Leo Butnaru
MĂRTURISIRI LA RUPERE DE VREMI ŞI CUTREMUR DE DESTINE*
Serafim Saka, Pe
mine mie redă-mă, Editura ARC, Chişinău, 2013, 546 pag.
Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie
redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre
înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată
care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim
Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a
ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi
pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de
agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor,
cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin
vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu
încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în
cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile
antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile
fobiei faţă de altfel, în atitudine
şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca
atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice,
pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab
alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka. Însă, chiar trecând
atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de
private de multe, opta în primul rând pe libertate, Serafim Saka s-a străduit
să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a
scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu
autorul-mărturisitor, naraţiunea
memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu
nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele
ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului –
bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului
devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că
„de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”. Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu
autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional
accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de
titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde
cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale
tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama
stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte
copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire
a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în
perimetre naţionale şi intern-naţionale,
plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv
(nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei,
nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care
transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile
oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care,
mai curând, duceau la distrugerea a ceva
şi alcătuirea a altceva, proces în
care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi
întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii,
umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă,
şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca
proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un
procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la
valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie
socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul
durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea
împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate
împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia,
cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.
Textul e mereu vârstat de amarele, obsesivele
mărturii despre anevoioasa cale de devenire, ca personalitate, a celui care a
simţit ostracizarea ideologică încă de la prima sa nuvelă publicată, când abia
începea să creadă în şansa autoconstrucţiei, autoedificării prin scris, prin
polivalenţele şi sugestiile cuvântului, care să-i asigure avansarea spre alte niveluri
de înţelegere, reflecţie, cultură şi civilizaţie. În pofida cenzurii draconice,
tânărul venit la oraş din patriarhalismul, incertitudinile şi confuziile
satului postbelic nu renunţă de a-şi asuma scrisul/ literatura ca pe o condiţie
supremă a destinului său, ca pe o profesie. Condiţia scriitorului tânăr obligat
să treacă prin vămile necruţătoarei cenzuri îi prilejuiesc autorului tot alte
şi alte autoproiecţii interogative în interiorul propriei sale firi, dar şi în
lume. Iar derularea exemplelor, imaginilor,
interogaţiilor evocative fac discursul
unul melancolico-sarcastic, al rezistenţei şi regretelor, al suspiciunii faţă
de ceea ce regimul sovietic şi servii săi dădeau (belicos!) drept adevăr. Ar fi
aici ceea ce s-a numit „suspiciunea intelectuală”, care i-a avut de
primi-protagonişti pe Marx, Nietsche şi Freud, dintre care cel de-al doilea a
fost şi cel mai radical.
Pe Serafim Saka nu-l interesa
atât prezenţa în literatură, cât literatura ca atitudine intrinsecă, în linie
ontologică, de apărare a însăşi literaturii ca artă, ca estetică; apărând-o de
implicări politico-sociale amatoriste, tendenţioase, corupătoare; apărând-o de
mers contra adevărului, precum îi cerea nefasta „metodă” realist-socialistă
umilitoare de individualităţi.
În privinţa finalului…
nefinalizat, din păcate, al romanului-fapt, ar putea exista două ipoteze: sau
că autorul dorise să împlinească o acoladă, legând începutul şi sfârşitul
cărţii cu pagini despre copilărie, dar pentru asta mai gândind să migălească pe
viitor, de care a fost cu mare părere de rău lipsit prematur, sau că fragmentul
era trecut provizoriu la urmă, pentru a fi, eventual, introdus în prima parte a
cărţii, când Serafim Saka vorbeşte de deportări, de unde şi nota sa la
începutul fragmentului în cauză: „Prima deportare, 1941, eu nu am de unde să o
ţin minte, aşa că reproduc interviul…” Iar aceste şi alte momente tehnice, stilistice neclare
până la capăt, unele suprapuneri repetitive de idei, de formule-formulări, dau
certitudinea senzaţiei că autorul era încă în proces de finalizare a
romanului-fapt, ducându-mă spre unele concluzii demne de atenţie ale
esteticianului Mihail Epştein: „Eseul s-a născut din combinaţia unei filosofii
proaste, lipsite de sistem, a unei beletristici proaste, fragmentare, a unui
jurnal prost, nesincer, pentru ca, dintr-o dată, să se înţeleagă că tocmai în
lipsa sa de nobleţe (prăsilă) acest gen este neobişnuit de mlădios şi valoros.
Neîmpovărat de o grea moştenire, el, ca oricare alt plebeu, se adaptează mai
bine mereu fluctuantelor condiţii ale vieţii, să anime mai multe personalităţi
care scriu, decât genurile care îşi trag obârşia din antichitate. Eseisticul ar
fi un amestec al diverselor cusururi şi nefinalizări, care dintr-o dată ne
permit să vedem acea parte a întregului, care le scapă iremediabil genurilor
mai determinate, ce-şi au un ideal de perfecţiune (poemul, tragedia, romanul ş.
a.). Pe când eseul îmbină: autenticitatea cotidianului, caracteristică
jurnalului, generalizările raţionale (teoretice), specifice filosofiei,
concreteţea imaginativă şi plasticitatea, definitorii pentru literatură”.
Mihail Epştein concluzionează că: „Eseisticul reprezintă o orientare mult mai
amplă şi mai puternică decât oricare orientare filosofică sau artistică, mai
cuprinzătoare decât fenomenologia sau existenţialismul, suprarealismul sau
expresionismul ş.a.m.d. – tocmai din motivul că el nu reprezintă orientarea uneia
dintre branşamentele culturale, ci întruchipează specificul întregii culturi
contemporane, ce tinde spre unitatea neomitologică, spre concreşterea nu doar a
metaforei şi noţiunii în interiorul culturii, dar şi spre concreşterea culturii
cu existenţa dincolo de spaţiile culturii. Eseisticul e apanajul conştiinţei
creatoare la fel de înglobatoare, ce e peste acele curente, care se revarsă în
ea, ca şi mitologia, din care toate ele şi-au luat cursul”.
Iar eu unul cred că sub lumina acestor idei vine
inclusiv elementul explicativ plusat romanului: faptul. Romanul-fapt ca
motivaţie, configuraţie, tehnică, stil, libertate de a muta şi de a câştiga pe
tabla de şah a fragmentelor/ fragmentarismului. Faptul fiind, implicit,
sinonimul literaturologic al eseului
în multitudinea ipostazelor şi planurilor sale de manifestare în cadrul unui
construct atât de amplu şi de valoros, „Pe mine mie redă-mă”.
________________
*Eseul e mult mai amplu şi, integral, intenţionez
să-l public în revista „Sud-Est cultural”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu