MARTORI VREMILOR TRECUTE
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute.
Numai inimi-i vorbesc.
George Coşbuc
Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite
aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea
cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi
aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi,
lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele
vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima
dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti
populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un
impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe
atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare
şi ea, ca hazard... retro-providenţial!
Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător
prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să
decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi,
Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei
scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o
copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare,
ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi
făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!).
Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru
decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu
poveşti mongole pe care le citii în acea
penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de
altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere
chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub
aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii
căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă
tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor”
(Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau
obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda”
anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă
gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai
adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului
nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului etc.
Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din
Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă
cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul
interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin
Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor,
apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului
personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente
cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică,
George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu
sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca
transilvăneanul Coşbuc...
Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat,
astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi
revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos
acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în
imensităţile cereşti mongole.
Aşadar, re-ajuns la Chişinău , în scurt timp
intrai la
Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda
Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele
clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam
să scriu un „Reportaj din Abecedar”,
inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle
acele aventuri cu scriscetitul unui
copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de
aici…
…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi
simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură,
totuşi, ca, la Chişinău ,
în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste
mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă
oficial, – era, oficial, trecută sub
tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că
reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul
(postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru
toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103
pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la...
Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că:
„Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul
Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte
de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe
urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La
oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec
barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către
popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo , In
opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil,
autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a
poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo-
moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de
cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând
mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că
norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe
soarta sa”.
În Negurenii mei de baştină se cânta celebra melodie
pe versuri coşbuciene „La oglindă”, – remarc aceasta ca element de pandant de
peste decenii când, intrând la poetul Alexe Rău, directorul Bibliotecii
Naţionale a Moldovei, şi spunându-i de intenţia mea de a-mi revedea cărţile
copilăriei şi, eventual, să scriu „reportaje” din lumea lor, unele din care ar
fi cele ale lui Coşbuc, dânsul zise cu un aer adumbrit de nostalgie: „Şi mama
cânta La oglindă”...
Cântecele vârstei noastre de aur... Peste ani, am
identificat, muzicologiceşte corect, unele melodii pe care le cântam în
copilăria mea. Astfel, pe când să fi fost în clasa a cincea, un
student-practicant de la Institutul
Pedagogic
În schimb ştiam cine e autorul unui alt poem din
repertoriul meu şi anunţam grav, solemn, sonor: „«Iarna pe uliţă» de Gheorghe
Coşbuc!” Idila plăcea, pentru că era
scrisă „după natură”, puteai spune, chiar în Negurenii noştri: „Nu e soare, dar
e bine, / Şi pe râu e numai fum, / Vântu-i liniştit acum...” – aici, fiecare
dintre noi, imaginându-ne că râul nu e altul decât Răutul nostru, apă ce ne era de leagăn şi ne
asigura cu hrană, bogat, încă, în bălţi cu sălbăticiuni şi peşte fel de fel,
până avea să-l pângărească, să-l umilească – prin asanări, chimicale etc. –
stupida râvnă de cincinale colhoznice, brejneviste...
Al doilea volum Coşbuc, ce apăru, ca şi primul, exact acum 50 de ani, când se marcau
(probabil şi în Basarabia, neoficial, tacit) 90 de ani din ziua naşterii
scriitorului, este unul de lux, s-ar putea spune. (L-am găsit la
indicele bibliografic: И (Рум.) K 76., – simbolică chirilică ce s-ar
descifra-traduce astfel: „Inostrannaia (Rumânskaia), Koşbuk 76; adică –
„Străină (Românească), Coşbuc 76...” Ce
să mai comentez(i)?!... Aici nu se poate spune generosul nostru: „Iartă-i,
Doamne, că nu ştiu ce fac!” Bolşevicii ştiau prea bine ce şi de ce fac...
Făceau întru rău, întru înstrăinare, întru învrăjbire, întru desţărare... (Nu-i
ierta, Doamne!)
Precum spuneam, acest al doilea volum era unul
temeinic (era, – pentru că, azi,
cine mai citeşte cu caractere chirilice dintre românii basarabeni?).
Date-carte: Editura Pedagogică de Stat a Ministerului Culturii al RSS
Moldoveneşti „Şcoala sovietică”, sub îngrijirea lui Vasile Coroban, reprodusă după:
G. Coşbuc, Poezii, v. I. II; Editura de Stat pentru artă şi literatură,
Bucureşti, 1953, Colecţia „Clasicii Români”.
Volumul se deschide cu portretul scriitorului şi сu o
prefaţă din 13 pagini, dar nesemnată şi ea: (De ce?!). E un volum solid de 286
de pagini, coperte în imitaţie-piele, de un albastru întunecat – spre negru, cu
titlul şi ornamentul în relief. Compartimente: Balade şi idile, Fire de
tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cântece de vitejie. Plus un
„Glosar”. Nu aş vrea să cred că acesta fusese conceput drept unul...
român-moldovenesc (!), deoarece Vasile Coroban era un cărturar demn de tot
respectul, un român de bună credinţă. Probabil, fusese un procedeu de a face
oarecare compromis întru distincţia pe care o pretindeau cerberii ideologiei
post-stalinsite, dar totuşi – în mare, de o stilistică exclusivistă,
totalitară; distincţie între român şi moldovean... Dintre
noţiunile explicate sub aspect sinonimic sunt: abis, arbust, apropo,
boscoane, vast, gazel, glajă (sticlă), devot, dezastru, dur, exilat, exclama,
enorm, etern, jun, ziar, zevzec, ilot, ins, infam, infinit, colos, cohortă,
coşciug, lamură, sicofant, spahiu, togă, fidel, furci caudine etc. Slavă
Domnului, astăzi elevul basarabean nu mai are nevoie de atare glosare, majoritatea
noţiunilor – cu excepţia celor de un adânc arhaism – fiind fireşti în limbajul
său curent!
Aceste două cărţi au, respectiv, numerele de inventar
20890 şi 54953... Dar trebuie să vă spun de un al treilea volum Coşbuc, fără
inventar: este chiar primul cu caractere de litere româneşti (latine) care a
intrat în biblioteca mea personală de elev, pe atunci.... În clasele a 9-a a
10-a corespondam cu o colegă din metropola română, pe care nu am văzut-o, nu am
întâlnit-o niciodată. Chiar dânsa mi-a expediat volumul „Cântece de vitejie”,
însoţit de inscripţia manu propria: „O mică amintire de la Cristina. Bucureşti ,
1966” .
Şi, mai jos (un emoţionant!): „Nu mă uita”, Geterleh”. (Emoţionant-ezoterică
inscripţie, ce mai...). Cartea – Cântece de vitejie. Poezii, II (15
bis) – apăruse în noua serie BPT, Editura pentru literatură, în 1966, când se împlineau
100 de ani de la naşterea Poetului. Într-un tiraj de 100 de mii de exemplare.
Mai precis – într-o „Continuare de tiraj”, precum e specificat în caseta
tehnică. Pe copertă, trei citate, una din care aparţine lui Liviu Rebreanu:
„Coşbuc înseamnă cea mai pură victorie literară, înseamnă poezia însăşi (...)
Nu există român cât de cât cultivat care să nu ştie pe dinafară Mama, Noapte
de vară, Cântecul fusului, La oglindă, Moartea lui Fulger, Trei, Doamne, şi
toţi trei, Noi vrem pământ...” De ce m-am oprit exact la citatul din Liviu
Rebreanu? Mai întâi, pentru că, atunci când mi-a fost dat să străbat cei câţiva
kilometri dintre cele două comune transilvănene, Târlişiua şi Hordou, avui
senzaţia, cosmică aproape, că pământul românesc este extrem de bogat în mari
spirite, mari talente care, iată, se nasc în localităţi învecinate, poţi spune.
Iar impresia mi se intensifică şi mai abitir când, la Muzeul „Rebreanu”,
directorul se dovedi a fi un fost profesor de liceu, născut pe malul Nistrului,
lângă Cetatea Sorocii... (Undeva în jurnalele mele notasem numele domniei sale
care, iată, la moment îmi scapă). Atunci, sentimentul, gândul, întreaga mea
fire trăia(u) senzaţia de elemente incluse într-un dramatic pandant – de o
luminozitate curcubeică, totuşi, – pandantul-curcubeu care îşi are drept puncte
de întemeiere Transilvania şi Basarabia.
...Scriu aceste rânduri în zile când, la Chişinău , Biblioteca
publică „Transilvania” împlineşte 15 ani de la întemeierea ei. Cum a fost? Sigur, mai întâi – o scânteie! De idee. Un
gând despre penuria de carte românească în dreapta Prutului. De aici, un alt
gând: să facem ceva, fraţilor, întru ameliorarea situaţiei. Astfel că acea
scânteie de idee declanşă şi voinţa, şi perseverenţa unor oameni, pilduitori
prin generozitatea lor, din Cluj-Napoca. Este vorba de regretatul Alexe Mare,
fiul unui adevărat patriot, deputat în Sfatul Ţării. Apoi scriitorul, şi
el basarabean „transilvanizat”, Virgil
Bulat care, încă de pe când era student la Facultatea de Chimie,
fusese arestat de regimul comunist român, aservit bolşevismului sovietic. De
el, de acel tânăr de 17 ani, povesteşte
în „Jurnalul fericirii” N. Steinhard. Un timp, au fost întemniţaţi în aceeaşi
celulă. Unde, un alt basarabean, preot, avea să-l boteze întru ortodoxie pe
iudaicul Steinhard. Cum se mai împletesc destinele oamenilor, contra răului, în
râvna spre lumină, spre carte! Cei doi bărbaţi inimoşi, Mare şi Bulat, găsiră
înţelegerea şi susţinerea unui deosebit director de bibliotecă judeţeană,
Traian Brad; Biblioteca „Octavian Goga” din Cluj.
Astfel că, acum mai bine de un deceniu şi jumătate,
s-au lansat apeluri. Şi, generoşi,
transilvănenii au început o emoţionantă campanie de colectare a cărţilor
destinate Moldovei Estice. Pentru ca, într-o bună zi din vara anului 1991,
înfruntând suspiciunea şi birocraţia vameşilor, un mare camion încărcat cu mii
de cărţi să ajungă la
Chişinău.
După aceasta, răsări o altă scânteie! De
idee. De gând întru destinul cărţilor. Nu unul oarecare, oricum. Ci un destin
pe potriva faptei nobile de a se fi adunat acel tezaur de scripta manet.
Se născu, aşadar, o idee, un gând întru ctitorie de nouă bibliotecă. La Chişinău , se alocă spaţiu
pentru biblioteca pe drept şi întru onoare botezată cu numele de
„Transilvania”. An de an, fondul de carte s-a tot completat prin mărinimoasele
donaţii ale Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”. A crescut şi creşte
impresionant numărul de cititori, de frecventatori ai acestei biblioteci deja
cu adevărat celebre, ajungând la circa 25 de mii, aici/ acolo, în cartierul
Ciocana al Chişinăului! De peste zece ani, sunt moderatorul cenaclului
„Perpetuum” ce activează în această instituţie, astfel că, după una din
şedinţe, îmi zic să aflu şi de prezenţa lui George Coşcuc în fondurile
locaşului în cauză.
Impresionant! Să dau barem o parte din cele circa 50 de ediţii: Opere
alese (în 4 vol.), Poezii (3 volume), Scrieri în proză, A venit un lup din
crâng, Antologie sanscrită, Balade şi idile (3 ed.), Fire de tort,
Cântece de vitejie (4 ed.), Concertul primăverii, Despre literatură şi
limbă, Elementele literaturii populare, Iarna pe uliţă (2 ed.), Moartea
lui Fulger, Nunta Zamfirei (mai multe ediţii), Pentru libertate, Poezii
(17 ed. cu acelaşi titlu), Pagini alese (2 ed.), Poezii patriotice,
Poezii uitate, Vara, Versuri (m. m. ediţii), Versuri şi proză, Zdreanţă
(carte de citit şi colorat), Vestitorii primăverii (m.m.e.), Zările de
farmec...
* *
*
...Iar eu începusem a vă spune despre anul 1956,
despre „La oglindă”, „Noapte de vară”, „Iarna pe uliţă”... Sunt sigur că, peste
50 de ani, umbra mea va avea amintiri comune, despre Coşbuc, Mateevici,
Rebreanu, Goga, cu cei mai mici, azi, cititori ai Bibliotecii „Transilvania”,
gâgâlicii din clasele primare care, la bustul lui George Coşbuc de pe Aleea
Clasicilor din Chişinău, recită, întru perpetuare: „Sus ridică fruntea,
vrednice popor! / Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume, / Toţi s-avem o ţintă
şi un singur dor...” Da, sunt versurile din poemul ce deschide acel volum, pe
care prietena mea prin corespondenţă, liceana Cristina din Bucureşti, scrisese
acel, foarte înduioşător astăzi: „Nu mă uita!...”
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu