DIN CARTEA LUI ARCADIE SUCEVEANU

LEO BUTNARU, POET AL „TEXISTENŢEI”

Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, şi se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livreşti. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluţie lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă. Optzeciştii de azi îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipăşunist” şi postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc şi, bineînţeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care şi-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu şi-a schimbat formula nici în anii de luptă naţională, exprimându-şi atitudinea civică în termeni ironici, persiflanţi, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.

Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniţi de ispita totalităţii. Puţine genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat şi prolific, cu un potenţial de creaţie considerabil, dublat de un bun eseist şi teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exerciţiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuaţia personalităţii sale este definită, esenţialmente, de poezie.

Poemele de început impresionau prin lipsa discursivităţii, prin raţionalismul lor antisentimental şi prin prozaismul lexicului. Aceste particularităţi îl diferenţiau faţă de componenţii promoţiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de aşteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obişnuit cu un alt tip de poezie – lirică, declamativă, aurorală şi diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare şi de-retorizare a poeziei. Sentimentele şi ideile sale, cizelate şi radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezminţit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeţii! (Federico Garcia Lorca) Lăsând toreadorul nemişcat / reuşi să fugă din arenă. / Îşi spunea că la sfârşitul străzii / vor începe / libertatea lui şi tihna… // … dar i-apăru în faţă câmpul roş'- aprins / andaluzul câmp împurpurat / şi-nnebunitul taur îşi înfipse / coarnele-n ţărână / aruncând spre ceruri / rădăcini şi floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri uşor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci vroia să sugereze că poezia există şi în alte zone, dincolo de cotidian şi senzorial, în contextul lecturilor şi al autoreflexivităţii intelectuale, în afara instituţiei sacrosancte a rimei/ritmului.

Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare şi o recunoaştere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, consideră „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.

În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politeţe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Şoimul de aur, 1991, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoţia lirică cu meditaţia filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei şi paradoxul. Mai puţin interesat de uimirea şi miracolul pe care le are în mod obişnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstraţia hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului şi mai puţin simţului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinereţe găsim această confesiune ce poate avea semnificaţia unei profesiuni de credinţă: „…aerul îţi trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.

LERMONTOV - 200

Mihail LERMONTOV  (1814 – 1841)

Cântec rusesc

1

Zăpada cade smocuri, nu se cerne.

De ce frumoasa tânără se teme

Să coboare din pridvor,

S-aducă apă de izvor?

Ca un popă ce sicriu-l duce,

Aşa viforul cântec îşi zice

Din izvoade,    

Pe când sub lemnul de poartă,

Dulăul nărăvos lanţul şi-l roade

Şi latră…

2

Dar nu lătrat de câine-n lume,

Nu urlet de vifor a-ngropăciune

Trezeşte frică

În ochi ei de sticlă:

Drăguţul ei înmormântat cândva,

Mai alb ca neaua se va-nfăţişa

Pe înserate

Ca să-i spună: „Tu m-ai înşelat”

Şi inelul de logodnă, nesperat,

Să i-l arate!...

(1830)

*        *        *

Adio, deci, Rusie nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâneţi voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor.

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

(1841)

În româneşte de Leo Butnaru

UN ECOU DIN BULGARIA

Cotidianul „Duma” („Cuvântul”) din Bulgaria publică opiniile Anitei Kolarova despre cartea de poeme „Jefuindu-l pe Picasso” a subsemnatului, tradusă de marele prieten al literaturii române Ognian Stamboliev. Posibil, printre cei care vor deschide această postare să existe şi cunoscători ai limbii vecinilor noştri de la sud. Eu unul nu fac decât să traduc titlul articolului care, uşor nemodest vorbind, mă onorează: „Faceţi cunoştinţă cu o poezie originală şi viguroasă”.

Среща с една оригинална и силна поезия

"Да ограбиш Пикасо"

представя най-хубавите стихове на Лео Бутнару –

поет, белетрист, есеист и преводач

27. Септември 2014 , брой: 223   

Анита Коларова

Вниманието ни е привлечено от луксозно издадената у нас книга на Лео Бутнару "Да ограбиш Пикасо" - избрани стихотворения. Сборникът излиза в русенското издателство "Авангард принт", библиотека "Поетичен атлас", с подкрепата на Румънския културен институт - Букурещ, значително по-щедър към културата в сравнение с Министерството на културата у нас. Тъжна констатация, направена за кой ли път. На корицата - красива абстрактна репродукция на "Две голи фигури" от Пабло Пикасо, което прави книгата още по-ценна. Издание за библиофили.
"Да ограбиш Пикасо" (заглавието е избрано от едноименното стихотворение, поместено тук) ни среща с най-хубавите стихове на румънския поет, белетрист, есеист и преводач, един от водещите днес писатели на Молдова. Завършил Университета в Кишинев, основател на П.Е.Н. клуба в Молдова, той е член на писателските съюзи на Молдова, Румъния и Русия и на Академията на руския авангард, Москва. Издал е близо сто книги, преведен е на много езици, известен е като един от ревностните изследователи на руския авангардизъм на ХХ век.
Подбор и превод - неуморният Огнян Стамболиев, нашият известен преводач от румънски, превел такива писатели като Жан Пол Сартр, Йожен Йонеско, Емил Чоран, Мирча Елиаде, Лучиан Блага, Никита Станеску, Марин Сореску, Матей Вишниек, Мирча Динеску и др., прибави в своята забележителна колекция и две години по-младия от него приятел Лео Бутнару (5 януари 1949 г.).

Огнян Стамболиев е преводач, който съдбовно познава избраните от него за превод автори от задълбочено изучаване на творчеството им и от лични контакти, датиращи понякога с години. Прави впечатление, че авторите се подбират внимателно по техния талант, принос за човечеството, авангардизъм и неповторимост. С качествата, на които дава приоритет, Огнян Стамболиев изразява  своята свобода на избор, изискан вкус и стил, но не прави това от екстравагантност, а от вътрешна необходимост. Книгата се открива с интересно интервю-разговор между поет и преводач, озаглавен "Поезията пристига от нищото като една тайна", великолепна мисъл на Лео Бутнару, обясняваща възгледа му за творческия живот на поета, както и участието на подсъзнателното в него. Наред със заглавия като "Филмографията на Бергман", "Авторско право", "Ако целуна дланта ти", "Книгата на Ема, правнучката на Йов", "Още от времето на Колумб", "В очакване на Омир", "Клошар", "Див капитализъм", "Страсти по Достоевски", "Екзекуцията на Андре Шение", "Хорът на операта", "Сократ" и мн. др., над 260, тук ще прочетем и чудесната поема "Хипатия" с интересното двойно посвещение-антитеза на поета: "В памет на Хипатия, стигнала до върховете на математиката, философията и астрономията, убита зверски през 415 г. В памет на моя дядо Ипатие, прост селянин от Негурени, Молдова."

Едновременно класик и авангардист, Лео Бутнару не предлага текстове, лесни и леки за превод дори за перфектно познаващ езика филолог. Това е така заради неочакваните обрати, философски теми и исторически образи, редки находки, занимателни игри на езика, с които преводачът се справя отлично, за да ни докаже за пореден път, че неслучайно е първи български лауреат за превод на Румънската академия, носител на награди на Съюза на преводачите и Министерството на културата в България, както и на Министерството на културата в Румъния, Съюза на писателите в Румъния и Румънския културен институт.

CAPUL ŞI EŞAFODUL (sau viceversa)...

 Zilele acestea, completez, nuanţez unele eseuri din volumul „Şlefuitorul de lentile” (Ed. "Prut Internaţional", 2005). Mai aleg-culeg din exemplele care s-au tot adunat din lecturile/ studiile ulterioare, dirijându-le spre „microcapitolele” tematice din compartimentele mari ale cărţii. Unul din aceste subcapitole ar putea fi intitulat "Capul şi Eşafodul" (sau viceversa). Urmează.

Şi iarăşi de la Buddha cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară” echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept, eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău, ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi, evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound). Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.

E aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce urmează imediat) ale acesteia.

Astfel, prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot, rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.

Dacă regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa franţuzoaică, madam Roland de la Platière, din contra, pleda pentru libertate, susţinând revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în subtext  (şi) dezamăgirea: „O, Liberté, que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…

Acum să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I, cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....

După ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette, pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie 1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii, nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton (unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)

Dacă e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André Chénier, ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe domnul  Veijo Meri care (consemnam mai sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima verba fiindu-i: Plauditi amici! Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor 12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse. După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” – „Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.

FRAGMENTE DINTR-O MONOGRAFIE

LEO BUTNARU ÎN SPAŢIUL RECHINILOR ÎNDRĂGOSTIŢI

Fiecare poet îşi valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.

Sunt multe poezii care imprimă-n memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici („Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări: pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.

Nisipul, de obicei, constituie conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie. Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.

O CARTE. O prefaţă.

ŞLEFUITORUL de lentile: [eseuri] – Ch.: Prut Internaţional, 2005. – 252 p. – (Scriitori contemporani).

PASIENŢA PURTĂTORULUI DE OGLINZI

(în loc de prefaţă)

În structura sa, această carte este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie («care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis», precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, «cronica» acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, «cuminte, ca semn al bunei creşteri», dar şi elementarul «vagabondaj» de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabelae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuinţă, la sumara lui cercetare, mă impresiona, mă captiva mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţilor sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face «şi mai compatibile» (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, «Pseudonime», se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost dintâiele supuse triajului, detalierilor, pasienţei de... compatibilitate combinatorie, strâmtorii dintre da şi nu, probelor de selecţie şi simbioză literaturologice. La începutul anilor optzeci, apelând la fişierul în continuă extindere, deja jinduiam împlinirea cât de cât coerentă a unor texte ca spaţii de asamblare în care informaţiile, fragmentele şi evenimentele îşi cedează (impuse de autor, desigur!) libertatea, aplicându-se unor construcţii şi regii eseistice. Şi, odată ce ţinteam eseul, ca şi cum vizam specificitatea creatoare/ "inginerească" de (oarecare) gen, ceea ce însă nu era obligatoriu una a rigidelor aplicaţii sistemice de atentă execuţie metodologică. Pentru că simţisem necesitatea ca acelor eseuri (începând cu anul 1978, câteva din ele publicate în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991) ce vizau, în principiu, interpersonalitatea cir­cuitului scriitor–literatură–cititor/exeget să le ofer o desfăşurare nara­­tivă, de – aproape – nuvele. Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul «te verifică», totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei. După apariţia volumului Umbra ca martor, am început să rescriu textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi «co­men­tându-le» chiar în procesul maeuticii (naşterii) lor asistate de tot alte şi alte «mobilizări» eurisice. Cred că deja, într-o anumită măsură, reuşeam să mă distanţez, prin luciditate (moderată...), de ceea ce «ar fi vrut» să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice (vă asigur că există şi aşa ceva), declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Astfel că textele despre istoria scrisului şi cea (dramatică!) a manuscriselor sau despre doar «câte mai puţin de un geniu pe deceniu» în durata civilizaţiilor umane, despre primordiul celor ce aveau să ajungă inegalabile personalităţi de creaţie sau despre relaţia scriitorului cu puterea, despre inspiraţie şi metodele de creaţie sau despre reluări, contaminări, pastişe, plagiate, despre onorariile care, de cele mai multe ori, au fost destul de... zgârcite sau despre ultimele clipe din viaţa nemuritorilor etc. –, acele texte, deci, au cunoscut o variantă apropiată celei prezente încă în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele, dându-le o «a doua formă», în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în revista Sud-Est, pentru ca, înainte de a le potrivi în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de concreta persoană a autorului, şi de această dată se confirmă general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.
Filiate din mii şi mii de fişe/note, dintre care cam jumătate au rămas dincolo de aria subiectelor, unele texte se pot percepe ca osmoză a ceea ce Barthes numea literatura şi aventura cu tentă uşor... «detectivistă» în care sunt relevate momentele cruciale ce au determinat vocaţia unei sau altei celebrităţi, făcând-o să aleagă pentru totdeauna anume calea acestui/acelui destin, ca făptuire şi «recompensă». Iar ca să ajungi a conştientiza dispoziţiile şi intuiţiile formative de perspectivă artistică, de preocupări intrinseci ale unei vocaţii neordinare, nicidecum nu se poate fără a dubla problemele artei cu cele ale psihologiei spiritului creator de artă (literatură, pictură, muzică etc.). Aceasta presupune şi capacitatea de a sesiza sau a deduce anumite «mişcări» comune în cadrul proceselor creatoare ce li se întâmplă diferiţilor autori luaţi aparte (nici nu se poate concepe altfel!), însă care presupun şi elemente similare, drept acţiune spirituală, general-valabile sub aspect teoretico-gnoseologic. Deoarece, cu inerentă şi precumpănitoare subiectivitate şi relativitate, în depistarea şi obiectivarea (atât cât şi cum sunt ele posibile) fenomenologiei creatoare declanşate în intimitatea artistului, ca individualitate, este posibilă totuşi integrarea sinestezică a particularului în formele legităţilor şi ordinii universale (cel puţin foarte vag), comune creatorilor de artă.
Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într-un mod anume, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filosofia valorilor, istoria culturii (prepon­derent, celei a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artis­tică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora. Ceea ce ar reprezenta un fantastic laborator «al conştiinţei (într-un dimpreună-a-fi universal, L.B.) care produce adevăruri despre noi înşine» (Evelyne Accad), iar pentru un autor luat aparte, cum e şi cazul subsemnatului, se include chiar în profesiunea de credinţă care conştientizează, elucidează şi consolidează întemeierea şi cursul vieţii sale. Iar fidelitatea faţă de fundamentala profesie de credinţă a subsemnatului este mărturisită, implicit, şi de genonatura – îndrăznesc să contaminez simbiotic doi termeni distincţi – ce ar defini formal-tipologic prezentul volum de eseuri: în mare parte, el cade sub incidenţa poeticii în accepţia acestei noţiuni extinse asupra tuturor genurilor de artă, exact-general (!) în sensul pe care-l punea Valery în termenul de poein, ca proces «care se încheie printr-o operă – acţiunea care face». Sau în spiritul în care, în prefaţa la Opera deschisă, Eco defineşte poetică drept «un program operativ pe care artistul şi-l propune de fiecare dată, proiectul de operă care trebuie să se realizeze aşa cum îl înţelege artistul, în mod explicit sau implicit (...) E limpede deci că, în accepţia noastră, noţiunea de «poetică» ca proiect de formare sau structurare a operei acoperă şi primul sens amintit: cercetarea asupra proiectului iniţial se perfecţionează printr-o analiză a structurilor finale ale obiectului artistic, văzute ca document al unei intenţii operative, ca urme ale unei intenţii».
În fine, înclin să cred că, şi în cazul Şlefuitorului de lentile (care, la propriu şi la figurat, rămâne a fi, desigur, Benedict (Binecuvântatul!) Spinoza în persoană, însă care, implicit, poate deveni oricare dintre marii creatori) se confirmă adevărul că o astfel de selecţie şi «recoltare» de imagini/acte/documente/întâmplări/prezumţii/teze şi antiteze din realitatea (şi irealitatea sau hiper(i)realitatea) spectacolului general al artelor, din biblioteci, din spaţiul mental şi spectrul sufletesc sau din mitul şi fantezia sui generis, de regulă, remodelează, reproiectează şi reedifică, prin împlinire. Anume aceasta s-ar numi creaţie (şi nicidecum... recreaţie, divertisment, plăcută petrecere de timp); în mod particularizant – s-ar numi literatură în lumea căreia funcţionează ca şi cum o imuabilă legitate ce ar avea tangenţă cu înclinarea spre transcendental (omul drept co-creator, ca mână dreaptă, «calfă» a Atoatecreatorului) a ceea ce, în filosofie, se referă la conştiinţă: adică, specificul eu-lui altcuiva – celuilat – constă în imposibilitatea de a nu se confunda nicicând cu al meu (al tău, al lui), nici să devină parte din natura sa; de a fi mereu deta­şat de mine (tine, el) şi, totuşi, în raport inevitabil, afin cu mine-tine-el. Deoarece există o predistinată mediere a conştiinţelor înde ele. Astfel că nici printre fenomenalii, genialii, inegalabilii pământeni, care subscriu la ideea conform căreia crearea lumii nu poate fi completă atâta timp cât omul nu-şi îndeplineşte obligaţiunea de (co)creator, nu predomină egofilii, egocentriştii ce ar considera că se manifestă ca fapte ale spiritului doar pentru ei înşişi. De regulă, şi iarăşi predeterminat, cei mai mulţi şi cei mai valoroşi creează cu prezumţia că celălalt/ceilalţi s-ar putea regăsi în credinţa, ideile, arta şi năzuinţele lor, învăţând a-şi rostui destinul (ce include şi vocaţia) în funcţie de libertate şi graţie acesteia; în funcţie de Sfânta Libertate, de «un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter», precum raţiona Kahil Gibran, afin filosofilor ce susţin că libertatea ar fi pre-dumnezeiască şi că anume ea a fost cea din care se născu, subsecvent, Creatorul. Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu, care, la rându-i, ne-a plăsmuit pe noi, oamenii, de ce oamenii nu ar crea în numele libertăţii, precum ne lăsă exemplu Binecuvântatul (Benedict) Spinoza, cel care declină invitaţia la curţile puterii, căutându-şi imperturbabil de-ale sale: de şlefuitul lentilelor?...

Leo BUTNARU

14 februarie 2004