* * *
Poete, șobolane, – voi nopțile
Săpați drum spre pâinea vieții care
Cu sângerate vorbe cântă
involuntar
Întru oprobriu de buze trădătoare,
Iar fiica nopții – surda șobolăneasă
Roade, gemând, la stavila infamă,
Să obțină vrând câțiva bobi de orez,
Trecând prin zid – nesățioasă rană.
(1910)
Arderea de sine
Și fumul obosit
Spre el întinse
Ghimpe ascuțit.
Sânge-n fierbere.
Prizonier trup flasc
Își freamătă veșmântu-n
Hrăpărețul vreasc.
Genunchii lui
A flăcărilor spumă
Doboară foșnitor,
Dar străină-i pielea
Celestei Elena –
Suflet care-n foc
Nu poate dispărea.
(1910)
* * *
Mă târăsc pe margine de acoperiș
Și văd a străzilor întunecată
goană.
E noaptea din urmă când peste oraș
Sultanul clatină perdeaua de zăpadă.
Sărut a înălțimii limită-hotar,
Cețoasa ploaie
susură în curte, –
Sorții mei depind numai de tine,
Voievod de oști și vise istovite.
Spre obraji
se-nclină degetul strâmb
1
Degetul strâmb se-nclină ușor spre obraji
Și finlandezu-i spune fetei, cu dulci șoapte:
Pe mlaștini, mai trainice decât granitul,
Voi înălța ale zăpezilor palate.
Însă nepăsătoare-i fecioara – nu are rost
Îndemnul de preot păgân, orice-o fi să zică:
La ce mi-ar trebui tămâie, ceară, mirt,
Când raza ta șubredă gheață o despică?
2
Eu sunt condamnat la ultima cădere
De nemiloase ore fără de împliniri
Și viața de mutilate zile în veghere
Nu o vor asurzi sălbatice chemări.
Peste zi arunc otrăvuri infantile,
Jena din visarea miezului de noapte, –
Sub soare râsetul de albastre ierburi
N-o chema-ndrăznețe cuvinte uitate. –
Dar cum a lunii și a soarelui lumină
Se dublează într-un de albastru-adio foc
Și cum se-nalță bolta sumbru-oglindoasă
Și reflectarea lumânării în mâhnitul joc, –
Eu, ca Dionysos, făptaș, participant,
La goană-o voi rupe peste câmpii arate,
Urmărind oriunde al vulpilor miros
Ce mai plăcut mi-e ca de femei parfumate
Și precum un stol
de păsări speriate
După mine ceasuri, ore s-or lua:
Să uit de-al capitalei freamăt somnoros
Și rugului de moarte arderea a-i uita.
3
Păianjen cenușiu, tu împletești iar plase –
Ale timpului horbote încâlcite,
Aruncând cu zel de mare risipitor
Orele din cadrele scorojite
Și-a zilelor cireadă hașurat-dungată
În toamna rece mai demult goni
Spre ce-i fusese inimii nespus de drag –
Bucurii, tristeți ce nu mai pot uimi.
Dar ziua caznei se arată-n orice oră;
Pe-atunci sorbea din rouă pe muncel,
Pe când în trupul ce s-a cutremurat
Țipând, se înfigea ferestrău de-oțel;
Și azi parcă-aș vedea un vreasc negriu
Ca și străpuns de
văzul îndurerat,
Pe când, atunci, ca un distant maestru,
Copacului bazinul i l-am despicat
Și ramuri ce-s spre ceruri ridicate
Le tai în amintire – brațe-n disperare,
Iar rădăcinile – guri pentru a țărânei pâine
Le pierd ca în blestem fără îndurare.
4
Din nou trăiesc – minune în ajun.
Găoacea zilei viața să-mi uneltească
Tristeți și bucurii, mormane inutile, –
Menit îmi e târziu prizonierat.
Dar simt, placenta are-a se desface
Și ca un pui din nou pe lume-o să apar
Și el va cuvânta ciudat și îndelung
Ca Pan – sonorul zel și bahic și hilar.
(1912, 1915)
Bunica
Peste ani, în zi de luni și eu
Voi povesti despre vreo cununie
Și șoapta peltică a bătrâneții
O voi trezi în tihnă, melancolie.
Mâine-i marți și oaspeți vor veni,
Vom repeta în cor, ca să se știe:
Cu timpul, oasele prind a se împietri
Și tot mai dulce-i fumul de
tămâie.
Iar miercurea, destul de obosit,
Voi asculta din nou înșiruite
De la cununie la-nmormântare
Perindări de predici împietrite.
* * *
În mâna ta îmi scade ziua
A clipei clipă se subție
Cu piciorușul ei desculț
Raza nămiezii
mă mângâie.
Mijindu-mă de-atâta soare
Mă-nșfac de-un nor din nalte cete
Fantoma oarecui căznind-o
Printre scârbitele obiecte.
* * *
Soaței ce-a răpus cu arcul
Cerbul fulgerând în goană,
Hlebnikov, tu-i dai în mână
Nevăzute zarzavaturi,
Iar dânsa pe răni le pune
Nou-venitului vlăguit,
Citind versete din Coran
Pre limbaj de coreean.
(1913)
* * *
Nu mi-a mai rămas prea mult
A dori, a nu dori ori a vrăji,
Tu, Hlebnikov, rima „dement tumult”
O ia și ia adjectivoverbul „lupește rânji”,
Iar eu în al inimii obosit echinox
Cunoaște-voi un scrânciob-feerie,
În mine revenind un suflet eterodox
Ce gustă din a dușmanilor beție.
(1913)
* * *
În fața copilului sunt mut:
Glasul lui verde șoptitor
Îi spune lumii viața cui
E subțire ca firul de
păr
Însă eu zilnic de griji mărunte
Sunt sleit obosit
De tristă somnolență
Încovoiat ajung și nimicit.
(1913)
* * *
Otova burete verde – răchite
Plecate peste jocul undelor
Jenată e liniștea Niprului
De măcelărirea evreilor
Fâșâie-n mersul lor
roțile
Vântul smulge părul rar
Un copil se zbate
Între maxilare de marinar.
(1914)
În tramvai
Copile răutăcios, mofturos, eu sunt orb –
De alde mine nimeni nu râde; nu se cade.
Copile răutăcios, în fața gloatei, oricare,
Toate drumurile se frâng, blestemate.
Îmi trebuie numărul șapte, dar el strigă:
„Iată-l pe șapte aici!”, când, de fapt, e opt;
Copilul răutăcios, mofturos mă ia cu el,
Bătând drumul cu ram frânt, cu ram mort.
De șapte, chiar de șapte am nevoie,
Iar acesta e numărul opt, namila,
Și noi în spatele văzului, egal – nevedere,
Abia de suportăm, oameni buni, mila.
* * *
Până nu au fost arate toate văile,
Până norii n-au fost străpunși
de-arhitectură,
Caut natura care a evadat –
Și în plasa
pletelor
Și în vela feței
Subțirea zi o înalț
Spre anticul pridvor.
(1914)
Etajul cinci
Unica-mi consolare
Sub privirea streșinilor ude –
Cântul tău bolnav ce-n
Muțenia nopții se-aude.
Unica mea consolare sub
Cangrenata rană-a obrazului –
Râvna fumului înserării
Sub barosul fierarului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu