UN INTERVIU ÎN SERBIA

– Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.

Pentru dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine nemuritor în versurile sale?

– A vorbi despre poezie în general, despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e să vorbim de alter ego, al doilea eu al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:

omul e atât de neștiutor

omul e atât de hazliu

omul e atât de iresponsabil

încât poate spune orice

spre exemplu:

nemurire...

 

– Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?

– Să ne amintim de mereu neobișnuita, inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente.  Poezia pură, sui generis despre sine, pentru sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o parte  de... el însuși, adică de ceea ce l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de  pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare, poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat, orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.

– Poate oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?

– Probabil așa ceva e posibil doar în lumea copilăriei, în mentalitatea infantilă cu misterele și fascinațiile ei. În timpuri mitologice, uneori prin poezie se rugau și vârstnicii, iar de atunci spre noi lumea s-a modificat radical. Însă în rugile copiilor Dumnezeu a rămas în continuare... poetic, putând fi „redus” până la atribuțiile lui Moș Nicolae purtătorul de daruri sau, respectiv, ale lui Moș Crăciun, și el împărțitor de cadouri atât de pământene, care însă pentru copii nu sunt deloc neimportante, cum ar fi o păpușică, o înghețată, dar și o tabletă-computer. E poezia basmului și a realității într-o alchimie vecină genialității, atingându-se de ea.

Dar oarecum în glumă fie spus, necesitatea poezie, fie și ca rugă, pentru om nu e chiar atât de mare, precum gândesc poeții, și mult mai importantă, decât cred prozatorii.

– De asemenea în contextul poezie rugă întrebând: sunteți un credincios?

– Și da, și nu. Uneori, probabil sunt în siajul îndoielilor pe care, nu e secret, le-a încercat artistul din toate timpurile, de unde și tendința, aproape irezistibilă, de oarece ateism (în diverse grade de „abatere”), ca la Hlebnikov, să zicem: „Cum fulgerele caută clopotnița și-o mușcă/ Eu o să crestez chipul icoanei”.

Dacă e să mă dumiresc oarecât asupra caracterului meu, presupun că el s-a format și se consolidează continuu la confluențele religiei și ateismului, cunoașterii directe și subliminalului, artelor și științei, toate cu poezie și filosofie a lor. Eu trăiesc suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm, decât cea strict biblică.

– Trăiți și scrieți despre tot ce gândiți sau aceasta nu e decât o iluzie?

– Până și în teroarea comunistă antiintelectuală m-am străduit să țin de ginta poeților liberi, chiar dacă aceasta nu era deloc ușor. Suportam, nu mă lăsam ispitit de compromisuri ideologice și cred că, tocmai grație acelui fapt, peste ani literatura, poezia în primul rând, mi-a oferit oarece motive temperate de... modestie să fiu cât de cât mândru de sine. Astăzi, când cu adevărat poți scrie tot ce-ți trece prin cap (din care unele nu ar trebui, totuși, să iasă în lume, ci să rămână acolo, în materia cenușie). În ce privește iluzia, mi s-a întâmplat chiar să editez o carte cu titlul Iluzia necesară. Unii critici m-au și calificat: poetul iluziei necesare. Altcineva a opinat că generația noastră, dar nu numai, ar fi fost una a iluziei necesare. Pe vremurile draconicei cenzuri comuniste era imposibil să supraviețuiești ca scriitor. Ceea ce însă nu ar însemna că astăzi, în atâta libertate posibilă, dar, de unii, consumată prost de tot, ar trebui să fii un nihilist, să pui pe hârtie sau să bagi în computer tot ce-ți trăsnește prin cap. Este important să-ți treacă și prin minte, nu doar prin cap. Prin natura și menirea sa arta parcă s-ar opune libertății absolute, pretinzând selecție, măiestrie, stil înalt și nu, cum au prins unii să creadă, minimalism imund de doi bani, lipsă de respect față de operele supreme ale genialilor creatori din istoria civilizațiilor umane. Deci, întâi de toate arta înseamnă arta de a alege, a tria, a renunța la nociv și a-estetic. Astfel că cel care se poate încadra acestor criterii este convingător ca scriitor, înfățișând lumii chiar ceea ce gândește, simte, visează. În concordanță cu... iluzia necesară a... idealului... în toate.

– Sunteți poet, prozator, eseist, istoric literar, traducător, laureat al multor premii prestigioase, Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova v-a propus candidat la Premiul Nobel. Pe care dintre distincțiile ce vi s-au acordat o considerați cea mai importantă și ce s-a schimbat în viața dvs., în relațiile cu poezia, începând cu timpul, când ați debutat cu cartea de versuri „Aripă în lumină”?

– Fără patos vorbind, cea mai înaltă distincție e, fără îndoială, existența prin creație în numele creației, atât de diversă, mereu imprevizibilă, uneori fantastică, pe care mi-a oferit-o Poezia, Cuvântul, de la Început și Dintotdeauna. Bineînțeles, o existență uneori complicată, grea, chiar dramatică, – astfel cu atât mai importantă e... distincția, care face să o primești, mulțumindu-le lui Dumnezeu, părinților (de altfel, cartea de debut i-am dedicat-o memoriei mamei Anastasia, plecată prematur la cele veșnice), poeziei, bibliotecilor, intuiției tainice, îngerului tău păzitor și, nu în ultima instanță, Libertății, care mi-a sugerat, m-a îndrumat cum să mă conduc tocmai de ea, Libertatea.

...De atunci, de la Aripă în lumină, a apărut, clară, cred, și a doua aripă, care la momentul debutului era încă în întuneric, în umbră, în ceață – acesta e și sensul poemului ce a dat titlul respectivului volum.

Dar ce s-a schimbat în viața mea? Au existat indiscutabile, inimaginabile modificări, metamorfoze, unele din ele radicale. Am trecut prin adânci spații de vârste, am traversat frontiere personale, dar și sociale, în istorie, însă sufletește, dar și sub aspect creator, parcă nicicând altă dată nu m-am simțit atât de liber, inventiv, energic. Așa e, plin de forțe de creație, e de menționat. În ce privește și forțele mele fizice... Ce ar fi să spun? Ce gândește despre sine însuși un fost tânăr puternic, viguros, un fost bărbat de o constituție atletică? Da, aici, oarecum în mod oarecum tabuistic, aluziv vorbind, au apărut unele... neconcordanțe. Numai că, precum se spune de când lume, amar-consolator, nu am fost noi nici primii, nu vom fi nici ultimii. Au fost până la noi, vor fi și după noi cei care au trecut și vor trece căi de creație, încercând fascinația existenței, poeziei, iluziei. Iar în unul din leologismele mele constat: O scurtă introducere la viață? Însăși viața... Cu toate farmecele și regretele ei. Din care, de altfel, în lume au apărut oceane întregi de poezie, literatură...

–Spuneți că sunteți recunoscător și bibliotecilor, că, implicit, le mulțumiți...

– Biblioteca e generoasă, constituind un reper sine qua non pentru poezie, un loc de... eternă alimentare pentru ea. Pentru mine, să mă aflu în bibliotecă e starea de a mă simți mereu ucenic. Iar mie totdeauna mi-a plăcut să învăț. Chiar și astăzi, când deja se poate spune că bibliotecile devin instituții de un interes în permanentă diminuare. Însă eu rămân un om, un scriitor de... modă veche! Cum zice francezul, le livre, pour moi, c'est un plaisir physique. La orice vârstă, cititul rămâne a fi și plăcere, dar și permanentă maturizare, consolidare sub aspect intelectual (aici nu există limite!) în eforul de înțelegere și extindere a cuprinderii entropice. Ferice de cel care, în sinteză, și-a păstrat alianța și aliajul plăcerii cititului cu eficiența efortului înțelegerii!

În fine, în ce privește creația am putea opina despre inspirația, dar și despre simpla alimentare „tehnică” a poeziei. Goethe a extins hotarele, posibilitățile și diversitatea poeziei, introducând în ea termeni din artă, știință, medicină. Chiar și critica literară, eseul, dramaturgia, proza poetul le citește în funcție de „interesul” și intențiile sale de bază în posibila creație de viitor. Ceea ce, însă, nu înseamnă că ar fi avut dreptate Ezra Paund care, într-un eseu despre Renaștere, spunea că ceea ce poate cineva afla de la poeții francezi ar putea afla mai repede de la Voltaire, Stendhal, Flaubert sau Gautier. De la poeți afli totuși, altceva decât de la cei care, eventual, i-au ajutat în construcția prozodică.

–Aveți un mod de lectură?

– Cred că da. Formându-mi-l prin ani mulți. Am trecut mereu de la posibila lectură delectabilă a operelor pe care le aveam sub ochi la studierea lor, întru tragere de concluzii și învățăminte. Din acest mod de lectură se filează eseistica mea. În subtextele ei formative, aceasta implică ne-învederat, dar perceptibil suma unor bibliografii care au contribuit cu informația sau sugestiile.

– Mie mi-au revenit marea onoare și bucuria de a traduce una din cărțile dvs. de poeme, „Spațiu înzăpezit” (editura ”Alma”, Belgrad). Vă amintiți cum ați trăit momentele, în care ați aflat pentru prima oară că sunteți tradus în limba sârbă?

– Iese că domniile voastre, colegii și prietenii mei sârbi, mă cam... alintați! Până la această carte sunt altele două, editate la Niš și Novi Sad, care, împreună cu Belgradul, formează minunatul trio al celor mai importante orașe din țara dumneavoastră. Iar traducerile la care vă referiți țin deja de o istorie mai veche. Adam Puslojić mi-a tradus poeme și le-a publicat în revistele sârbești prestigioase, în antologii (de poezie românească) încă prin anii ’80 ai secolului trecut. La rândul meu, prețuiesc mult poezia sârbească, motiv din care mă simt onorat să mă aflu în cercul unor astfel de evenimente literare, amicale, sufletești. (Printre altele fie spus, am tradus și publicat poeme de româno-sârbul Vasko Popa.) Poezia a întreținut mereu prospețimea existenței, a  intelectului și creației umane. Din vreme în vreme, într-o carte sau alta, printre cele scrise de mine apare parcă și vreun credo referitor la necesitatea poeziei în viața omului, una din cele mai de demult formule metaforice de atare natură fiind cam de acum vreo patru decenii:

Poezie

dulce-amară

pe nimeni nu l-ai făcut

cu adevărat fericit

ci doar

(mulțam și pentru atât)

mai puțin nefericit

l-ai făcut.

 

– Astăzi cine mai are nevoie de poezie, odată ce tirajul mediu al unei cărți de versuri e cam 300 de exemplare?

– Se știe că la concertele orchestrelor simfonice de multe ori este cumpărat un număr mic de bilete. Asta însă nu înseamnă că ministerul culturii sau întreg guvernul, plus președintele țării, chiar dacă pe la ei nu prea e înalt indicele IQ-cultură, sunt gata să desființeze orchestrele simfonice, teatrele de operă și balet care, nu că nu aduc venit, ci din contră, necesită dotații sociale consistente. Muzica simfonică e predestinată poporului, chiar dacă acest popor nu prea năvălește în sălile de concert, unde se cântă Wagner, Ravel, Enescu etc... Dar, oricum ai judeca momentul, muzica simfonică e și ea un atribut civilizator al națiunii, ceva sine qua non, place sau nu place asta cuiva. (De altfel, mahării Turkmenistanului au desființat teatrul de balet, motivând că voalurile și transparențele de pe scenă nu sunt în tradiția acelei nații!)

Acum noi să substituim noțiunea de muzică simfonică, grea, cu cea de poezie (...simfonică și ea, poezia!), iar răspunsul, sper, va fi clar, dedus. Astfel că voi spune oarecum retoric, cu cuvinte... aripate, poate, dar, cred, absolut firesc: De poezie are nevoie poporul, națiunea, Umanitatea. Fără poezie viața pe pământ e de neconceput.

– Vă amintiți de prima poezie pe care ați scris-o, despre ce era ea?

– De fapt eu am scris relativ mult despre perioadele mele de pre-debut și de debut, publicând acele mărturii drept documente, poate, dintr-un anume context, cel al trecutului sovietic, imperialist opresiv, deznaționalizator; documentele emotive ale unui debutant în poezie din anii 60’-’70 ai secolului trecut. În ele este inclusă și istoria despre cum eu, elev de 13-14 ani, mi-am luat curajul de a scrie la ziarul raional din Sângerei notițe critice, într-un fel... instructive, oarecum... sfătoase. Și să vezi, chiar eram publicat! Ba pe atunci am primit și primul onorariu pentru scris. Pentru un copil  din sat așa ceva părea fantastic. Și astea se întâmplau până la primele mele versuri, pe care deja aveam să le scriu la Chișinău, unde mă ambiționasem să vin și să-mi continuu studiile în clasele mari ale școlii medii, crezând că pedagogii de la țară nu mă evaluau la justa mea valoare. Din păcate, cam aveam dreptate... Locuiam în gazdă pe strada Krutaia (Abrupta), azi a Circului. Am impresia că încercam să încropesc un pastel de primăvară. Posibil, în stilul lui Alecsandri. Din acele versuri zburate (fără a fi însă... cuvinte înaripate!) în neant nu țin minte decât câteva cuvinte dispersate, neologisme, cum i se părea atunci adolescentului „emigrat” din sat și pus serios pe a se... urbaniza... intensiv. Să fi fost prin anul 1964. Până a mă fi pornit să devin poet, eu desenam, pictam, făceam ceva muzică la armonică, încercam să sculptez, lipeam măști din papier-mâché, apăream (mândru!) pe scena școlii și pe cea a satului, în calitate de moderator, cântăreț, dansator, declamator... Asta mă îndreptățește să cred că, dintru început, eram predestinat artei, însă unul Dumnezeu știe dacă, de era pe aproape de Negurenii mei de baștină vreo școală de artă, o școală de muzică, posibil ca eu să fi devenit pictor, compozitor sau ceva înrudit cu ei. Adică, oricum ar fi cârmit-o destinul, eu aș fi rămas în parametrii artei, creației.

– Mai încercați dihotomia nostalgiilor dintre săteanul de cândva și orășeanul de azi?

– Deja oarecum mai puțin încerc astfel de nostalgii... Posibil, aș fi avut și eu momente în care credeam că n-o să mă pot asimila Chișinăului. La drept vorbind, nu le țin minte, ci doar las posibilitatea presupunerii că ar fi existat. Vagi sau foarte vagi, să zicem. Dar iată că s-a întâmplat. În acest oraș am făcut studii, într-o școală medie, apoi universitare, am acumulat experiență, de viață și de profesie, să zic așa, am muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Satul nu mă mai cheamă/ îndeamnă cu romantismul și suflul de eternitate blagian. Plus că trăim un timp de intensă urbanizare, de migrare din sat spre orașe. Astfel că iubesc și prefer orașul, confortul pe care ți-l poate asigura. În estul românesc transprutean a prins a deveni consistent și un patriotism, un etnicism național urban, civilizat, cărturăresc, contemporaneizat și consolidat perpetuu.

– Sub aspect psihologic, cum credeți că va fost tinerețea?

– De regulă, despre trecut nu vorbesc sumbru, adumbrit; nu am de gând să mă plâng. La ce bun? Însă am avut parte și de mult rău... de regim. În comunismul URSS-ist, firește, Doamne ferește... Pe timpurile călușului în creierul intelectualului, scriitorului...

În dependență de asperitățile politice, de cenzură, de presiunile imperialiste întru deznaționalizare unii dintre noi se vedeau nevoiți să-și reducă turațiile, să se retragă pe un plan doi, pe primul fiind trâmbițașii regimului.

– Cum v-ați format, personalizat?

– Aș putea spune că m-am format prin... contextualizare. Eu vin, probabil, în albia geneticii culturale, literare specifice tradiției europene „revărsate” în modernitate și chiar avangardism, albie de care era, în mare, străin realismul socialist, ideologizat, sovietizat. Printr-un noroc al felului de a recepta și a se manifesta a firii acelui tânăr de 16-18 ani care eram, fusesem „ademenit” de ispita unor altfel de contextualizări, mai complexe, mai diverse, a debutului, a primilor săi pași în literatură și, în genere, a naturii formative a celui care eram, care aveam să devin. Mă apropiam de cultura reflexivă, detestând retorica găunoasă socio-politică, spre care era împinsă arta acelor timpuri.

Iar astăzi, de mi se întâmplă să trăiesc ore de fericire, timpuri mai scurte, mai lungi, ele sunt și ale conștientizării cu bucurie a faptului că nu am greșit, dedicându-mă literaturii. Cărțile mele sunt chiar sensul pe care am încercat să-l dau vieții.

– Ați putea spune că ați cunoscut două etape de formare și afirmare a destinului de scriitor, cea din URSS și cea actuală?

– Mai întâi, aș vrea să spun că eu, probabil, și ca scriitor debutant, am fost dintre cei care nu le-au permis programelor universitare sovietice să le bruieze prea mult procesul de autoinstruire și edificare de sine. Bineînțeles, țineam cont de realitate: atunci, în comunism, artistul adevărat și demn, călăuzit de onestitate, era ținut în tensiunea raporturilor dintre libertate și aservire, conjunctură și har, unii neînclinând totuși, balanța și nici steagul. Atunci am încercat și eu, pe cât am reușit, să servesc, în literatură, idei libere, oarecât îndrăznețe, fără să fiu înregimentat servant al inșilor mărunți, plasați în funții de cerberi la ideologie. În ce privește „etapa” prezentă ea e una absolut respirabilă și propice creației. Chiar dacă interesul societății pentru artă e unul tot mai kitschizat. Din păcate. Însă tu continuă să-ți asculți vocația și volnicia!

– Există o stare mai specială de a... fi scriitor?

– Da, cred că starea de scriitor, de a fi scriitor e una absolut specială. E o stare activă sau latentă, dezlănțuită sau și mai discret decât latentă, scriitorul aflându-se în permanentă interacțiune cu probabilitățile... din lume și propriile sale posibilități în eventuala declanșare a procesului de creație; este instinctul care probează distinctul ca artă, metaforă, temă, stil. Este gust și chibzuință, poate chiar calcul, impuls ca și necontrolat, dar și regie mai amplă a miriadelor de impulsuri întru unitate de operă artistică, în general, literară în particular. În acest context, ce duce la... text, la texte, recunosc că, în anumite grade de intensitate a mobilizării firii mele, eu sunt – sau mă strădui să fiu – atent la ce mi se întâmplă în conștiință și, cu subiectivitatea de rigoare, pot oferi o anume schiță a modului de funcționare a facerii literare pe traseul intenție – text. Pentru sine, omul poate deveni cel mai sever supraveghetor, din câți pot exista, grație cărui fapt, prin conștientizare și voință, să dispună de cursuri modificate, favorabile, să zic, pentru unele acțiuni, lucruri, probleme. „Și eu am cunoscut Universul în interiorul globulei sângelui meu” (Hlebnikov). În unele din Cosmograme am încercat să mă refer la acel registru de teme, ipoteze, axiome, precepte filosofice, în fine, prin care se instituie și se relevă elementele temeinice ale cosmosului și spiritului, ambele interioare, intime, bineînțeles. Spații entropice – sigur, însă destul de neclare, la început, în care încerci a sesiza, „a fixa” înlănțuirea de succesiuni operaționale a ceea ce s-ar numi muncă în progres  (și progresie!), ca activitate a spiritului în mișcare, în proces de auto-dezvăluire de sine, de intenție (a sa) ce devine faptă și, poate, chiar, devenire de sine, ad hoc. Tu, veghetorul de sine, dorindu-te receptacol al elementelor semnificatoare și semnificative, ca ritm interior al semnelor. Cam în contextul a ce spunea Ortega-y-Gasset: „Eu sunt eu și circumstanțele mele”.

– Ce credeți despre caracterul scriitorului?

– Personalitatea scriitorului depinde de intensitatea și durata contrarierii, colocviale, dintre inteligența și talentul său în proces de creație. Tu trebuie să fii propriul tău... vechil! Care are grijă – mare și principială – să nu cedezi „perfidelor, iresponsabilelor” stăruințe ale cotidianului de a te scoate de la locul de muncă a scrisului, lectură, studiu și de a te.... a te ce?... În orice caz, nu sunt a bune cedările scriitorului în fața ispitelor cotidianului, în fața stăruințelor lui... (Uite un caz evident de delimitare între stăruință și străduință: stăruințele cuiva întru a te pierde și străduințele tale de a te forma, întrupa, consolida.)  De cum ieși mai des din casă decât strictul necesar, este imposibil să nu dai și „să-ți dăruiești” timpul unor spirite plate, netede, unor cvasi tabula rasa.

– Tot în contextul caracterului, ce ați putea spune despre binomul creație / voință?

– Aș fi dintre scriitorii volitivi care urmează o constituție a disciplinei. Dintre cei pentru care scrisul e și un mod de penitență, încercare deloc lesnicioasă, pe care ți-o impui, pentru a-ți respecta, deci și a-ți servi harul, talentul, vocația. Am încercat să ofer cât mai mult timp posibil preocupării mele de bază, literatura, poate și jurnalisticii, încă din tinerețe bătându-mă gândul că pentru un scriitor serviciul public e neșansa, mai mare sau mai mică, de a-și pierde ceva din vocație; din implicație în vocație, să zic, chiar dacă nu e amenințat, Doamne ferește, să moară de foame. Apoi, pe timpul comunismului, unele implicări, ce țineau de așa-numita angajare  socială, partinică, sindicală, comsomolistă etc. Prin anii ’90 și începutul secolului XX, unii scriitori și-au pierdut timpul, și-au calicit vocația cu angajamente politice asumate, plătite. Îmi aduc aminte de opinia lui Ernesto Sábato că problema de căpetenie a scriitorului este ca acesta să-și câștige existența fără a prostitua literatura.

Apoi, trebuie să ai și abilitatea de a evita cât mai multe din zilele ce vin cu graba soroacelor, obligându-te, parcă, să faci cutare, cutare, la ora cutare sau cutare; fiți siguri, multe din aceste „cutare” fiind de-a dreptul inutile creației, vieții în general. Sunt necesare perioade de solitudine, în care ființa să ți se pătrundă de sine prin concentrare, prin focalizare; prin evitarea risipirii tale în cotidian, în lumesc. Unde mai pui că nu e fără temei considerația că acțiunile din firea oamenilor de creație pot fi mult mai spectaculoase decât cele exterior-existențiale. Azi, în față cu multe invitații tentante, trebuie să știi să renunți la mondenități (neobligatorii), la diverse simpozioane, festivaluri, zile (și nopți) consacrate cutărei date, jubileului, aniversării cutare.

– Ca scriitor, în primul rând ca poet, ce vă inspiră?

– Am impresia că poezia mea, dar și proza, dar și eseistica, și cercetările de istorie literară, dar și traducerile sunt foarte diverse, încât s-ar putea spune fără exagerare că: pe Leo Butnaru îl inspiră întreaga lume, cosmosul, existența ca dat sacru, misterios, infinitul, eternitatea, filosofia existențială și cea a artei – în toate astea, printre toate astea el nu e decât un firicel fremătător. Posibil, chiar acea trestie gânditoare, despre care filosofa, metafizic-metaforic, Blaise Pascal.

– Există poeți care v-ar fi influențat?

–De când mă știu, am fost un cititor de poezie. Poezia popoarelor. Zicând aceasta, includ aici obligatoriu și poezia populară. Apoi, bineînțeles, creația poeților, moderni la timpul lor, care prin importanța, prin valoare creației au ajuns, iată, în modernitatea, în contemporaneitatea noastră. Nu le cred celor ziși poeți, care nu cunosc istoria poeziei universale, începând cu antichitatea, până la cea din... ziua de mâine! Să o cunoască nemijlocit prin texte, contexte, reveniri etc. Din păcate, astăzi, necunoscătorii de acest gen se cam înmulțesc. Se puiesc în minimalism.

Și această poezie uimitoare a lumii m-a influențat, presupun, nu doar în urma lecturilor, ci și a studiilor pe care le-am făcut în baza ei, chiar scriind despre ea eseuri, note, meditații de jurnal intim. Apoi o foarte serioasă școală, superioară, poate chiar o academie înseamnă traducerea poeziei. A celei mai bune poezii. Traduceri pe care le faci tu însuți, drept componentă literară, dar  și solidaritate cu umbrele și penele de aur ale corifeilor poeziei de totdeauna și de pretutindeni. Lucruri pe care eu le-am făcut și le fac din plin, cred, continuând să trăiesc prin poezia lumii, în poezia lumii.

– În unul din poeme scriați că „nu este exclus că eu va trebui să cad în mintea copiilor încă o dată...” Poetul se reîntoarce în copilărie sau rămâne copil pentru totdeauna?

– De multe ori m-am reîntors la copilărie, căzând în... viitoarele mele cărți despre ea. Am scris cărți de poezii pentru copii, proză pentru cei mici și elevii din clasele primare, mai multe din acele texte le regăsesc acum pe YouTube, citite, interpretate de copii, elevi, bibliotecari, predate și analizate de pedagogi în aceste timpuri constrângătoare, de studiu la distanță, online. Bineînțeles, mă bucur. Unele nuvelete sau scenete scrise încă în anii ’80 ai secolului trecut iată-le nu că doar... valabile, ci chiar internetizate, răspândite în spații fabuloase. Una din scenetele care a dat și titlul unei cărți ale mele pentru copii am publicat-o încă în iulie 1976, la Chișinău, iar cartea a apărut anul trecut la editura „Junimea” din Iași. Se putea gândi atunci cineva la cyberspațiu, la computer, iPhone? Mai mult ca atât: prin acea perioadă antiromânească, întreținută perfid de comuniști în stânga Prutului, puteam eu presupune că voi ajunge peste 3-4 decenii să-mi editez cărțile chiar în țara mea, România, cea blamată de sovietici atât de mult?! Dar, precum se știe, nu de puține ori copilăria ia fantasticul drept realitate posibilă!

Apoi am căzut definitiv în... copilărie, când am scris, ca într-o transă, narațiunea memorialistică, apărută în volum cu titlul „Copil la ruși”, despre copilăria mea în timpul regimului sovietic. Unii presupun că acesta ar fi un roman. Da și nu, narațiunea ținând mai curând de un stil eseistic „îmbibat” cu poezie. Cartea a avut două ediții la edituri din București și îi întrevăd perspectiva reapariției într-o variantă cu plusări de detalii, cu nuanțări.

Iar acum pregătesc pentru editare o culegere de ghicitori-poeme pentru copii. De asemenea o minunată reîntoarcere în copilărie.

Astfel că îmi spun cu argumentele la îndemână, cărțile, că recăderile în mintea copiilor, reîntoarcerea în propria mea copilărie e un fel de aprofundare, dar și ridicare la suprafață a greutăților necesare scriitorului – inevitabile, chiar niște greutăți/poveri benefice creației.

– Care ar fi pentru dvs. confirmarea faptului că omul mai este încă viu?

– Una din dovezile cele mai convingătoare a acestei stări e că omul zi de zi obosește. Obosesc, deci trăiesc! Oboseala, fie și grea uneori, îți oferă totuși conștientizarea plăcută a muncii făcute, inclusiv a celei de creație, drept rezultate a menirii tale pe pământ, sub soare, stele, în razele conștiinței dublate de lumina creației, metaforelor, dragostei.

Încât, ca într-o rugăciune, mă adresez: Doamne, să nu te gândești cumva a-ți asuma cine știe ce neplăcută responsabilitate de sinistru protocol: grație Ție, eu trăiesc și muncesc benevol și nesilit de nimeni. Amin.

– La ce lucrați în prezent? Pregătiți cărți de poeme, eseuri, traduceri etc.?

– E bine să o începem, ca marjă de precauție, cu știuta situație, când în artă, precum în viață, imprevizibilitatea desjoacă, invalidează unele doleanțe, proiecte, preocupări, scenarii elaborate cu intenții parcă bine chibzuite, uneori chiar cu migală. După care să încercăm să mergem spre răspunsul solicitat. 

În această criză generalizată, după ceva timp de derută și activitate la turații scăzute, parcă am prins să revin la ritmul obișnuit. Mi-am reluat și la plimbările matinale de la orele 5, 6, pe o lungime de, în medie, 4-6 kilometri, precum o făceam pe timpuri suportabile, să zic. Aceasta îmi permite să mă mențin într-o formă bună de activitate a... minții. În primul rând. În al doilea rând, ține și de menținerea formei fizice. În acest an s-a întâmplat să-mi apară cărți de poeme în Germania și Polonia și, precum știți, doamnă Valentina  Novković, chiar în calitate de traducător (vă mulțumesc!), în Serbia. La Iași am editat o antologie a minunatului poet-imagist Anatoli Mariengof, marele prieten al lui Serghei Esenin. Acestea sunt primele traduceri din creația sa în românește.  Iar în metropolă, la București, a apărut  în traducerea mea volumul de versuri a unuia dintre avangardiștii ruși radicali, Aleksei Krucionîh. Cu prietenul meu din Novosibirsk, poet minunat și filolog jos pălăria, Igor Loșcilov, traducem o nouă carte a mea în rusește. Continui să traduc, țin vreo 4-5 rubrici în reviste românești prestigioase de pe ambele maluri ale Prutului. Acesta ar fi și un ecou ce confirmă că, la vremea tinereților, în fire mi-a intrat temeinic profesia de jurnalist; de pe când, la anul trei universitar, fusesem angajat pe jumătate de normă în redacția unui minunat, pe atunci, ziar pentru tineret. Există unele propuneri, intenții de a-mi fi traduse cărți în limbile italiană și spaniolă. Să le dea Domnul sănătate și inspirație traducătorilor! M-am reîntors și la unele lucrări pentru copii, care au tot așteptat chiar decenii la rând în sertarele mesei de scris, cum ar fi o cărțulie cu definiții poetice, metaforice ale literelor și cifrelor, pe cale să apară la Iași. Apoi, ca toată lumea, aștept să se termine odată cu această ciumă a secolului XXI...

– În ce constă rețeta dvs. personală a fericirii în viață, pentru viață?

– Probabil omul care, în interpretare biblică, e numit, metaforic, și animal divin deja a ajuns prea deștept, totuși, în comparație cu ceea ce i-ar fi trebuit și i-ar fi ajuns pentru a cunoaște o stare de fericire. O modestă fericire pământeană. Sau poate că în timpurile noastre care, din păcate, aduc tot mai mult a kitsch în extindere a apărut un cu totul alt gen de fericire, decât era fericirea, ca ideal, în timpurile de cândva: astăzi fiind o fericire-surogat... Dar, de fapt, eu consider că nu e în puterea și mintea nimănui să răspundă la o întrebare atât de... supraumană!

În ce privește relația dintre fericirea personală și poezie, probabil despre asta poți scrie doar un singur poem (de altfel, laconic, esențializat!). Dacă vei încerca să mai scrii un alt poem, ar reieși că ești... nefericit. Sigur, o astfel de „regulă” poate fi lesne încălcată, fentată, ocolită, încât poeții, prozatorii, dramaturgii etc. continuă să revină repetat la această temă sacral-omenească, ea inspirând permanent creatorul de artă, literatură, când el e fericit sau adânc nefericit. Dintre cei de-ai doilea au fost destul de mulți în Istoria Cuvântului Artistic.

Vă mai pot spune că, deja de mai mult timp, extrag din caietele mele de lucru (din care unii scriitori au colecții impresionante!) fraze mai speciale, pe care le-am numit leologisme. Adică expresii pe care le-a emis modesta mea persoană. La Iași, am și editat deja două din cărțile de leologisme. Printre miile de fraze sunt și din cele care au în obiectiv, sub lupa lămuritoare de sensuri, ideații chiar fericirea. Iată unele din ele:

Fericirea?... Ah, permanentă lipsă de experiență. / Ciudatul sentiment că fericirea nu ar fi totuși, în direcția în care aleargă lumea. / Să lupți pentru fericire? Cu cine? / Formula fericirii e cu mult mai complicată chiar decât teoria relativității a lui Einstein.

Și ultima (din zecile de leologisme care își așteaptă cititorii): Într-un fel, viața este un manual de studiere a fericirii fără profesor...      

 

Valentina Novković

Belgrad – Chișinău

20-22.VII.2020