13.III.2003
Citesc și, pe
ici-colo, recitesc Ioanid Romanescu in volumul antologic „Paradis”, apărut acum
opt ani la Ed. Eminescu în colecția
„Poeți români contemporani”. Se întâmplase cu un an până la plecarea sa...
Subliniez-rețin:
„sunt fericit că viața mea/ e o știință de a pierde”;
„dar ceea ce simt pentru voi/ e un lux/ care niciodată nu mi-a lipsit”;
„sunt cel care vă apără de prea multe cuvinte”;
„pentru că astăzi pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi
pe urmele părinților”;
„chiar și aceste versuri le-am scris mâine/ pentru că mâine e a doua
zi//a doua oară nu mai vin pe lume/însă a doua oară voi trăi” –
bineînțeles că aceste versuri spun, sigur că spun și ceva esențial
despre felul de a fi, de a crea, de a se dărui al lui Ioanid... Poetul care
mi-a publicat prima carte „dincolo”, peste Prut, și căruia îi rămân mereu
recunoscător. Un important și irepetabil poet...
