S-a
născut la Petersburg
într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia
patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de
renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la
întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte,
„Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai
Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”),
unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai
fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat
contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.
A mai
editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939),
„Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia
„Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).
În 1946, a solicitat cetăţenie
sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.
PETERSBURGUL MEU
Petersburgul meu,
cunoscute-mi sunt cocioabele,
Putoarea măruntaielor
tale în putrefacţie –
Mai dragi sufletului,
decât poveştile înţelepţilor.
Cu lumina felinarelor
albăstrui
Mi-ai alinat sufletul.
La ropotul de potcoave,
prin ninsoare, prin ploaie,
Răspundea ţocăit pe scări
de la intrare
Ce-auzul mângâia.
În ritmurile lor speranţa
era fremătătoare.
1913
ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK
Pocalul s-a spart.
Buzele necunoscutei sunt
vopsite.
Şi brusc se sting
luminile
În oglinzile neliniştite.
Calea laptelui s-a scurs.
Gerul
A ars aburii de vin.
Zăpada nopţii
A învăluit oraşul atât de
trist.
Întinsul stepelor se extinse-n
spaţii.
În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,
În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,
Orbesc ochii. Stinsă pară.
O iapă dementă bate cu copitele
Ca-ntr-o tobă tătară.
1921
AUTOBIOGRAFIE
(versuri fără metrică)
Lui Serghei Şarşun
M-am născut la Petersburg.
Am fost prins de
serviciul militar (dar nu voluntar,
ci prin recrutare
obligatorie).
Sunt fricos,
aproape neinteresant.
Nu mă bucur de
succes.
Mă gândesc ca,
pentru ameliorarea sănătăţii,
să înghit untură
de peşte.
I.1924
DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI
Precum prorocul însingurat în suferinţă,
Încântat, însă neajutorat, în faţa sa
Îşi imaginează tineri perfecţi întru
ideal,
Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri
Nume pluricomplicate, la hurtă
Încredinţându-le versurilor.
Eu o doresc atât de mult, o visez,
Vreau dragostea mea să-i încredinţez.
Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată
A vieţii astea sălbatică garoafă?
Dar ajunge. Vântului: ga-fa!
Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe
Aleksandr.
Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai
aminteşti.
Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.
Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:
Vei ieşi la drum de unul singur.
Eu sunt asemenea fiarelor virgine.
Şi cred neabătut în dragostea ta.
II.1924
* * *
Corifeul apare-n faţa corului.
Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.
Se scutură foşnetul discuţiilor.
În şir dublu, lucesc dinţii solistului.
* * *
Consider că eu nu par destul de curajos
Şi ăsta ar fi un mare păcat, aş spune,
Încât sunt gata celor temerari să le ofer
Toată rezerva de coroane scumpe.
Fără a mă da-n evaluări de drapele, de cuvinte,
În analiza temeiurilor partinice,
Eu m-am obişnuit să afirm, că totdeauna e bună
Roşeaţa grumazilor muşchiuloşi.
Iar când nu mai există salvare,
Trebuie să-mbrac o cămaşă împrospătată,
Ca Dumnezeu să nu spună că-n ceasul din urmă
Omul a uitat de igiena personală.
FIDELITATE
Înainte de-a ieşi pentru-o faptă eroică,
Fiece bărbat trebuie să se închine.
Fără susţinerea spiritelor supreme
El ar putea să arate neputincios
Şi trădător faţă de camarazii de luptă.
Îngenunchind, bărbatul trebuie
Să invoce Oştenii din tabăra îngerilor:
Să-i ofere sângele până la ultima picătură
Purtătorului de sabie, încercuit de furtună,
Şi să-i acorde voinţa în libertate
Risipitorului cu ochi negri, risipitor de moarte,
Învăluit de o linişte nepământeană.
Făcându-şi ritualul abluţiunii,
Cel viteaz se va ridica să-ntâmpine destinul.
Va lăsa orice speranţă – portul timizilor:
Inima pustiită râvneşte bătălia.
Ea va refuza iubirea pământeană:
Învingând setea tandrelor îmbrăţişări,
El va fi vesel pe pajiştile gloriei.
Îmbrăcându-şi pieptul cu prizonierat voluntar,
Bărbatul va spune ferm: Cred în Dumnezeu.
* *
*
Nu ne temeam de
nimenea:
Copiii se aţineau
după noi.
Cine ar fi
obijduit o pereche
Cu puşti mici
după ea?!
Arabii ne
urmăreau
Cu ochi sumbri
Şi briciul în buzunar.
Din bordeluri
ieşeau în capoate
Femei tinere şi
bătrâne
Fără copii, fără
darul maternităţii.
În Portul Vechi,
în Marsilia,
Unde plescăie
valurile,
Pumnul nu te poate
ajuta,
Iar pistolul –
abia-abia,
Eh, burlacule!
* *
*
Oricât de mută
sau de zgomotoasă
Ar trece pe lume
viaţa mea,
Soldatul şi
amnarul său cred
Că nicicând nu-i
voi uita.
Ţin minte, trei
câni erau, şi-aveau
Ochii de mărimi
diferite,
Şorţul de vidmă a
celui avan
Şi subalternii
cazărmilor n-au
De ce se teme în
vise urâte.
* *
*
O mare parte din
viaţă eu mi-o cheltui în somn.
Cei din jur spun
că
Aş evita ruşinos
lupta,
Imputându-mi că
voinţa
Mi-i extrem de
slabă
Şi că nu aş
acţiona.
Mă înţeapă, mă
detestă.
Însă eu ştiu că
sunt puternic.
MĂ VĂD ÎN VISUL
ÎN CARE
TU EŞTI CU MINE.
Nu am nevoie să
fiu iubit de tine,
Ci eu trebuie să
te iubesc.
Dragostea mea
faţă de tine – forţa mea.
* *
*
Noi am ajuns să
ne jenăm până în adâncul ultimului
Cântec kirghiz.
Ne emoţionasem peste poate.
* *
*
Ni se spune că noi
otrăvim aerul oraşului
Cu a uzinelor
respirare
Şi că părăsim cu
bucurie oraşul,
Plecând în munţi,
plecând la mare.
Anual, mulţime de
bogătani petrec
Luni în şir la
nămoluri şi în saline,
Pe la izvoarele
vindecătoare
Ce dau speranţe
în ziua de mâine.
Dar parcă totul
poate-nsănătoşi,
Spulberând şi
oboseli şi boală
În zile
plicticoase de trândăvie
Cu sau fără apă
minerală?
* *
*
Acest poem e fără
o ritmică distinctă. Noaptea trecută
Mi s-a arătat un
vis destul de frumos.
Eu îi spusesem ei
ceva plăcut
Şi ochii i s-au
luminat:
Chiar să mă
iubeşti tu atât de mult?
Păcat că de cele
mai multe ori visele
Sunt mai
generoase decât realitatea
Sau poate, din
contra, e chiar bine aşa.
Visul – e viaţa
sacramentală,
Taina tainelor
omului
Neaccesibilă
povestitului.
Versurile fără
metrică sunt neputincioase şi palide,
Cu cuvinte sărace
vorbeşte sufletul bogat.
Că doar zilele
noastre de cerşetor freamătă,
Având ritm, dar neavând
măsură,
Precum în
versurile fără metrică.
* *
*
Pe noi ne
aşteaptă fericirea după colţ.
Pornim spre ea,
ca albina spre polen, în dimineaţă.
Însă nu suntem
siguri că, dând colţul casei,
Chiar ne-am
pomeni cu fericirea faţă în faţă.
1929
GAZEL
Noroc la toţi!
Înţeleptul nu ştie nimic,
experienţa nu vă
îmbogăţeşte cu nimic.
Timpul se varsă
ca apa cea rece –
nici nu dă, nici
nu ia absolut nimic.
Soarele răsare şi
apune, s-a dus ziua;
omul nu înţelege,
bietul, nimic.
Cuvintele iubirii
mint, lingăul măguleşte;
cuvintele
minciunii nu lămuresc nimic.
În aste distihuri
tu vezi cumplitul adevăr;
ah! nici adevărul
nu mai schimbă nimic.
Ascultă,
ascultătorule!chiar acest final
îţi oferă cheia a
toate câte sunt: nimic.
1953
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu