POEME ÎN VARĂ-TOAMNĂ

 

Leo BUTNARU

Neo-pastel la Mircești
 
să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune
                        Alecsandri, „Vasile Porojan”
 
E miez de vară, curpenii zemoșilor rătăcesc
doar doi, trei metri depărtare de la rădăcină
semnalizând cu pâlniile de mici gramofoane
spre-a ademeni albine, libelule și lumină.
 
O fi ceva din pasteluri medievale, pe la noi
duse în romantisme junimiste de Alecsandri
azi, spre Mircești, tremurând dincolo de parbriz
peste-asfaltul încins, în apa morților, cum ar veni.
 
E un drum istoric și oarecât hazliu – chiar pe el
porniră în lumea mare țiganii eliberați pe vecie
și tot pe el revenind cu rugăminți fierbinți de a fi
oploșiți, ca-n vremile bune, în izbăvitoarea robie.
 
...Și ar mai fi de continuat subiect, fapte istorice
însă ești pus la punct de corectitudinea politică
corectat și de curriculum școlar, de minimalism...
Deci, adio poete boier, adio Porojan Vasilică...
 
 
Interdicții prinse în pioneze
 
Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un
Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;
vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 
erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.
 
În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)
inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri
azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)
sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.
 
Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii
în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.
Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*
crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare
 
până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!
Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.
Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită
în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...
_________________
*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.
 
Incipit avangarda română
 
În memoria lui Marin Mincu
 
Cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă a mulsului
ca iuți săgeți de noime între simți și gând
 
încât e ceva ce duce la desprindere de simbolism
și început de avangardă tremolo-n româna poezie
cu Fundoianu la Herța, cu Voronca la Paris
și Celan ce îndelung pe sumbre poduri întârzie.
 
E ceva cu Tzara, Luca și Urmuz-pistolarul, cu Vinea
culegând viile și vina sfidării. Apoi apare-n rol
Bogza și Dinu, acesta potrivindu-și numele Roll
binecuvântat de pana lui Pană, amical-benevol.
 
Ionescu mână rinocerii spre Nistru și Dâmbovița
din munți îi alunecă îndărăt ghețarii și zăpezile
iar apa Bucureștiului le păstrează până azi grotescul
și absurdul jos, la Mitropolie – privește și vezi-le
 
când cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății în școli și pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă-n amurgul mulsului
ca iuți săgeți de sensuri între simț, dada și gând.
 
 
Crucea roșie a cuvintelor
 
cuvintele ca oşti
            Voronca
 
Cuvintele ca oști lipsite de cuvânt
ce doar gem, urlă când sunt decimate
de-oștiri din alte limbi, dar mai necruțător
de armia tăcerii, bolnave, necurmate.
 
Pe câmpuri de bătaie orice dicționar
se face lazaret cu cloroform și ghips
cu cârje pentru vocale rănite și consoane
gemând și înjurând în stil de-apocalips.
 
Astfel, și textu-acesta e din suferința
cuvintelor întinse pe filă ca pe targă
pe care alte cuvinte de la roșia cruce
le va-nvăța pe nou să spună și să meargă
 
pentru a-și duce cruce vorbirii sau tăcerii
sub steagul de izbândă sau sub pânza neagră.
 
 
Între pietre
 
un timp pentru a arunca cu pietre
şi un timp pentru a strânge pietre
                            Ecleziastul, 3/5
 
Erupe pământul, aruncând cu pietre-n pietre
și în patria omului pus, îngrozit, pe fugă.
Din piatră aruncată-n altă piatră-n lume
Brâncuși cioplise îndurerată „Rugă”.
 
E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit
Pietre-n pietre și-n omeni izgoniți de pe vetre
dar la potolirea lapidării pietrelor cu pietre
pentru pietre nu vine și timp de a strânge pietre
 
căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele
Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,
iar omul tot mai să creadă că, posibil, doar pietrele
ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit.
 
Între pian și pegas
 
Pianul mecanic e strâmtorat de pianul digital
pianina cu coadă-i concurată de pianina cu priză
(e drept, pe asta nu poate urca păunul, ca pe prima,
desfăcându-și coda-evantai – multicoloră surpriză).
 
Numai poezia e concurată de ea însăși, de aceea
confruntarea e mult mai acerbă, de parcă cerbii
se bat cap în cap, coarne-n coarne, la timp de rut,
sau se încaieră, prostește, pegașii, superbii,
 
de se întâmplă nu o dată ca-n ardoarea luptei
unii să-și arunce călăreții dintre aripi, din spate
și-atunci e tristețe în regatul metaforei lumii, dar
a mare bucurie trâmbițează Platon în cetate –
 
locul, vatra unui filosof cam de rând, dar abil, șiret,
polis cu cele mai multe piane dezacordate,
loc de ocolit, în el fără mormântul vreunui poet
care chiar până-a se naște fusese izgonit din cetate.