Leo BUTNARU
Revistele și muzica simfonică
Paradoxală situație: avem
timp de a scrie despre activitatea revistelor în vremuri de restriște pandemică
chiar din cauza restriștilor și opreliștilor coronavirusiene; din contul
timpului pe care trebuia să-l acordăm revistelor la colocvii și întruniri
tradiționale, anunțate încă din primele luni ale anului curent, la zilele și
jubileele unor publicații literare și de științe umaniste prestigioase, ce
urmau să fie marcate în primăvară, vară, toamnă 2020... Cum s-ar spune,
revistele ne așteaptă în continuare, iar noi, în condiție de stați acasă! le dăm semne de atenție și
prețuire, scriind pentru ele.
Să amintim că, în ultimul
deceniu al secolului trecut, se înmulțiseră prezicătorii dispariției mai multor
reviste de literatură și cultură. Pe atunci, unele din ele chiar erau cu un
picior în groapa neantului. Dar, spre norocul spiritualității românești, cele
mai multe din ele și-au revenit, există, activează, apar și în aceste timpuri
complicate, confuze, virusate. Iar în ce privește situația lor online, în linie
și variantă electronică, revistele respective par a trăi chiar în...
normalitate. În unele din ele și eu am publicat texte despre starea (și...
disperarea, poate) scriitorului în vremuri des-coronate de coronavirus. (Eu
unul mai spunându-mi că, pe timp de coronavirus, chiar o viață descoronată, însă
lipsită de umor, ar trezi râsul!) M-au găzduit revistele România literară, Revista literară, iar Contrafort
și Apostrof m-au invitat să răspund
la chestionare despre perioada de izolare și frecventă spălare pe mâini,
interesându-se, în general, cum face față scriitorul român situației. Aflându-mă
mereu la răspântiile conștiinței individuale cu lumea, cu viața ei, astăzi
oarecum accidentată, am încercat și încerc, în răspărul situației, să rămân
cetățeanul liber al propriei vocații, predestinații, iluzii, în ultimă
instanță. Vocația în complicitate cu voința de a-ți ordona și coordona faptele,
trăirile, atent la achizițiile, dar și la pierderile sufletești, de conștiință,
înțelegând (din proprie experiență în pandemie!) că, pentru postatele de
realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez și să-mi
adaptez, să-mi „reglez” stări de spirit oarecum... normale, funcționale, ca să
rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi modelez stări de
spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume
către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Azi recunosc că și
legăturile cu revistele literare m-au ajutat să depășesc mai ușor unele
inconveniențe, restricții și restriști și să mă adaptez situației prin care au
trecut și mai trec inclusiv ele, revistele.
Bineînțeles, varianta de
bază a lor, cea tipărită, a resimțit piedici, amânări, disfuncții, inclusiv în
difuzare, poșta având și ea sincope, restricții etc. Dar, în mare, și azi, în
vremuri de necaz, revistele scriitoricești asigură și întrețin funcționalitatea
procesului literar, oglindindu-l, promovându-l, dovadă că ele sunt instituții
socio-culturale și de istorie cu structurile lor, cu actanți și beneficiari. Iar
toate dimpreună constituie instituția de căpetenie a omologării și valorizării,
implicit, a expertizei scrisului literar în totalitate și a selectării a ceea
ce e demn de a fi propus cititorilor și – de ce nu? – istoriei literaturii
românești în continuă prezență prin extindere în contemporaneitate. Revistele prezintă
respectivul proces în diversitatea sa canonică, de genuri, de evaluări exegetice,
concomitent servind de legătură între centrele cultural-literare din țară și cele
din diaspora. Într-un fel, presa literară îndeplinește atât funcția de
arbitraj, cât și pe cea de patronaj a valorilor/ operelor demne de atenția mai
largă a publicului, de promovarea lor pe scara valorică, inclusiv prin
propuneri la premii. Apoi care ar fi un alt spațiu mai propice descoperirii și
lansării tinerilor scriitori promițători și a susținerii lor în avansarea pe
treptele profesionalizării, decât cel al revistelor?
Publicațiile ce apar sub
egida Uniunii Scriitorilor sau patronate de forurile administrative județene
învederează tot mai pregnant faptul, că deja nu mai este actual așa-numitul literaturocentrism (...de cândva). Scrisul
contemporan românesc are repere eficiente în mai multe orașe/ județe, unde apar
revistele „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Steaua”, „Arca”,
„Argeș”, „Scriptor”, „Orizont”, „Hyperion”, „Discobolul”, „Ateneu”, „Bucovina
literară”, „Conta”, „Familia”, care fac familie bună cu cele din metropolă –
„România literară”, „Viața românească”, „Luceafărul” etc., dar și cu cele ce apar în stânga Prutului –
„Contrafort”, „Revista literară”, „Sud-Est cultural”. Unele din ele intră în contextul a ceea ce s-ar numi
cartea de vizită a unui oraș, unui județ (Iași, Cluj, Pitești, Târgu Mureș,
Timișoara, Oradea, Bacîu, Botoșani, Suceava, Alba Iulia etc.). E de subliniat
că aceste reviste, dar nu numai, se poziționează drept publicații ce au în
obiectiv literatura înaltă, care, implicit, prin calitățile ei estetice
și funcționale „detestă” (în surdină...) literatura de masă, pe cea a
veleitarilor. Ele mențin criteriile axiologice, contribuind la structurarea
procesului literar, dar și a celui cultural, promovează valorile, consolidează
ierarhia și mențin funcțional, cu inerente modificări, adaptări, limbajul
exegetic al spiritualității contemporane. Încearcă să răspundă provocărilor
timpului, societății și, nu în ultimul rând, celor venite din parte
cititorilor. Chiar dacă, din păcate, majoritatea revistelor aproape că
nu inițiază polemici despre actualitatea literară și socio-culturașă, despre starea
procesului literar în general.
Oare odată cu emigrarea în mare parte a
lumii informaționale și a celei literare pe net să trăim, cum zicea mai demult
și despre altfel de fenomen Hans R. Jauss, apariția unui nou tip de
curiozitate, ba chiar de existență estetică, sensibilă? Azi, cultura cu
adevărat ar putea aparține maselor, însă, se știe, din păcate prioritate are
mai curând ceea ce înclină spre superficial, distractiv, chiar kitsch, când
intelectul este substituit de instinct. Masele au legitățile și necesitățile
lor mai speciale legate de cultură sau de absența acesteia.
Deja
cititorul e altul, orientat sau dezorientat de creșterea ritmurilor vieții, a
presiunii pragmatismului existențial. Iar eu sunt printre cei care
consideră că au
apărut și unele neo-metode de a citi presa culturală cu... „condeiul în mână”. Prin
copy paste e mai ușor să decupezi ceea de ce ai nevoie. Altele sunt azi
cartotecile, caietele de lucru, conspectele. Pentru cei dedați ei, „obligați”
de necesitatea ei, lectura e mai eficientă. Iar internetul nu poate fi o
variantă alternativă de existență a literaturii, ci o componentă a unui proces
unic de dezvoltare*, afirmare și difuzare a ei, în vremuri când s-a modificat
însăși componența publicului cititor, atitudinea acestuia față de literatură,
lectură, normele canonice, culturale, estetice. Când e altul până și modul de
viață „atacat”, provocat de tot mai multe canale și posibilități de informare.
Se potolesc tot mai mult vocile care preziceau catastrofe legate de noile
tehnologii, „insinuate” și în literatură, în revuistica literară. De ce ne-ar mai
impacienta formele digitale de creare și existență a artelor? La o adică, nici
scriitorii nu mai folosesc nu că pana, ci nici chiar celebrisima, încă acum un
deceniu, două, mașină de scris?
Iar dacă presa
literară, culturală ar depinde de numărul cititorilor, ea și-ar fi încetat
existența! Precum ar fi trebuit să se întâmple de multă vreme cu majoritatea
orchestrelor simfonice care, precum se știe, nu aduc venit. De obicei, la concertele de muzică grea uneori numărul celor care
procură bilete este foarte mic. Asta însă nu înseamnă că ministerul culturii
sau întreg guvernul, plus președintele țării, sunt gata să desființeze
orchestrele simfonice, teatrele de operă și balet care, nu că nu aduc venit, ci
din contră, necesită dotații sociale consistente. Muzica simfonică e
predestinată poporului, chiar dacă acest popor nu prea năvălește în sălile de
concert, unde se cântă Wagner, Beethoven, Ravel, Enescu etc... Dar, oricum ai
judeca momentul, muzica simfonică e și ea un atribut civilizator al națiunii,
ceva sine qua non, place sau nu place
asta cuiva. (De altfel, mahării Turkmenistanului au desființat teatrul de
balet, motivând că voalurile și transparențele de pe scenă nu sunt în tradiția
acelei nații!) Acum noi să înlocuim noțiunea de muzică simfonică, grea, cu cea de literatură (...simfonică și ea, literatura!), cu cea de reviste literare, iar răspunsul, sigur,
va fi clar, dedus. Astfel că voi spune oarecum retoric, cu cuvinte... aripate,
poate, dar, cred, absolut firesc: De literatură, de revistele ei are nevoie poporul,
Umanitatea. Ele sunt ca și incluse în codul genetic-spiritual al oricărei
națiuni. Fără ele viața socială ar fi de neconceput în forme corecte, decente.
Fără literatură, cultură, muzică simfonică viața socială, istoria ar avea
deformații grave.
_____________________
*Probabil, ar fi cazul ca administrațiile celor mai valoroase publicații
literare, de cultură, de artă, de științe umaniste să se gândească la un portal
comun pe internet, care ar constitui parcă o federație a site-urilor lor situate
într-un, să zicem, salon al revistelor.
Chiar dacă majoritatea revistelor deja au adrese electronice, plasarea acestora
și în respectivul portal ar avea și rolul benefic de a oferi cititorilor
posibilitățile de a fi acaparați ca și cum de un efect al... lecturii-carambol.
Adică, odată ce ai deschis site-ul „României literare”, de ce nu ai vizita și
vecinii din imediată apropiere, la un clic distanță, – „Convorbiri literare”,
„Viața românească”, „Varta”, „Familia”, „Apostrof” etc.? Te-ai afla chiar în imensul
spațiu hipertextual al literaturii române!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu