STAREA DE DEBUT(ANT)

Leo Butnaru

STAREA DE DEBUT(ANT)

Nu există exactitate în a identifica, retro, momentele în care au prins a te bântui gândul la literatură, la poezie. Chiar așa zis: la literatură, la poezie, pentru că poți avea gânduri... literare, poeticești, fără să fii atras de literatură sau poezie ca expresie – a ta pentru alții, ca scriere a lor, prin modificare, potrivire, stilizare. Astfel că acele prime imbolduri pot fi oarecât identificate, dar mai curând presupuse, potrivite. Poate ieși din asta un pasaj autobiografic frumos, la unii – destul de... mustos. Însă, important e totuși că, oarecând și oarecum au existat acele momente ce-ți dădeau fiori întru creație, poeticești, îmboldindu-te (literar spus: impulsionându-te) să scrii, să-ți croiești pârtii de versuri sau de proză înșiruite în rândurile celor dintâi pagini ale tale de pre-debutant sau debutant mai răsărit, mai de luat în seamă.

În ce mă privește, cu oarece exactitate, poate că chiar destul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim-impuls de a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr. 11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești, unde ajunsesem de-a dreptul amărât că, într-o școală dintr-un sat de pe Răut, Chițcani, eram nedreptățit la note, pe multe din care eu mi le-aș fi vrut maxime, însă pe care profesorii neospitalieri din acea localitate mi le dădeau înapoi, mi le scădeau cu cel puțin un punct. Tristă și nici pe departe exemplară îndoielnica lor pedagogie fără niciun Dumnezeu...

Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizibil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung... Junele ins care își purta prin locurile mai ferite ale orașului tristețile itinerante de adolescent aflat în grea perioadă de desprindere de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări „de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit, ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnicirii/ profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple, în mod... accelerat, abundent, conform naturii sale.

Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine, dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da.

Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” (el singur pe sine) din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale. Astfel, încetul cu încetul, în vălmășagul reacțiilor de la școală, dar mai ales al vălmășagului stradal, cotidian, începea să priceapă cât de pernicioasă este ideocrația utopică, partocarția comunistă în melanj inevitabil cu șovinismul și imperialismul rusesc.

Probabil, acolo, pe lunca Răutului, mai amânat, totuși, ar fi venit timpul, de după anumite acumulări, când tânărul sau relativ tânărul om, creator, ar fi fost tentat să înainteze... în sine, să încerce a se „ghici”, a se surprinde în procesul de ideogenției, adică de iscare și formare a ideilor care duc la apariția și formarea unui text literar, fie poetic, fie prozastic.

Fiind elev, neofit în oraș, trimiteam texte la redacții. Unele din ele erau remarcate și chiar... elogiate la „Tinerimea Moldovei”, ceea ce – avea să-mi spună odată Ștefan Lozie – îl supărase nu se știe de ce pe mereu și oriunde supraveghetorul Arhi. Cibotaru. Iar 5 mai 1967 ar fi data la care am fost pentru prima oară conscris, ca debutant, în registrele neoficiale ale literaturii, dar oficiale ale presei: mi se publicau două poeme în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”.

Apoi, ajuns student la jurnalism și litere, de asemenea grație mediului, anturajului, am început să... dibui, parcă ceva mai lucid deja, încercând să aplic alte principii de raportare la cuvânt, față de cuvântul mai că terfelit în banalitățile versificațiilor realist-socialiștilor de la Chișinău, dar și din întreaga Uniune Sovietică. Bineînțeles, cu anumite excepții, cu anumite îndrăzneli de a trece pe pistele poeziei europene moderne, cum se întâmpla printre unii poeți din țările baltice. Mai puțini, dar existenți, totuși, și prin Georgia, Armenia.

Cred că am simțit nu că repede, ci aproape brusc, din primul meu an de studenție, diferențierea de manifestare față de averea, mai bine spus – față de spuza de cultură literară cu care venisem de la țară (unde mă întorsesem după un an de studiu în Chișinău), eu reușind a mă conecta avid la alte registre de lectură, cunoaștere, la alte spații estetice spre care îmi orientam plăpândele tentative de creație, dându-mi deja clar seama de delimitările acestora de pășunismul în oarece melanj cu ideologia oficioasă, pernicioasă. Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă de mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din „Luceafărul”, „România literară”, „Contemporanul”, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri.

Cu ajutorul Domnului și al muzelor, începusem a mă iniția în literatura lumii, înaintând încetul cu încetul în imensitățile ei, cea din Estul Moldovei, studiată la cursurile universitare, trezindu-mi tot mai multe și acute semne de întrebare și dubii tot mai... certe (!), încât, de la un moment încolo, am prins a încerca mai curând dragostea față de cel depărtat, decât față de cel apropiat. Adică încercam să înțeleg scriitorii de peste mări și țări, cărțile cărora nu le mai întâlnisem până atunci, la 17-18 ani  (Witman, Paund, Jimenes, Montale, Apollinaire, Ritsos, Elytis, Dsenos, Trakl, Celan, Rilke, Lorca etc., etc.), în timp ce sentimentele și interesul pentru „apropiații” chișinăuieni de pe axa Lupan–Istru–Cibotaru–Boțu etc. îmi erau în continuă scădere, până la – deja! – persiflare, parodiere.

Între „depărtați” și „apropiați” se aflau, firește, „intermediarii” literaturii noastre române autentice, despre care nu se vorbea la cursurile universitare de la Chișinău – Barbu, Bogza, Blaga, Arghezi, Bacovia etc., pentru a se ajunge la Sorescu, Stănescu etc. Și deci am temei să consider că perioada mea de formare între debut și tânăr scriitor cu ceva contur recognoscibil s-a întâmplat tocmai în mereu creșterea de intensitate a „dragostei pentru cel depărtat”, îndepărtându-mă tot mai mult de „cel apropiat”. Ba chiar, față de unii troglodiți ce erau scriitori încercam o adevărată repulsie. Antiteza era firească și venea exact în linia remarcii lui Nietzsche că: „Însăși dezgustul dă aripi și puteri, ce simt izvoarele proaspete”.

Era perioadă de neofit în oraș, când ispitele sunt mari, irezistibile, și tu, cu puțina ta experiență de viață trebuie să spui da sau nu posibilei aventuri, excentricități, revolte, care-ți puteau fi și utile, însă care se puteau întoarce împotriva-ți. Plus că, – știți dumneavoastră! – la această vârstă cam ești chinuit de micile succese publicitare care ți se par, totuși, inferioare speranțelor tale de adolescent nerăbdător și maximalist.

Eram la vremea încercărilor, pe care le faci tu, dar și încercărilor la care ești supus, inerent, de condiția ta de scriitor în formare; vârsta maturizării harului de creator care îți oferă impulsuri esențiale pentru arta ta ce ar putea ajunge să se contopească deja indisolubil cu existența ta de om și de artist. Arta întrupată în destin.

Dar ar trebui să amintesc și ceva „paralel” poeziei: cu foarte puțini bani la îndemână, un adolescent venit la oraș e încercat și de stări psihice deficitar-existențiale, zise și depresii. Doamne ferește ca aceasta să ducă la oboseala de a fi tu însuți, cum citisem undeva. Trebuie să te încăpățânezi a-ți face curaj în fața vieții, să-ți alungi ispititoarea frică ce ar putea degrada în lașitate.

Arabii au un proverb excelent: „Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor, decât cu părinții”. Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor 60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student la anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tinerii alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghettoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski... Semănam cu astea și atâtea altele eu, cel care eram în regimul conștiinței, timpului și spațiului interioare, secrete, ale unui tânăr de la jurnalism relativ informat, cu timpanele sensibile la vocile radiourilor occidentale.

În anii 1968-1969, prin căminele noastre studențești se auzea și Tom Jones cu melodiile sale de protest, în una din ele existând și memorabilul refren la care ne făcurăm atenți: „Cât timp trebuie să mai trăiască omul/ Pentru ca să devină liber?” Cântărețul întreba și din partea noastră, a acelor cărora nu le era permis să întrebe de mai multe lucruri care se întâmplau în comunism. Erau atenți la atare întrebări mai ales scriitorii încă studenți, care începuseră deja a vedea și a interpreta altfel realitatea socială, imperialismul ruso-sovietic, decât ar fi dorit oficialitățile universitare, ca să nu mai vorbim de măhărimea troglodită din CC-ul antinațional. În instinctul unora dintre noi, studenții, ce făceam parte dintr-o categorie nu prea numeroasă de cetățeni curioase și neliniștite, neliniște ce trecea, treptat, în nemulțumire, în care se trezea ca și cum predestinat acel ovidian Mitimur in vetitum semper, cupimusque negata – Năzuim mereu la ceea ce este interzis și dorim ceea ce ni se refuză.

Pe la anul trei sau patru de studenție, mi s-a propus să fiu angajat pe jumătate de salariu la secția artă-cultură a ziarului „Tinerimea Moldovei”. De aici încolo, parcă, am începu să pricep mai limpede că poetul, oricât de visător și cu capul în nori ar fi el, nu poate evita totuși proza utilitară a vieții cu listele ei de angajări și oarecare leafă încasată. În toate astea bineînțeles că apăreau destule impedimente și imposibilități care făceau ca spiritul și dorința lui de a se modela, de a se constitui scriitoricește, de a se orienta în jinduitele perspective să-și scape sieși ca posibilitate de conștientizare și consolidare. 

Și, permanent deja, obsesional (îmi aduc perfect aminte acele stări!) – implicațiile euristice personale și deducții pe bază de similitudini – vezi, citești la alții, după care „scotocești” în propria ta fire, să te dumirești, dacă e posibil, cam ce înzestrare ai tu pentru poezie, vei fi în stare să dai ceva de, cel puțin, valoarea nepieritoare a unor metafore drept „stropi de eternitate”, precum le numise cineva și pe care le culegea cu grijă până și celebrisimul deja Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo (îți treceai în carnet numele deplin, lung al acestui scriitor carismatic, cunoscut, de fapt, ca: Borges), care pescuia, să zicem, metaforele folclorului nordic: barba – pădurea fălcii; brațul – piciorul omoplatului; vulturul – cocoșul morților; berea – valul paharului; inima – dura ghindă a minții (ce unificare rațiune-simțire!); corbul – pescărușul urii; spada – vâsla sângelui; limba – vâsla gurii; sângele – berea corbilor… Spuneți și dumneavoastră de nu e superb! Menționez aceste lucruri, pentru a recunoaște că și atunci, demult, la debut, și acum, în plină maturitate, sunt fascinat de metafore, le caut, le admir și mă războiesc cu cei care crâcnesc împotriva lor. Dânșii nu o fac decât din neputința lor de a le găsi; ura lor e de fapt semnul recunoașterii capitulării față de unele din supremele cerințe ale artei: afirmarea prin metaforă, pe care, pe drept cuvânt, precum spuneam, cineva a numit-o „strop de eternitate”. Metafora este cel mai indestructibil element al artei, poate că e și liantul ei sine qua non.

Concomitent cu metafora, sau – în metaforă, mergeam în linia poeziei cu oarece calități raționale, pe altă pistă decât sentimentalismul liricoid cam generalizat pe atunci în Interriverania, în cenacluri și gazete. Raționalul, gândul, ideea sunt de neevitat în artă, inclusiv în poezie, pentru că, precum remarcase Jean Burgos, noi „ne prefacem a crede în forța vie a imaginilor, dar, de fapt, raționăm tot asupra forței ideilor”. Încercam să înțeleg, să studiez, să creez poezia ca pe un câmp de forțe: ideea, sentimentul, rigorile formei, stilului, tensiunea dintre emoție și dorința de cumpănire „la rece” a rezultatelor.

Cu modestia și ne-pretențiunea de rigoare, aș putea să-mi trec în cont – paralel învățăturii pe care o asimilam la facultate – studii libere de poetică. Studii destul de intense, programatice, chiar dacă ar fi fost ele mai mult intuitive decât metodice, cărora le simțeam oarecum imperativ necesare.

Studiam de sine stătător filosofia de până la împelițările ideologice ale marxismului, dar mai ales ale leninismului. Frecventam pildele și subiectele mitologice, pe cele religioase, acestea de până la înrăitul ateism, care, la universitate, ni se preda ca materie obligatorie, cu consecințe în matricola de note, iar aceasta – cu verde sau roșu la acordarea bursei studențești. Apoi, odată cu înaintarea mea în maturizare... studențească și de debutant în literatură, presupuneam, cu grija de a nu mă face, totuși, auzit, că generația 60 nu prea dăduse, nu prea dădea reprezentanți care, pe lângă harul lor, să fie și excelent sau doar temeinic pregătiți intelectualmente, ba chiar se întâmpla ca vreunul din aceștia să ne someze, ba chiar să ne înjure în cenacluri pe cei care ne afișam bruma de învățătură acumulată deja la universitate, dar mai ales prin studiu autodidact.

La ziar, eram și un cronicar începător care mă dădeam cu timide și, poate, complezente păreri despre vreo carte sau alta, uneori, din păcate, nu din cele mai indicate de a fi luate în seamă...

Poezia lumii o citeam oricând și oriunde. Lecturile din poeții lumii (din unii deja traduceam) îmi ofereau, îmi deschideau mai multe șanse în descoperirea unor viziuni, abordarea unor teme, ispita unor noi metafore, oarecum de altă factură și cromatică decât mi le putea oferi versificațiile ce predominau în lit. moldovenească, o parte din care era „a secretarilor” de pe la USM.

Dar, bineînțeles, mă acapara nu doar poezia. O parte din numele autorilor frecventați de mine, din titlurile cărților pe care le-am citit, le regăsesc în jurnalul meu de student. Spre exemplu, în vara anului 1971 – Simone de Beauvoir „O moarte ușoară”, Stendhal „Roșu și negru”, Juan Rulfo, nuvele, Leonid Leonov, eseuri, Alexandru Robot, poemele și publicistica, Moravia, „Povestiri din Roma”, Voltaire, „Povestirile filosofice”, Domenico Rea, proză, Benvenuto Cellini, viața pictorilor,  „Măicuța-glie” și „Adio, Gulsarî” de Aitmatov,

De regulă, lectura cititorului (de rând…) e una afectivă, distractivă; lectura scriitorului (în special a celui în formare) – una implicit programatică, de studiu.

Pe măsură ce înaintam în debut, ajuns la ziar, unde deja mă întâlneam relativ des cu scriitori afirmați, mă apropiam, cum s-ar zice, de uniunea scriitorilor, înțelegând că cei de la pupitrele puterii culturale oficiale, inclusiv funcționărimea organizației scriitoricești își creau legături sus-jos-pretutindeni, când cu lingușirea, servilismul, când cu informații „utile” despre cutare sau cutare coleg care e un potențial nemulțumit de starea de fapt generală. Ăștia, vechilii puterii ideologice, ajungeau în angrenaje fals-valorice, pe pistele promovării de sine, cocoțându-se pe treptele iremediabil teșite ale realismului socialist.

Ca și aceștia, nu prea mulți scriitori reușeau să se opună bizarelor ingerințe ideologice, preceptelor programate partinic constrângătoare care făceau ca spiritul omului de creație să nu mai fie ce ar fi trebuit să ajungă în virtualitatea potențialității, intelectului, originalității sale ca dat nativ și fortificat prin achiziții spirituale, studiu; în virtualitatea și virtutea preferințelor, chibzuințelor conștiente firești ale unui program de edificare de sine ca om de creație.

Prin urmare, la o vârstă la care ceea ce s-ar numi ideal (se mai numește, azi?...), ceva care, precum se știe, de obicei e de neatins, totuși, – sau ceea ce ar fi proiecție de scop relativ îndepărtat, am debutat și eu. Apoi aveam să-mi scriu câteva cărți în acele timpuri, în care uniunea scriitorilor era forțată să devină o instituție primitiv-standardizată, strânsă în chingile ideologicului, realismului socialist, dacă ne gândim la ce li se cerea condeierilor să scrie ca servi obedienți ai puterii. Libertatea de creație era sublimată, lumii scriitoricească fiind „diriguită” prin inocularea și însușirea unor norme socio-comuniste aberante.

Dintr-un posibil Ego în deplină forță de creație, originalitate și demnitate, comunismul uneori făcea altceva, orice virtuală personalitate de creație ajungând un... micro-ego terorizat de supușenie și spaimă. Un micro-ego greu de identificat până și sub puternicul microscop al psihanalizei (sănătoase).

Sper că, în măsura în care se putea, totuși, m-am opus înregimentării și cântării în falset la drapelul cu secera și ciocanul pe el, ținând să fiu un autor (auto)crescut în cultul valorilor vieții în libertate, cel puțin a celei interioare, cât mai vastă; a valorilor literare, artistice universale, și nu a servilismului ticălos față de bolșevismul opresiv.

Din cauza neînregimentării mele sigur că mi s-au făcut nedreptăți, și atunci când am fost scos din pâine de la „Tinerimea Moldovei”, și atunci când mi se repartizase, în sfârșit, o casă de la uniunea scriitorilor, însă după care decizia a fost anulată, pentru ca unul dintre secretari, L. D., a considerat că e mai pe cale să i-o repartizeze unei dactilografe. Iar până atunci un alt secretar, A. B., i-a oferit o garsonieră fiului său. De fapt, acei secretari mereu se contrau în nedeslușita problemă între ei, care e al doilea, imediat după primul, Boțu, și care este al treilea, iar șmecherul de prim-secretar la scriitori lăsa deliberat intriga deschisă, știindu-se astfel, implicit, venerat – nu? – odată ce ceilalți doi țineau morțiș să se alinieze imediat în urma și umbra sa. În fine, au fost cazuri și necazuri, cărora a trebuit să le fac față, ba chiar pentru depășirea cărora „mă înarmasem” cu o concluzie cvasi-optimistă a lui Gheorghe Bezviconi: „În muncă să ne răzbunăm față de orice încercare sau răutate omenească. Capacitatea nu poate să nu triumfe. Va veni o zi, care va fi a noastră, chiar dacă va întârzia”. Munceam, conștient că sunt net superior celor „norocoși”, agreați de secretarii scriitorilor sau cei de la partid, de bicisnicii diriguitori de pe la edituri.

ACUM 50 DE ANI, POET ROMÂN DEBUTANT ÎN URSS

Fiind oarecât precaut în acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării”* a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc.

De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.

Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 

Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)

În fine (de etapă), debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet ispitit de modernitate.

(Alte extrase din Jurnal:

„28.XII.1969. Revista „Secolul 20”, nr. 1-2, 1967. În bună parte, dedicată lui Picasso... Articole semnate de Andre Breton, Gertrude Stein, Ilya Ehrenburg”.

„27.II.1971. Îl citesc pe Ehrenburg. Extraordinar. Câtă lume, câți oameni… Pomenește și de un basarabean, pictor. O carte la care poți reveni oricând”.

„2.III.1971. La ora de catedră militară, locotenent-colonelul Danilov mă dădu afară. Motivul: aveam pe masă volumul „Liudi, godî, jizni” („Oameni, ani, viață”) al lui Ehrenburg. Închis. De cum intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună, dar, înainte de toate, datoria!» zice, ridicând acest volum și izbindu-1 de masă. Eu tac. El însă mai ia o dată cartea și iar o izbește de masă. Eu, nedumerit: «Tovarășe locotenent-colonel, oare astfel trebuie să ne comportăm cu cărțile?» O, Zeule Marte! Ce explozie de nervi! Colegii încremeniră, gradatul strigă: «Ne ucit’ ucionnîh!» (Să nu-i înveți pe cei învățați!!) Dar, s-a cam potolit. Pentru că m-a expediat afară pe un ton obișnuit, nu răstit”.)

Dar, iterez, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine un rol de căpetenie avu și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odessa albgardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu”.

Mă mai gândeam atunci la varianta românească a titlului „Ierbii uitării”, reieșind din efectul ei inițiatic, că el ar putea fi și „Iarba fiarelor”, acest nume stând și pe o carte de eseuri pe care o publicase la Chișinău George Meniuc. E multă poezie în legenda cu iarba fiarelor, care se mai numește și a filosofilor (la București, studentul Meniuc fusese coleg la filosofie cu Geo Dumitrescu); iarba fiarelor, care se întrupă din picăturile de sânge căzute pe pământ din buricul lui Iisus răstignit. Planta e de forma unei inimi și are un efecte miraculoase: poate înmuia fierul, oțelul; poate deschide orice lacăt, încuietoare, ba chiar și Poarta Raiului. Omului îi oferă codul de a descifra și înțelege limba animalelor, păsărilor, plantelor. Cum poate fi găsită? Se târăște un lacăt prin iarbă, care se deschide la atingerea cu iarba fiarelor. Lanțurile și opritorile cailor, legați noaptea să pască, dacă ating iarba fiarelor – se desfac. Aruncată în râu, ea plutește contra curentului apei. Dacă puii lor ajung în captivitate, pentru a-i elibera, iarba fiarelor este adusă de ciocănitoare și grangur, arici și jder. Apoi zice folclorul (la anul întâi și doi universitar chiar aveam un curs special despre creația populară orală): „Dar la beci ce mi-și găsea?/ Lacăt mare cât plosca./ Tudorel ce mi-și făcea,/ Iarba fiarelor c-avea/ Degetul cheie punea,/ Lacătul că-mi deschidea/ Și-n beci, mări, de-mi intra”.

Iar Ivan Bunin (soția de a doua îl numea: Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru Literatură, numele căruia fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii vizibile și invizibile. Mă fascina însuși textul memorialistului/ prozatorului/ poetului Kataev, stilul de o plasticitate rar întâlnită la realist-socialiști, densitatea metaforelor aparte, dar și a metaforismului general al narațiunii care, din pasaje mai restrânse sau mai întinse, emana o stare sui generis poetică. Mă surprindeau epitetele create ca și cum ad hoc, unora din care nu le puteam găsi echivalente românești, ca, să zicem, acestuia: тигрово-абрикосовый цвет (tigrovo-abrikosovîi țvet). E un dublu epitet ce nu se lasă tradus, decât... „povestit”, fiind vorba de o culoare ce le îmbină pe cele a blănii tigrului și a caisei coapte. Era aici deja ceva din ce aveam să aflu mai târziu despre verbocreația avangardiștilor ruși, despre care tot de la Kataev aflam pentru prima oară, din acea „Iarbă a uitării/ a fiarelor”. Amintind de Aleksandr Blok, mare poet care trecea și el prin criza simbolismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste gen „O palmă dată gustului public” sau titluri de publicații ca „Luna pierită”. În scenă apare intempestivul Vladimir Maiakovski, care avusese lecturi poetice și în Odesa unde locuia Kataev, dar și la Chișinău. Tânărul Kataev admira metaforismul maiakovskian, revenind în câteva rânduri la poemul care îl fascinase cu: – „Dar voi/ nocturne ați putea cânta/ La flautul/ înaltelor burlane?!” sau, în special, la „Portul” (1912, pe care și eu aveam să le traduc deja la începutul secolului XXI): „Cearșafurile apelor erau sub pântecul curbat./ Le sfâșia un dinte alb întru-nmulțirea valurilor./ Era urlet de trâmbiță – de parcă s-ar fi turnat/ amor și pohtă cu arama goarnelor./ În leagănele intrărilor bărcile stau lipite/ de mamelele mamelor de fier, forjate./ În ale vapoarelor urechi asurzite/ ard cerceii de ancore nemișcate”.

Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător.

Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară care conlucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea românească. În primii mei ani de studenție apărea colecția editorială „Luceafărul”, dar și altele, care, cu timpul, ajunseseră renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. În „Poesis” au apărut, în acei ani, Ruben Dario [am la îndemână volumele respective și, cu titlu de exotism, dau și costurile lor, în bani sovietici sau românești; așadar, Ruben Dario (24 copeici), Georg Trakl (22 cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud (33), Emily Dickinson (14,50 lei românești), Eugenio Montale (8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...]

Iar în politica editorială sovietică în ce privește traducerea poeziei universale se întâmpla un lucru ca și paradoxal. Pe cât părea a fi de restrictiv realismul socialist, inclusiv în prozodie, încurajând versificațiile „încheiate la toți nasturii”, tradiționale ca formă și, de multe ori, plicticoase în conținutul lor, cu atât mai eficient și mobil/abil, parcă în contrasens, părea să fie un mare contingent de traducători, care aduceau în arealul cultural sovietic, în special prin intermediul limbii ruse, mari poeți ai lumii. Editurile lansaseră multe colecții, cum ar fi fost „Maeștri ai artei traducerii”, „Poezia lumii”, „Poezia Americii Latine”, „Poezia europeană”. Existau colecții din poezia clasică a Japoniei, Chinei, Vietnamului, Coreei, Indiei etc. Lecturile în baza colecțiilor editoriale românești amintite mi le extindeau prin cele din cu adevărat democratica activitate a traducătorilor lui Aragon, Jiménez, Eluard, Apollinaire, Neruda, atâtor celebri autori italieni, germani, englezi, americani etc. Ba uneori citeam în paralel traducerile românești și cele rusești, comparându-le, dar și studiindu-le, aș zice.

Am avut șansa ca, la Biblioteca Republicană din Chișinău, să descopăr și să citesc ca într-o transă a… modernității spiritului revista „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea. Pot spune că revista „Secolul 20” a fost unul din marii mei magiștri.

Prin urmare, scriitorul-debutant, student la jurnalism și filologie, avea posibilitatea să descopere literatura lumii, estetica, filosofia. Eram la curent cu presa literară, culturală din URSS, dar și cu cea românească, biblioteca universitară și cea republicană fiind abonate la „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Secolul XX”, „Magazin istoric” etc., etc. Plus mai multe publicații franceze, italiene sau poloneze. Această situație mă ajuta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obișnuiesc cu interiorul poezie, fiind benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne. Unele din noile inițieri în sfera literar-artistică extra-cursuri universitare încercam să le aplic în intervențiile mele la cenaclurile literare  „Eminescu” (Universitate), „Luceafărul”  (ziarul „Tinerimea Moldovei”), „Miorița” (Biblioteca Republicană), cel de la Casa Municipală a Tineretului. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină. Efectele? Unele din ele pot fi deduse din, să zicem, următoarea secvență de dialog, pe care doi colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, îl avuseră într-un număr de revistă „Orizontul” din 1988:

           „– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclului «Mihai Eminescu» de la Universitate…

– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…» (zice Rusu).

Notele de până aici pot duce pe cineva spre întrebarea: Cum crezi că ai debutat tu, în anii șaptezeci ai secolului trecut, în stânga sovietizată a Prutului, în comparație cu cei de o generație cu tine din București sau Iași?

În sinea mea, tindeam să mă asemăn (...imaginativ...) cu virtualii mei colegi de studenție, de generație literară din București, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea și unele puncte de contact în ce privește citirea cărților și publicațiilor românești, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat orientarea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele canonice, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de un cu totul alt nivel, temperament, registru tematic abordat, în discuții sau recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/ la ai mei din dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate, dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator, decât le aveam eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator. Adică,  trebuia să rezist și să mă edific într-o lume mai complexă, mai dură până la ostilitate în comparație cu mediul cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destin artistic colegii mei bucureșteni, ieșeni, craioveni, clujeni, timișoreni... Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate pe care mi-o impunea acea lume a răului socio-politic, rău imperialist, antiromânesc chiar. Și din acea constrângere, limitare în acțiuni îmi ziceam că trebuie să profit, implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care nu mă putea priva, totuși, malefica putere sovietică. Râvneam, căutam aceste oportunități ne-dragi ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul meu, în creația, în existența mea.

De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi acele prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pentru buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu făcea parte din națiunea sus-pusă (rusă), imperialist-bolșevică. Trebuia să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socialism, extra Brejnev și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).

Nu știu dacă am fost un norocos și ca poet-debutant... călător, însă pe la 17-18-19 ani trăiam înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? (În destinul meu, – sigur că da.) Respectivele trăiri mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Bineînțeles, acele metamorfoze pe care le impun conștiinței tale, sufletului tău navigarea, străbaterea de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase pe mine același, românaș dintre Nistru și Prut, inclusiv a românașului care scria deja, publica poeme, eseuri. Chiar dacă eram în URSS, pe a șasea parte a globului pământesc, eu călătoream, de fapt, în diverse țări (zise: republici unionale), familiarizându-mă cu tezaurul național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.

Și astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din București, Iași sau din Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în momentele în care era, totuși) cinematografie a regizorilor de genul și geniul unor Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk... Dar ce filme aveau georgienii!

Celebrele teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele aveau turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.

Unele din renumitele muzee din lume, ca să amintesc fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…

Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.

Marea Baltică, Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord, atâtea altele din nespus de întinsa, până la lăbărțare, URSS, ca variante-evantaie geografice și etnice, ofereau poeților un registru tematic, metaforic... necuprins, inclusiv teme cu... taiga și păstori de reni, șamani și Republica Autonomă Evreiască de la hotarul cu... China; cu diversitatea asiatică osebitoare mult de europenism; Orientul Depărtat, dar și Orientul Mijlociu (...în timp ce spre Orientul Apropiat, ca și cum spre pământul făgăduinței, plecau colegii noștri semiți de ieri-alaltăieri...). [În prima mea carte, apărută în 1976, am și poeme intitulate: „Metamorfoză în apropiere de Baku”, „Muntenii” (dedicat lui Rasul Gamzatov), „Noapte în Leningrad”, „Întâlnire cu viforul” (dedicat poetului și arhitectului Andrei Voznesenski)...]

O, să am pardon! – Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce situația rămânea de neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac în acele împrejurări (și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să beneficiez de esențele lor ca om și tânăr scriitor.

Repet: sigur că aș fi vrut să fiu împreună cu colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Manolescu, Crohmălniceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la curajosul „Dialog” ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean, la „Familia” în care debutase  Eminescu...

Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism.

În pofida cortinei de fier de la Prut, dacă nu erai ispitit de tentațiile de avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui la cale tu însuți propriile șanse de a uni fenomene într-o sinteză intelectuală personală, ținându-te la curent cu ceea se întâmplă în literatura română, în cultura română în general.

Probabil, tot de șansele norocoase a ținut și faptul că studiul la jurnalism și filologie te ajută să urmezi o formația umanistă care te învață și cum să ajungi un cititor bun, cum să-ți câștigi controlul asupra practicilor tale de lectură, beneficiind cât mai mult de pe urma lor ca viitor scriitor. O astfel de formație este una generoasă, nu egocentrică, îndemnându-te spre deschideri comparatist-interdisciplinare, spre istoria ideilor, mentalităților, creativității etc. Formația umanistă e poate cea mai eficientă care duce de la informare – la formare. De la informație – la formație.

Dacă nu spun vorbe mari, totuși, cred că tocmai formația umanistă m-a… întrupat în literatură și a… întrupat literatura în firea mea, în destinul meu. E o intercomunicare interior-exterior ca o infinitate de forme de cunoaștere și de izvodire a unor noi imbolduri ego-epistemologice în diversitatea existenței și filosofiei date omului. De aici, grație literaturii, am ajuns și în sfere entropice foarte „diferite” de ea, literatura. Chiar și filosofia, muzica, artele plastice, chiar și împătimirea de computer, internet etc. le-am abordat și grație literaturii, cu „metodele”, tactica și strategia ei, cu plasticitatea stilului și metaforei literaturii. La rândul lor, spațiile informațional...-existențiale spre care m-a îndemnat literatura (ca modus vivendi spiritual, mental, socio-comportamental) mi-au sugerat multe stări și pricopsiri literare, teme, subiecte, metafore. Astfel că ceea ce gândesc, scriu și găsesc de cuviință să mărturisesc e ceva ce se întâmplă ca stare literară de predestinație-creație, ca filosofie a existenței mele în corelație cu alții, întru alții, dinspre alții. Atât cât îmi este dat a semnifica ceva din ale existenței umane, cosmice, și aș însemna și eu ceva, în fantastica ei spațio-temporalitate ca o fugă de valuri în permanentă ruinare și reîntrupare; în taina diferențierii/ dispersării și iarăși-întrupării.

Era timpul modelării de sine ca june scriitor și a înaintării din treaptă în treaptă cu riscurile de rigoare, un atare risc dând și peste mine în septembrie 1976, când am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul pro-unionist Mihail Kogălniceanu...

Însă, în pofida riscurilor, șicanelor pe care le adunai, îi știai, îi cunoșteai pe Soljenițîn, Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu, Ursache, Romanescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și publicațiile românești, de care aminteam mai sus. Adică, aflându-mă în cuprinsul acelui conglomerat politico-etnic pestriț, de multe ori discordant cu el însuși și cu cele pe care le înglobează, mi-am dat seama că trebuie să „profit” de el în formarea mea ca profesionist al scrisului, în primul rând... chiar scriind. Traducând. Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul săteanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la jurnalism, anul trei („Student pe timpul rinocerilor”, 2000).

Apoi comunicarea/ corespondența cu colegi din Țările Baltice, Ucraina, Rusia... Prietenia cu unii dintre ei, debutanți colegi de pe atunci, cu care ne întâlneam la festivaluri ale tineretului de creație din ex-URSS. Cu unii dintre ei ținem legătură până în prezent. Să zicem, Antanas Joninas, poet cu care ne-am întâlnit, în 1976, în Tadjikistan, actualmente el fiind președintele Uniunii Scriitorilor din Lituania, academician. Ne vizităm reciproc, punem la cale fapte literare româno-lituaniene. Sau Leons Briedis din Riga, pe acest amic leton cunoscându-l încă din studenția noastră, el făcându-și studiile la... Chișinău. David Muradian din Armenia. Țin legătură cu vechii/tinerii mei prieteni ucraineni și ruși, pe care i-am cunoscut pe la sfârșitul anilor șaptezeci, secolul trecut, astăzi colaborând la traducerea mai multor antologii, ei fiind generoși, ajutându-mă. 

Deja în perioada debutului oarecât avansat, adică după ce publicasem unele texte, încurajatoare prin însăși faptul că îmi fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărți și de ardoarea dorinței de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare era un fel de motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la muncă, ci mă și învăța cum să o fac. O stare care devenea un modus vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a intimității (...extra-sovietice) a scriitorului, ca un continuum; un mod de alegere, de opțiune voluntară.

Întâmplările și faptele debutului îmi deschideau noi piste de intrare, ca lector, dar și ca poet, în misterioasele împărății ale literaturii universale înfățișate, în special, în modernitatea, experimentalismul și filosofia ei cu totul diferite de cele despre care ni se spunea la cursurile de la jurnalismul și filologia universitară chișinăuiană. În măsura în care nu riscam să iau o notă care să-mi amenințe bursa studențească, mă eschivam de la „plenitudinea” unor anoste cursuri superficiale, tendențioase, stupid ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a lumii ca literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante, respirații la zi cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își recăpăta stilistica și dezinvoltura din interbelic.

Prin anii 1968-1969 se întețiră represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis și raionul de carte românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemți (democrați!), cubanezi etc. – poftim, însă români– net, nelzia!/ (nu, nu se poate!). Cărțile românești le puteam procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu și în RSS Moldovenească... Apelam la „Cartea prin poștă” unională, la cunoștințe și prieteni din Cernăuți, Moscova, Kiev, Leningrad, Odesa, ba chiar, în unele din aceste orașe, organizam „desanturi” de „rechiziționare” a literaturii în limba română. Contra cost, firește. Iar dintre coletele (memorabile!) primite de la Moscova a fost și cel cu setul (negru!) din cinci mari poeți europeni, în ediție bilingvă: Quasimodo, Lorca, Ungaretti, Eluard, Apollinaire, cărțile cărora – uimitor! – (mi) s-au păstrat până în prezent și la care, mai ales în junețe, am tot apelat, slavă Domnului.

În fine, de la debutul în presa republicană, adică „serioasă”, pe 5 mai 1967, până la apariția primei mele cărții au trecut 9 ani, bineînțeles, cu un stagiu de amânare a manuscrisului în sertarele editurii, vreo 2 ani...

_____________________

* În Rusia, iarba uitării se mai numește și iarba pierderii (потеряй-трава). Se zice că, în pădure, cel care călcă pe iarba uitării sau se rătăcește, sau i se întâmplă ceva ciudat, care îi modifică starea conștiinței. Ar fi și simbolul iluziilor înșelătoare, dar și floarea îndrăgostiților timizi.