de foarte-aproape.
Erai într-un auto cu un şofer distrat.
Şi visez: într-un bordel din San Francisco
Un negru mov îţi dă mantoul cadrilat.

(1916)


CEEA CE TREBUIE SĂ SPUN

Nu ştiu exact cui şi de ce i-ar fi trebuit,
Cine i-a trimis la moarte, fără a clipi,
Dar atât de necruţător, de crud şi de absurd
I-au coborât în Veşnica Tihnă-a Lui A Nu Fi!

Spectatori precauţi se-nfofoleau în şube
Şi o biată femeie tânără cu faţa crispată
Săruta răposatul pe vinetele buze
Şi-n popă-şi aruncă inelul de măritată.

I-au acoperit cu cetini, i-au mestecat în clisă.
Apoi se-mprăştiară – mai spunând în şoaptă
Că timpul e deja de-a se curma dezastrul
Că, iată, o nemiloasă foamete se-aşteaptă.

Dar nimănui nu-i trecu prin cap să-ngenuncheze
Şi să le spună băieţandrilor că-ntr-o ţară ratată
Chiar şi  eroismul nu e decât o simplă treaptă
Spre prăpastie – spre primăvara Niciodată!

(1917)


TANGO „MAGNOLIA”


În Singaporele banano-lămâios
Când plânge-ncetişor mare şi ocean
Şi-mprăştie prin orbitor azur
De păsări caravane, duse-n van,

În Singaporele babano-lămâios
Când inima de pace vă e cuprinsă
Încruntând sprâncene negre-sinilii
Dumneata te plictiseşti, distinsă...

Şi amintindu-ţi, tandru, cerul cel
Din alte lumi, de mai sau iunie,
Cuvintele-mi şi-alintul care au pierit,
Dumneata, Yvetta, plângi neogoit,

Crezând că melodia noastră s-a sfârşit,
Iar inima este un sloi fără iubire.
Şi amuţind la ţipătul de papagal
Mai să cădeţi, Yvetta, în neştire –

Precum magnolia sălbatică în floare,
Plângeţi, Yvetta, – cel cânt nu s-a-ncheiat,
Că vara asta rătăcită-n larga lume
Peste orizonturi deja s-a spulberat!

În Singaporele şofrăniu, sub lună,
Când bananiere se frângeau în vânt hoinar,
Dumneata visezi, pe-o blană pală-ntinsă,
Sub urlet de maimuţă, şuier de canar.

În Singaporele babano-lămâios,
Sunând brăţări, inele, salbe de arginţi,
Mândră magnolie a tropicului veşnic,
Ştiu, Yvetta, ştiu – încă mă mai iubiţi.

(1932, Basarabia)

 Traducere Leo Butnaru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu