TU ȘI UMBRA TA

 

MANUSCRIS DE PE... TIMPURI...

FILE DE JURNAL

21.III.2021

   Marea intervenție. Multă lume știe cum se face un interviu, una din modalități fiind, parcă, nespus de simplă: te așezi vizavi de interlocutor, îi potrivești microfonul sau reportofonul, azi și iPhone-ul, în față și nu-ți rămâne decât să-i pui întrebările care te interesează pe tine și speri să-l intereseze și pe convorbitor. Apoi, acasă sau în redacție, transcrii de pe bandă cele spuse, cele auzite... Le transcrii de mână sau direct la mașina de scris, acum un timp, astăzi – la computer, faci o lectură-două, o corectură-două și...
             Numai că se întâmplă și interlocutori foarte exegeți, cerând să le trimiți rezultatul coborât de pe bandă, din reportofon sau din Iphone. Astfel mi s-a întâmplat și cu eminentul coleg C.D. Zeletin (13.IV.1936 – 18.II.2020), cu care dialogasem în toamna anului 1992 la Bacău, pe când participam la unele manifestări literare. Am făcut întocmai, cum am spus până aici, după care am primit manuscrisul puțin spus revăzut, ci redactat din... temelii de poet, traducător. După care, din nou dactilografiere, muncă deloc oarecare.
                  Vedeți și dvs. cum arată câteva pagini după marea intervenție...
 

VIA TIPO MOLDOVA, IAȘI, FRANCEZII AU AJUNS LA CHIȘINĂU

 

TUNEL SPRE NOI

 

AJUN DE ANTOLOGIE

 

De mulți ani încoace am tot tradus din poezia franceză, această preocupare asumându-mi-o și drept componentă a studierii ei în cadrul mai larg al prozodiei emanației latinității moderne, să zic așa, care m-a prins, de student încă novice, în patrulaterul ei de aur: franceză–italian–spaniolă–portugheză. Iar ideea unui florilegiu ce ar merge spre denumirea ceva mai... academică de antologie îmi veni, după ce bunii, talentații și generoșii colegi de la revista „Argeș” îmi spuseseră că, în cadrul evenimentelor legate de marcarea a 20 de ani de la punerea pe rol a noii serii a acestei publicații, ar dori să editeze și o antologie din poezia autorilor din lumea mare, din creația cărora am tradus și am tot publicat, aproape lună de lună. Prin urmare, mi-am reîntors binoclul, constatând că acest parcurs pornește din anul 2008 și, până aproape de... astăzi, s-au adunat peste 80 de poeți, dintre care mulți francezi. Acestora alăturându-li-se conaționalii lor, pe care i-am tradus și pentru alte reviste. Mostre din creația unor autori le-am inclus și în volumul „Traduceri din secolele XX – XXI” (poezia universală), editată la „Tipo Moldova”, Iași, în 2013. (Astea fiind spuse și ca, implicit, replică binevoitor-ironic atemporală dată abundent-fecundului Blaise Cendrars – considerat primul poet modernist european –, care își încheia, autoreferențial, poemul „Hamac” din 1911 cu remarca: „Timp de 12 ani, unicul poet din Franța”. O, francezii niciodată nu au încercat secete în poezie și pierderi literar-demografice printre poeți! Dar e frumos acest poem subtextual etajat cu interferențe aluzive la Apollinaire [il est le premier à faire entrer la poésie française de plain-pied dans le XXe siècle = a fost primul care a adus poezia franceză direct în secolul al XX-lea]; cum zicea cineva, e ca un tangaj/legănare între admirație și concurență.) Iar aceste întâmplări prin șiruri de ani parcă și-ar fi focalizat vectorii, sensurile într-un impuls nou, ducându-mă cu gândul spre antologia de față, pe care o doresc nu doar omagiu adus nu doar autorilor selectați, ci întregii poezii franceze care, pe cât a făptuit inspirat în propriile spații imense, pe atât s-a revărsat în nemărginirile poezie universale, adică și în firea, sensibilitățile, inteligențele nenumăraților cititori, poeți, traducători români, oferindu-le bucurii, metafore, idei, inspirații, aspirații întru continuarea spiritualității, filosofiei, frumuseții în lume.

În fine, într-o anumită accepție, prezenta selecție ar reprezenta, parcă, o poemogonie a cosmosului poetic francez, în special din prima jumătate a secolului XX; poemogonie ca tentativă de implicare în sesizarea originilor și evoluției operei multor poeți și, poate, a sistemelor literare, adică a mișcărilor, curentelor, școlilor, care au întrunit autori afini în concepții, direcții și, posibil, uneori, în... decepții, și acestea ca impulsuri motrice în creație.

 

Leo Butnaru

DIN STRICTUL NECESAR

 

GENII ȘI CELEBRITĂȚI, REVENIȚI LA REALITATE!

 File de Jurnal, 29.XI.2021

Genii și celebrități, reveniți la realitate! Din păcate, lumea nu vă (prea) cunoaște. Iată ce relata Mircea Dumitrescu despre un caz cutremurător:
           „...am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
            Era în 1983. Când se credea că românii, constrânși, limitați, umiliți socialmente, ideologicește, citesc în draci. Unii, mai susțin asta și astăzi. Pe dracu! Nu citeau atunci, nu citesc nici astăzi. Românului îi este suficient că s-a născut poet. Nu și cititor.

UNDE E COVORUL? / File de Jurnal

31.I.2014

 

Ieri, la Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală”. Rugat să țin o prelegere elevilor, adunați la finalul de concurs dedicat Zilei lui Eminescu. Se înmânează diplome câștigătorilor ce par, totuși, cam timizi, încă, în dezvăluirea aptitudinilor artistice pe care le au. Juriul – sculptorul Iurie Platon ( de altfel, de vreo 20 de ani, rezident în Germania), Ioan Grecu, Emil Cojocaru, încă cineva. După prelegerea mea compactă (afară, ninsoare abundentă, iarnă frumoasă, însă circulație grea), ne reținem la taclale și ceva șnaps în sala de desen, care e în grija lui Emil Cojocaru. Platon povestește despre viața și creația sa în Germania.

Manifestarea a avut loc în sala de expoziție – impunătoare, vastă, cu înălțime de două nivele, în mare parte ocupată de lucrările absolvenții din anii trecuți, unii dintre care, azi, sunt adevărați profesioniști ai penelului, dălții, peniței etc. Câțiva ani la rând, elevii au fost frustrați de acest spațiu funcțional întru devenirea lor artistică: pe un imens perete, se lucra la un covor uriaș, „comanda lui Voronin, pe când era președinte. Lucra până și directorul colegiului… Mai mulți elevi”. Totul se ținea în mare secret, însă, după revoltele din 9 aprilie 2011, când comuniștii au fost debarcați, acel obiect decorativ (probabil, menit Președinției care, însă deja fusese devastată) a dispărut, neștiindu-se deja nimic de el. Și tot din această sală, ani în urmă, au fost furate circa 80 de lucrări de artă. La începutul lunii, aici au fost aduse și unele lucrări de patrimoniu de la Muzeul Literaturii Române din Chișinău și responsabilii erau îngrijorați de securitatea lor; expoziția a durat puți, doar trei zile, pare-se.

YES-EURI

 

POEME PRIN ANI

 

EUROVISION? – ACUM TREI ANI, ÎN 2022, CA ȘI AZI, ÎN 2025

FILE DE JURNAL / 15.V.2022

Cât despre concursul Eurovision, îl las pe Dinu Adam să... aibă dreptate:
„puteți să mă înjurați, dar mă uit la Eurovision – din vicioasă curiozitate. satisfăcută în bună măsură, adică mi se confirmă că n-am nici un motiv să înțeleg de ce țin nefericiții ăștia să reprezinte niște țări, cînd - de fapt - nu reprezintă nimic altceva decît niște curente suspect muzicale (asta pentru că-s unii care n-au aflat că trebuie să cînte, așa că se resemnează să danseze).
cel mai tare mă nedumerește de ce nu cîntă în limba lor - pînă și germanul a cîntat în engleză!
(frate, cîntă acum englezul; de ce n-o cînta în germană nu înțeleg.)
din ce-am ascultat pînă acum (că nu le-am apucat pe toate), fără a stabili vreo ierarhie, singurele piese ce meritau acceptate în concurs sînt din Islanda, Lituania și Moldova.
mai sînt cîteva, dar, deocamdată, norvegianca ce-a reprezentat Grecia, cîntînd în engleză, mi s-a părut o sinceră aberație.
    Le: adaug și Serbia”.
    În ce privește cele două state românești, de data aceasta frățietatea nu a mai funcționat. Juriul de la București, profesionist și bine intenționat, a fost pe potriva celui din Chișinău (sau invers...), operând cu... Zero pentru melodia din stânga Prutului. Adică, și cea din dreapta tot de zero puncte „s-a învrednicit”. O reciprocitate profesionistă, interN-Națională! Iar ucrainenii pur și simplu au ignorat vecinii care le-au acordat punctaj maxim. Tot cu Zero operând. Adică, monșer, nu aștepta milă de la cel miluit.
    O melodie include și savoarea limbii în care e cântată. Iar savoarea ține și ea de valoare. Pe când maimuțăreala englezească de la Eurovision, cam generalizată, sărăcește, urâțește, depersonalizează multe țări. În loc să păstreze diversitatea frumuseții, a coloristicii, astfel de concursuri opacizează, sărăcesc lumea. Ele nu țin de artă, ci de... cataractă.

 

 File de Jurnal / 14.VI.2016

Din amintirile lui Ion Caramitru (Carametru antic, precum i-am zis eu). Cică, odată, în tinerețe firește, Caramitru vine la Nichita, iar acesta e aiurit nu alta. Motivul? Se îndrăgostise peste poate de o oarecare Maria din Balta Albă, unde îl și roagă pe Caramitru să meargă împreună, să-l ducă cu mașina, să-l ajute, să-l susțină, pentru că el, poetul, nicicând altă dată nu a cunoscut o pasiune mai înflăcărată etc. În fine, prietenul Caramitru urcă la volan, aiurit de îndrăgostitul Nichita alături, merg în Bala Albă, s-o caute pe Maria, însă se dovedește că amorezatul nostru nu cunoaște adresa. Nici măcar cea de bloc, nu că apartamentul! Ce să facă? Caramitru : „Erau acolo, în Balata Albă, vreo trei blocuri de locuit și Nichita prinde a umbla pe lângă ele și a urla «Maria, Maria!», încât, de la un moment încolo, deranjați de suferința zgomotoasă a bardului nostru, unii locatari ies la balcon, înjură, somează îndrăgostitul, alții aruncă cu apă peste el, poate își revine, însă Nichita, ca în uitare, își continuă periplul vociferant”.

În fine, la un moment dat, Caramitru încearcă să-l recupereze pe Stănescu, urcă în mașină, părăsind Balta Albă care, pentru îndrăgostitul nostru, fusese o blestemată Baltă Neagră. Tac ambii mai multă vreme. Aducându-l acasă, la despărțire, în fine Caramitru zice : „Acum, Nichita, în sfârșit am înțeles perfect poemul «Pe lângă plopii fără soț»”.

 

DIN POEMELE RECENTE

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN POEMELE RECENTE

 

                          ﭳ
 
Între lumea aceasta de conținuturi și
lumea cealaltă – de vid
ca un orizont punctiform trece motivul existenței
și inexistenței deopotrivă.....................
                                                             Trece
o cărare pe care în amestec
se văd microscopicele urme ale creaturilor și
fabuloasele urme ale Creatorului ca
o evidentă totuși improvizație filosofică...
 
               ﭳ
 
Precum în amnioticul uterin
pruncii înoată-n agheasma-n care sunt botezați
întru comuniune cosmică
sau pur și simplu
doar ritualică
 
dar se pare ciudat
poate chiar monstruos că pe spate și pe burtici
pruncii din cristelnița lumii
au semne punctiforme de zaruri.
 
               ﭳ
 
Grozav de sensibil este omul
sau doar i se pare a fi
auzind chiar cum se lovesc de retină
razele nimbului de înger…
                                           Ție
în această liniște a liniștilor în
supremă formulă ca ADN-ul în Euglena viridis
intermediara celulă
floro-faună
de ce nu ți s-ar părea că auzi cum respiră o furnică
o libelulă?…
 
               ﭳ
 
În destin
nicidecum nu se poate face abstracție de efectul lipsei de efect
astfel că în unele situații plate
mai că-ți vine să aprinzi până și șnurul Bickford
                                                             al literei Q
sau
mai pașnic
să încerci a-ți imagina în ce se poate transforma ea
litera
Q
după ce
precum șopârla
își lasă coada...
 
               ﭳ
 
…și avu loc o mare calamitate:
transformarea în masă a gândurilor în sentimente
sau
cum zicea ilirul
mirosindu-și elixirul:
s-a întâmplat delirul...
 

EMIL CONSTANTINESCU FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SCRIITORII

 

11.VIII.2000

Pe la ora 15 și ceva, la Vila Stancu apare președintele Emil Constantinescu. Pantalon, cămașă blugi, încălțat în teniși. Președintele scriitorilor, Laurențiu Ulici, îl însoțește prin curte, apoi ne prezintă pe câțiva, care eram la... îndemână, pe terasă. Peste ceva timp – în clubul vilei. Eu mă așez lângă intrare, președintele: „Veniți aici”. „Aici” e chiar în dreapta sa. Eu: „Dacă, pe moment, aveți nevoie de o mână dreaptă...”

Prezenți Laurențiu Ulici, Alex și Domnița Ștefănescu, George Arion, Alexandru Condeescu, Marius Tupan, Ion Țăranu, Gabriela Adameșteanu, soția lui Bujor Nedelcovici. Intră și Ion Drăgănoiu, care ajunge unul din protagoniști, în răspăr ușor cu președintele-oaspete. În pahare se pune whisky. Constantinescu: „O duceți bine. Nu știu dacă eu voi putea să vă primesc la fel”. Ulici: „Noi suntem bine dotați. Mai decât președinția”. Apoi Constantinescu prinde a povesti cum, până la venirea sa la Cotroceni, capii (Năstase, Văcăroiu etc.) obișnuiau să improvizeze diferite mese, vânători, chiolhanuri. Cică el, Emil C., a curmat dezmățul. Apoi spune că ne va invita la un ceai la reședința de la Neptun, ce se află la câteva sute de metri de vila scriitorilor. La un moment dat, Drăgănoiu constată malițios: „Am impresia că tot ceea ce am obținut după decembrie 1989 a fost suta de metri de plajă ruptă din plaja lui Ceaușescu; acolo, unde facem nudism”. Drăgănoiu povestește că, pe vremuri, la gardul ce înconjoară plaja nomenclaturiștilor se posta Adrian Păunescu. Stătea acolo, până apărea cineva care-l cunoștea, Gogu Rădulescu, să zicem, pe atunci deja cam bătrân. Poetul îl saluta respectuos și tov. Gogu îl chema, îl trecea dincolo de gard, ducându-l în casa celor mari. „Poate că chiar la Ceaușescu, cine știe”. Apoi către oaspete: „Dacă m-ați vedea pe mine stând la gard, m-ați invita dincolo?” Constantinescu caută formula de a evita directitudinea prea familiară. Domnița și Alex oarecum revoltați că Drăgănoiu monopolizează discuția. Ion ia fundul de sticlă al whisky-ului ce mai rămăsese neturnat.

Prima întrebare o pusese însă Alex: „Domnule președinte, în situația în care ne aflăm, domnia voastră, care cunoașteți mai multe, ne-ați putea da un motiv de optimism oricât de mic?”

Președintele intră într-o explicație (dar după destule clipe de prolog-tăcere) mai de durată. Decizia de a nu mai candida (a luat-o de unul singur: „I-am spus doar lui Isărescu, la doi consilieri și soției. Ultimele fraze mi le-am scris chiar cu 3-4 minute înainte de-a apărea la televiziune”.)

Ce are de gând să facă „după”, că foarte curând i se încheie mandatul? Va scrie 4 cărți. Memorialistică? Așa ceva. Astfel că multe lucruri le va dezvălui în acele volume.

Când a venit la Cotroceni: „Eu m-am prezentat ca la serviciu, cum eram obișnuit. Întreb: Ce destinație au aceste aparate de telefon? Mi se dă o listă cu numele persoanelor cu care se întreține legătura. Păi, să fi știut dumneavoastră ce persoane erau acolo! Unele din cele mai corupte!”

ORAȘUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ PE... DON / Jurnal 19.IX.2015

 

Din mesajul lui D. Diakov (Voronej):

De altfel, Voronejul și România sunt legate și printr-o altă asociație, despre care, acum 9 ani, eu am scris într-un ziar democratic regional, la care am fost redactor-șef mai mult timp. Am decis să vă trimit spre judecată și acest text despre orașul Gheorghiu-Dej din Rusia.

            Lui D. Diakov:

            Vă mulțumesc pentru articolul temeinic documentat despre orașul sovietic din regiunea Voronej, care purta numele lui Gheorghiu-Dej. Să știți că mi s-a părut și mie interesant faptul, chiar am scris niște notații laconice pe blogul meu personal.

            Iată un mic extras din notațiile mele:

Îmi amintesc că de orașul sovietic… Gheorghiu-Dej am aflat în Crimeea, la Koktebel, acum vreo patru ani, pe când mai era teritoriu ucrainean, de la un coleg din Moscova. Iar Google îmi spusese că acea localitate urbană inițial fusese un sat, pre nume Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej, pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spunea în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poți crede că cineva mai ține minte meritele sale față de patria mamă și față de mișcarea comunistă internațională. Față de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinerețe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orășel: gheorghiudejiști, așa ceva?”

Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski și-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarășe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicționare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, așa cum e antrenant să mai cercetezi prin fi și erele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă li șiță. De ce nu ar fi lișițe acolo, pe Don, Liski fiind și un port fluvial important?... (Asta așa, ca să-i ajut pe… ruși…) Iar regiunea Voronej e una de permanentă intersectare istorică, etnică, până acum doi ani – „frățească” dintre ruși și ucraineni…

 

MARE-MIC FOTBAL: BRAZILIA – GERMANIA 1-7! Jurnal / 9.VII.2014

Doliu în Brazilia. Doliu și umilință după ce naționala Germaniei i-a distrus cu 7-1! Și nu se poate fără glume, care au început să se iște chiar în procesul mâncării de papară europeană de către „faimoșii” latinoamericani. Iată unele comentarii pe burtiera televizorului și pe facebook:

– Minutul 30: 0-5. După halul în care joacă, e clar: brazilienii s-au considerat învinși când nemții nici măcar nu se dăduseră jos din autocar.

– Nu înțeleg de ce sunt brazilienii supărați. Au luat 5, deci au trecut clasa. Cu încă unul iau și bac-ul.

– Organizatorii le-au cerut celor două echipe să nu mai intre în teren după pauză pentru a putea proteja gazonul în vederea jocurilor din liga a II-a braziliană.

– Cică Brazilia ar vrea să nu se mai joace repriza a doua… astfel rezultatul oficial va fi de doar 3-0.

– Decât să ia bătaie cu 5-0 de la Germania, nu era oare mai bine ca brazilienii să rămână acasă?

– Nemții ăștia sunt atât de prevăzători, că au dat toate cele cinci goluri cu o repriză mai devreme.

– Aveți idee, Brazilia când o sa joace semifinala?

– Cam asta e diferența: noi jucăm amicale cu Albania, nemții cu Brazilia.

– …Și iată cum Neuer îi salvează pe nemți!!!

– Mă uit la meci pe un site englezesc, că siteul TVR a rămas undeva pe la 0-2. Ori ține cu Brazilia, ori nu i-au plăcut banii mei dați pe taxa aia tv. Oricum, la ora asta nu știu unde să-i plătesc din nou ca să aflu scorul.

– Gata, a sunat Merkeloaica să-i oprească pe tinerii ăia.

– 0-6 și nemții sunt furați pe față! N-ar trebui ca la 3 goluri să le dea un corner?

– Zici că joacă Serena Williams cu Gloria Bistrița.

– Marele noroc al nemților e că nu s-a calificat și Viitorul Constanța.

 – Și iată că Pițurcă și-a deschis telefonul! Poate îl sună cineva, că tot are de plătit pensia aia alimentară atât de mare. (Eu unul, i-am zis lui Piț-urcă – Piț-coboară... – L.B.)

– 0-7. Maestre, bag-o și p-aia cu „Eins, zwei, Polizei / Drei, vier, grenadier’ / Fünf, sechs, alte hex’ / Sieben, acht, gute Nacht!”( „Unu, doi, polițai / Trei, patru, grenadier / Cinci, șase, vrăjitoare bătrână / Șapte, opt, noapte bună!”)

– La meciul ăsta, în statistici, brazilienii stau mai bine doar la clăile de păr de pe cap.

– Meciul ăsta va fi o inspirație pentru Hollywood. Ați văzut cum defilează numele jucătorilor când se afișează scorul? Zici că e generic de film.

– Brazilienii așteaptă acum concluziile lui Mihai Stoichiță.

– N-ar fi nedrept fotbalul dacă ar înscrie acum Brazilia? Păi, cum să fie vorba în meciul ăsta de gol de onoare?

– Tot sunt norocoși brazilienii că la ei în țară se joacă cel mai frumos fotbal. E drept că trebuie să vină Germania să-l joace, dar orișicât!

– Gata, 1-7. Ce era de dovedit s-a dovedit: brazilienii ăștia nu doar că dansează ca Mazăre, dar mai și joacă fotbal ca el.

– Eu zic că dacă juca Neymar (sănătate!) altul era scorul! (Nu, nu era altul. Însuși Scollari a comentat: „Neymar e atacant, nu știe să se apere…”)

Astfel că lumea multe secole înainte va invoca acest anti-eveniment brazilian și perfect eveniment european… Istoria fotbalului mondial s-a îmbogățit trăsnet!

 

 

DIN POEMELE RECENTE

 

Leo Butnaru

FLUTURELE ȘI DUMNEZEU

 
               &            
 
Din capul locului
mai bine zis din capul genezei
Creatorul a inclus egalitatea între vultur și fluture
nefăcând un cer imens pentru primul
și un cer de cameră pentru al doilea... – ambilor
dându-le aceeași nemărginire-a tăriilor.
 
Undeva pe aici
în această logică sub-
cerească
este inclus și omul ca egal între egali...
 
Sau poate: inegal între inegali...
 
               &            
 
O fi fost vreun poet pe corabia lui Columb?
Nu-i exclus. Chiar el observase cum
de pe săratele catarge lucioase ale caravelelor ancorate
faldurile uriașe ale velelor fuseseră coborâte și înflorate de
puzderia marilor fluturi tropicali
de parcă tocmai ei au fost ființele care primele
au înțeles ce și cum
cu cine va avea de furcă lumea nouă.
 
...Iar catargele înflorate de fluturi sau altfel zis – înfluturate
arătau pur și puțin spus exotic – arătau minunate
și înfiorate
înfiorate...
 
...Iar la ordinul „Pânzele sus” e de imaginat ce feerie flutura
între mare și cer unde
pentru a se tăinui pe Sine
Cel care există pretutindeni
Dumnezeu a creat inexistenta albăstrime a tăriilor.
 
Inexistența e cel mai sigur ascunziș.
 
               &            
 
Fluturi obosiți, curioși sau doar isteți
se rânduiesc pe acul mare al orologiului din turnul orașului
și călătoresc circular pe perimetrul cadranului
o bună parte din scurtele lor vieți.
 
Pentru ei, lepidopterul alai pe acul-catargul timpului
ar echivala oarecum cu o călătorie-n jurul lumii.
Ce minunat e să fii fluture și în buricul târgului
să-ți duci traiul-alaiul în namiaz sau, noaptea, 'n bătaia lunii!
 
În acest oraș cu monumentul unui oarecare navigator pe soclu
ce-și are ațintit spre fluturii nu prea mari
uriașul binoclu,
să zicem spre exoticul tărâm, unde, din păcate
s-a întâmplat marele balamuc
în care pieri căpitanul Cook.
 

ȘEICUL ȘI SÂNGELE SEMIT. SAU INVERS, SĂ NU SE SUPERE NIMENI

                                JURNAL,  23.I.2015

(Un text solicitat de colega Irina Nechit pentru Jurnal de Chilinău)

De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e și cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenții chirurgicale și am avut nevoie de donația de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, grație generozității lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacției este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un șeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Ițic care a fost rugat să-i dea sânge arabului. Ițic se duce la Rabi și-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poți să-i dai sânge, este și el om, îți ajuți un semen…

Împăcat cu sine și cu Cel de Sus, Ițic îi oferă sânge șeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină și o mașina luxoasă.

După un timp, șeicul iar are nevoie de sânge și Ițic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuiește cu Rabi care îi dă din nou dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, șeicul îi trimite lui Ițic o sticlă de vin scump și un buchet imens de flori. Ițic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

În imagine: scenetă studențească, 1969: „șeicul” - Mihai Poiată-Ștefan, anfitrioni - Mihai Lescu și Leo Butnaru

După a treia transfuzie, Ițic primește doar o scrisoare de mulțumire.

Supărat, se duce la Rabi și îi povestește ce a primit prima a doua și a treia oara, fiind total nemulțumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja șeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că și eu sunt în așteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător și le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în așteptarea efectului transfuziilor, nu am emoții adumbrite, știindu-mi binefăcătorii generoși, oameni cu inimă mare.

Irina îmi răspunde:

„Mulțumesc din suflet, Leo, mi-ai scris o poveste hazlie cu lacrimi, să fii sănătos, multe pagini inspirate și de-acum înainte!

Cu aleasă prețuire, Irina”.

Bineînțeles, că astfel de comunicare face bine la inimă.

LA PLECAREA LUI VLADIMIR BEȘLEAGĂ

 

MARI SAVANȚI „ÎNSTRĂINAȚI” APĂRÂND LIMBA ROMÂNĂ LA... MOSCOVA / Jurnal, 7.I.2014

 

Puțini dintre români au auzit, probabil, de laureatul Premiului Nobel (1978), cosângenaul nostru, fizicianul sovietic Piotr Căpiță, fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiță, inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt.

Piotr Căpiță s-a născut la 9 iulie 1894, în orașul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deși cunoștea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăți la învățarea limbii latine și a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la Facultatea de fizică și matematică a Universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și, de aceea, Căpiță a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

Fiul lui Piotr Căpiță este academicianul rus Serghei Căpiță, vorbitor și acesta al limbii române. S-a născut la 14 februarie 1928, la Cambridge, Marea Britanie și a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 împreună cu părinții. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului fizico-tehnic din Moscova. A fost vice-președinte al Academiei Științelor Naturale a Federației Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS și al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a științei. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiță, este savant-geograf, profesor la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova.

Serghei Căpiță despre tatăl său și moștenirea limbii române (Sursă: Magazin Bibliologic, Chișinău):

„Reporter: (…) Și a două surpriză este că vorbiți atât de bine limba noastră...

Serghei Căpiță: Iată că și dvs., când vă referiți la această limbă, recurgeți la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare românist și un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situația lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera multor intelectuali, iscată din rațiuni de circumspecție politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română și n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chișinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreținut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranță agresivă. Eu nu cred că, în condițiile creșterii nivelului de instruire și ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări șovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci țineți-vă de ceea ce se numește demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baștină ale străbunicilor mei, Țin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual și datoria de a cunoaște și de a vorbi limba mamei care i-a dat viața și l-a crescut.

Dacă bunicul și bunica erau basarabeni vorbitori de limba română, dacă tatăl meu și mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situației lor, nu au prea avut condiții să se și afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deși m-am născut și am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei și mi-am luat și eu o soție basarabeancă, de prin părțile Sorocii, așa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim și românește. Am și mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeție la părinții și la rudele soției mele…”

SĂ NE ȚINEM DE NEAMURI SAU CINE NU A DORIT UNIREA / File de Jurnal / 16.IX.2013

Colegul, diplomatul Ion Țăranu povesti că a fost și el prezent la întâlnirea președinților Mircea Snegur și Ion Iliescu la Iași. Mai erau în delegație Năstase, deputatul Solcan (a dat mai multe nume). La un moment dat, Iliescu îi spune lui Snegur: „Domnule președinte, acum cred că e timpul când putem face unirea”. Snegur a amânat răspunsul, în schimb a sărit cu vorba Borșevici: chipurile, suntem două țări sărace, nu se poate face etc. Iliescu spune că, din contra, împreună am fi o țară puternică etc. Snegur: „O să vă spun unu la unu”. Țăranu: „Atunci încă nu știam că unu la unu înseamnă între patru ochi”. Eu mă arăt sceptic că Iliescu ar fi spus asta, amintind că, nu demult, Snegur declara că unirea nu ar fi dorit-o Iliescu, iar, mai înainte, Ion Hadârcă povesti cum, cu altcineva încă, au așteptat vreo două ore în audiență la Iliescu, tocmai cu problema unirii. Acum înclin să-l cred pe Țăranu. Care chiar și-a făcut cruce, asigurându-ne că spune adevărul – mie, Zinoviei, dnei Romanescu, dnei Țăranu. (De altfel, Snegur a excelat în declarații ce susțineau ideea unirii Republicii Moldova cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independența (Republicii Moldova – n.r.) este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state românești, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independența Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.) Găsesc pe net, blogul lui Lorin Fortuna:

„…trebuie subliniat că prima inițiativa de reîntregire teritorială a României cu Republica Moldova a avut-o primul Președinte al Republicii Moldova, de după 1989, Mircea Snegur, care, bine sfătuit de câțiva intelectuali de elită, dar și patrioți autentici, din Republica Moldova, a venit în prima vizită oficială în România inclusiv cu intenția de a propune primului Președinte post-revoluționar al României, Ion Iliescu, unificarea Republicii Moldova cu România A fost însă refuzat de către acesta! Refuzul respectiv a fost transformat la sfârșitul vizitei respective în cunoscutul și dezamăgitorul (pentru patrioții români) îndemn al lui Mircea Snegur: «Să ne ținem de neamuri!». O vorbă pe care unioniștii români, aflați în necunoștință de cauza, au interpretat-o în mod greșit ca un refuz din partea lui Mircea Snegur, deși, în realitate, i s-a datorat, exclusiv, lui Ion Iliescu. Adevărul, în această privința, s-a aflat public mult mai târziu, fiind deconspirat de către Dan Marțian (consilier oficial al lui Ion Iliescu), care întristat, ca ardelean, l-a destăinuit ulterior fostului său coleg de bancă din liceu, Ioan Ieremia, cunoscut patriot-unionist și fost director al Teatrului „Luceafărul” din Chișinău, apoi, fost director al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, din Timișoara. Astfel, în relatarea de presă a lui Ioan Ieremia (membru component al Asociației «Victoria» a Luptătorilor în Revoluție din Timișoara) se menționează faptul că Dan Marțian a asistat la întâlnirea directă dintre Mircea Snegur și Ion Iliescu, momentul în care Iliescu a afirmat, referitor la unire: «Eh, cine o să facă Unirea, va intră în istorie!». A urmat o pauză, după care Snegur a spus: «Hai s-o facem noi, domnule Președinte!». A urmat o altă pauză, dar Iliescu n-a răspuns. Tăcere elocventă, pe care Mircea Snegur a interpretat-o, probabil, cc pe un refuz diplomatic și nu a mai insistat. Ulterior, tot Ioan Ieremia, prezent la inaugurarea unui corp de clădire la Teatrul «Vasile Alecsandri» din Bălți (aprilie 1992), la care a participat și Mircea Snegur, l-a întrebat pe acesta dacă este adevărat ce a aflat de la Dan Marțian. Răspunsul lui Mircea Snegur, menționat de către Ioan Ieremia, nu a fost un răspuns «în extenso», ci doar o răbufnire, în sensul aproximativ: «Doar nu era să fac, singur, Unirea!»”.

 

 

PRIMARUL DE CHIȘINĂU ION T. COSTIN ȘI NEPOATA SA SCRIITOARE DIN BUCUREȘTI / Pagini de jurnal, 12.VIII.2013

 

            La Vila Scriitorilor de la Neptun așteptăm să ni se elibereze camera nr. 28, în care e colega Silvia Chițimia cu fiica și nepoata, pare-se. Cam amână eliberarea și eu, de pe drum, obosit, cam forțez tonul. Parcă ne-am fi contrat oarecât neplăcut. În fine, dna îmi spune ce mult m-a prețuit, le-a spus și altor colegi despre asta; că ține minte textul meu despre Mexic etc. Îmi dau seama că mă confundă cu cineva și chiar știu cu cine – cu Valeriu Stancu, odată ce dna precizează că l-a citit în revista „Cronica”… Nu fac precizarea necesară, las gloria lui Stancu să mă învăluie nițel și pe mine… Apoi urmează surpriza: Silvia începe să-mi vorbească în rusește, destul de corect și coerent! Nu bănuiam că… Explicația: „Domnule Butnaru, bunicul meu, Ion Costin, a fost primar de Chișinău…” Eu: „Dar știți că pe casa în care a locuit este plasată o placă memorială, care îl cinstește?” De aici încolo Silvia rămâne surprinsă, entuziasmată, bucuroasă. Întrebări, precizări. Îi promit că, revenind la Chișinău, voi fotografia casa, placa, trimițându-i imaginile. Îi propun să scrie ceva amintiri. Mama ei a fost rusoaică: „În familie vorbeam rusește. Românește am învățat în curte, de la copiii cu care mă jucam”. Spune că va scrie ceva, eu – voi căuta o publicație în Chișinău, și nu numai, unde să tipărim memoriile ei. Spune de „casa de pe strada Livezilor, unde s-a aflat sediul Uniunii Scriitorilor, iar acum e oficiul stării civile” – acolo ar fi locuit bunicul primar. Posibil și acolo, însă placa e instalată pe clădirea de la colțul străzilor 31 august și Lazo, la circa 50 de metri de prezentul sediu al USM.

Îl întâlnesc pe Bujor Nedelcovici, ba chiar suntem repartizați la o masă cu el.