MARTORI VREMILOR TRECUTE
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute.
Numai inimi-i vorbesc.
George Coşbuc
Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite
aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea
cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi
aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi,
lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele
vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima
dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti
populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un
impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe
atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare
şi ea, ca hazard... retro-providenţial!
Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător
prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să
decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi,
Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei
scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o
copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare,
ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi
făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!).
Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru
decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu
poveşti mongole pe care le citii în acea
penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de
altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere
chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub
aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii
căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă
tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor”
(Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau
obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda”
anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă
gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai
adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului
nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului etc.
Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din
Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă
cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul
interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin
Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor,
apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului
personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente
cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică,
George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu
sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca
transilvăneanul Coşbuc...
Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat,
astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi
revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos
acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în
imensităţile cereşti mongole.
Aşadar, re-ajuns la Chişinău , în scurt timp
intrai la
Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda
Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele
clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam
să scriu un „Reportaj din Abecedar”,
inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle
acele aventuri cu scriscetitul unui
copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de
aici…
…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi
simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură,
totuşi, ca, la Chişinău ,
în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste
mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă
oficial, – era, oficial, trecută sub
tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că
reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul
(postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru
toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103
pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la...
Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că:
„Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul
Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte
de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe
urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La
oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec
barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către
popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo , In
opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil,
autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a
poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo-
moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de
cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând
mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că
norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe
soarta sa”.