marți, 15 septembrie 2020

POETUL NIKOLAI BURLIUK - JERTFĂ A BOLȘEVISMULUI

 



*   *   *

 

Poete, șobolane, – voi nopțile

Săpați drum spre pâinea vieții care

Cu sângerate vorbe cântă involuntar

Întru oprobriu de buze trădătoare,

 

Iar fiica nopții – surda șobolăneasă

Roade, gemând, la stavila infamă,

Să obțină vrând câțiva bobi de orez,

Trecând prin zid – nesățioasă rană.

 

(1910)

 

Arderea de sine

Aprins-a focul

Și fumul obosit

Spre el întinse

Ghimpe ascuțit.

Sânge-n fierbere.

Prizonier trup flasc

Își freamătă veșmântu-n

Hrăpărețul vreasc.

Genunchii lui

A flăcărilor spumă

Doboară foșnitor,

Dar străină-i pielea

Celestei Elena –

Suflet care-n foc

Nu poate dispărea.

 

(1910)


*  *  *

Mă târăsc pe margine de acoperiș

Și văd a străzilor întunecată goană.

E noaptea din urmă când peste oraș

Sultanul clatină perdeaua de zăpadă.

 

Sărut a înălțimii limită-hotar,

Cețoasa ploaie susură în curte, –

Sorții mei depind numai de tine,

Voievod de oști și vise istovite.

 

Spre obraji se-nclină degetul strâmb

 

1

 

Degetul strâmb se-nclină ușor spre obraji

Și finlandezu-i spune fetei, cu dulci șoapte:

Pe mlaștini, mai trainice decât granitul,

Voi înălța ale zăpezilor palate.

 

Însă nepăsătoare-i fecioara – nu are rost

Îndemnul de preot păgân, orice-o fi să zică:

La ce mi-ar trebui tămâie, ceară, mirt,

Când raza ta șubredă gheață o despică?

 

2

 

Eu sunt condamnat la ultima cădere

De nemiloase ore fără de împliniri

Și viața de mutilate zile în veghere

Nu o vor asurzi sălbatice chemări.

 

Peste zi arunc otrăvuri infantile,

Jena din visarea miezului de noapte, –

Sub soare râsetul de albastre ierburi

N-o chema-ndrăznețe cuvinte uitate. –

 

Dar cum a lunii și a soarelui lumină

Se dublează într-un de albastru-adio foc

Și cum se-nalță bolta sumbru-oglindoasă

Și reflectarea lumânării în mâhnitul joc, –

 

Eu, ca Dionysos, făptaș, participant,

La goană-o voi rupe peste câmpii arate,

Urmărind oriunde al vulpilor miros

Ce mai plăcut mi-e ca de femei parfumate

 

Și precum un stol de păsări speriate

După mine ceasuri, ore s-or lua:

Să uit de-al capitalei freamăt somnoros

Și rugului de moarte arderea a-i uita.

 

3

 

Păianjen cenușiu, tu împletești iar plase –

Ale timpului horbote încâlcite,

Aruncând cu zel de mare risipitor

Orele din cadrele scorojite

 

Și-a zilelor cireadă hașurat-dungată

În toamna rece mai demult goni

Spre ce-i fusese inimii nespus de drag –

Bucurii, tristeți ce nu mai pot uimi.

 

Dar ziua caznei se arată-n orice oră;

Pe-atunci sorbea din rouă pe muncel,

Pe când în trupul ce s-a cutremurat

Țipând, se înfigea ferestrău de-oțel;

 

Și azi parcă-aș vedea un vreasc negriu

Ca și străpuns de văzul îndurerat,

Pe când, atunci, ca un distant maestru,

Copacului bazinul i l-am despicat


Și ramuri ce-s spre ceruri ridicate

Le tai în amintire – brațe-n disperare,

Iar rădăcinile – guri pentru a țărânei pâine

Le pierd ca în blestem fără îndurare.

 

4

 

Din nou trăiesc – minune în ajun.

Găoacea zilei viața să-mi uneltească

Tristeți și bucurii, mormane inutile, –

Menit îmi e târziu prizonierat.

 

Dar simt, placenta are-a se desface

Și ca un pui din nou pe lume-o să apar

Și el va cuvânta ciudat și îndelung

Ca Pan – sonorul zel și bahic și hilar.

 

(1912, 1915)

 

Bunica

Peste ani, în zi de luni și eu

Voi povesti despre vreo cununie

Și șoapta peltică a bătrâneții

O voi trezi în tihnă, melancolie.

Mâine-i marți și oaspeți vor veni,

Vom repeta în cor, ca să se știe:

Cu timpul, oasele prind a se împietri

Și tot mai dulce-i fumul de tămâie.

Iar miercurea, destul de obosit,

Voi asculta din nou înșiruite

De la cununie la-nmormântare

Perindări de predici împietrite.

 

*   *   *

 

În mâna ta îmi scade ziua

A clipei clipă se subție

Cu piciorușul ei desculț

Raza nămiezii mă mângâie.

 

Mijindu-mă de-atâta soare

Mă-nșfac de-un nor din nalte cete

Fantoma oarecui căznind-o

Printre scârbitele obiecte.

 

 

*   *   *

 

Soaței ce-a răpus cu arcul

Cerbul fulgerând în goană,

Hlebnikov, tu-i dai în mână

Nevăzute zarzavaturi,

Iar dânsa pe răni le pune

Nou-venitului vlăguit,

Citind versete din Coran

Pre limbaj de coreean.

 

(1913)

 

 

*   *   *

 

Nu mi-a mai rămas prea mult

A dori, a nu dori ori a vrăji,

Tu, Hlebnikov, rima „dement tumult”

O ia și ia adjectivoverbul „lupește rânji”,

Iar eu în al inimii obosit echinox

Cunoaște-voi un scrânciob-feerie,

În mine revenind un suflet eterodox

Ce gustă din a dușmanilor beție.

 

(1913)

 

 

*   *   *

 

În fața copilului sunt mut:

Glasul lui verde șoptitor

Îi spune lumii viața cui

E subțire ca firul de păr

Însă eu zilnic de griji mărunte

Sunt sleit obosit

De tristă somnolență

Încovoiat ajung și nimicit.

 

(1913)

 

 

*   *   *

 

Otova burete verde – răchite

Plecate peste jocul undelor

Jenată e liniștea Niprului

De măcelărirea evreilor

Fâșâie-n mersul lor roțile

Vântul smulge părul rar

Un copil se zbate

Între maxilare de marinar.

 

(1914)

 

 

 În tramvai

 

Copile răutăcios, mofturos, eu sunt orb –

De alde mine nimeni nu râde; nu se cade.

Copile răutăcios, în fața gloatei, oricare,

Toate drumurile se frâng, blestemate.

 

Îmi trebuie numărul șapte, dar el strigă:

„Iată-l pe șapte aici!”, când, de fapt, e opt;

Copilul răutăcios, mofturos mă ia cu el,

Bătând drumul cu ram frânt, cu ram mort.

 

De șapte, chiar de șapte am nevoie,

Iar acesta e numărul opt, namila,

Și noi în spatele văzului, egal – nevedere,

Abia de suportăm, oameni buni, mila.

 

 

*   *   *

 

Până nu au fost arate toate văile,

Până norii n-au fost străpunși de-arhitectură,

Caut natura care a evadat –

Și în plasa pletelor

Și în vela feței

Subțirea zi o înalț

Spre anticul pridvor.

 

(1914)

 

 

 Etajul cinci

 

Unica-mi consolare

Sub privirea streșinilor ude –

Cântul tău bolnav ce-n

Muțenia nopții se-aude.

 

Unica mea consolare sub

Cangrenata rană-a obrazului –

Râvna fumului înserării

Sub barosul fierarului.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu