CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI
I
Fruntea ta –
lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat,
precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.
Te voi strânge ca
un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;
Mă voi lipi de
tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;
Cu acest brâu lat
dimpreună pieptul să ţi-l încingem;
La şorţul tău să
fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –
Fă-mă breloc
zângănitor la şorţul tău!
II
Ţie – celei cu
frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,
Cum aş mai zbura
întru-ntâmpinarea ta
Şi cu acest braţ
încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…
Te-aş înconjura
cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu
clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aş înconjura
cu dragostea şi fericirea.
(1921)
NEOLITIC
(epoca pietrei şlefuite)
Les Hommes
de cette èpoque sont des dolichocèpales…
Ch.
Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.
Din nou cleştele
disperării
Îmi striveşte
tâmplele.
Nu văd dimineaţa
înflăcăratelor sultănele
Şi nicidecum nu
mă-mbată primăvăratice iele.
Prisma are atâta
nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel
zăvorul ruginit.
Vieţile în
neolitic sunt triste
În triunghiul
nasului turtit.
O, adânc
întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul
vostru strigăt gelos,
Şi, înclinându-mă,
sărut în negre ovale
Un chip lat şi
fălcos.
Să uităm suliţele
de piatră
Şi fumul
focurilor de rugă ce înălţaţi.
Noaptea, în
peşteri, încântate gemete de muieri
Şi plânsetul
copiilor speriaţi.
Acum holbaţi
orbitele coşmareşti,
Căscând gurile
ştirbe, jimbate,
Însă nopţile,
ştiu, voi visaţi
Bucăţi de nefrit,
însângerate.
O, adânc
întristate dolicocefale!
Eu vă sunt
ultimul semănat.
Dimineaţa avară,
în pirostii, din munţi
Adună opalul
mort, împrăştiat.
(1921)